Câte ceva din Saint George's (Grenada), sau, prima mea croazieră – Partea III-a

TIPĂREȘTE

Ziua a șaptea

Deși este independentă, cu guvern și parlament propriu, insula este sub autoritatea Regelui Charles al III-lea. Limba oficială este limba engleză, iar moneda este dolarul est caraibean.

Saint George's, capitala, este cel mai mare oraș al insulei și este amplasat în sud – estul acesteia.

Dimineața noastră decurge în nota obișnuită. Doar că, după acostare, am două surprize. Cheul la care am acostat nu este pe țărm, ci pe un dig, relativ îngust, care avansează mult în larg, Apoi, pe partea cealaltă a digului era ancorat un alt vas de croazieră.

Noi, coborând pe undeva pe la mijlocul vasului, parcurgem o bună bucată din lungimea digului până să ajungem la țărm. Aici ne întâmpină o clădire joasă, cu o urare de bun venit deasupra intrării. Oftez! Iarăși un free shop! Intrăm și, după câțiva pași, ceva nu se leagă. Sunt foarte multe magazine, destul de mari și cu tot felul de produse, nu numai din cele de „interes turistic” . În plus, în mijlocul aleii centrale este postat un vehicul auto înfășurat cu o fundă roșie, probabil premiu la nu știu ce concurs. Parcă am fi într-un mall. Ar fi trebuit să știu asta, pentru că, studiind acasă una din fotografiile făcute la capătul digului, descopăr pe clădire, undeva lateral de intrare, inscripția „Esplanada Mall” .

Parcurgem prin mall mai bine de 150 m până când, un indicator ne atrage atenția că pentru „zona istorică” trebuie să o luăm la dreapta. Ne conformăm. Nu mai vine nimeni cu noi. Intrăm într-o zonă mai puțin comercială, probabil, mai mult administrativă. Mai mult, la un moment dat, pe un perete ne întâmpină portretele primilor miniștri ai insulei, de la independență încoace. Parcurgem și aici alte câteva zeci de metri și ajungem la ieșire.

Ieșind din clădire, îmi dau seama că nu este necesar să activăm sistemul de navigație de pe tabletă. Relieful, cu dealul din față și harta, ne indică să o luăm la stânga. Iar la prima intersecție, un indicator ne trimite spre dreapta, spre primul nostru obiectiv. Drumul începe să urce. Apoi o luăm iar la dreapta și, din nou, la dreapta. Drumul urcă continuu.

La un moment dat ne iese în cale o biserică, pe care nu o aveam în plan. Dar nu puteam să o ratăm. Este Biserica Sfântului Andrei. Pentru a ajunge la ea mai trebuie să urcăm câteva trepte. Interiorul, cu o singură navă, este simplu, sobru. Pe pereți sunt numai câteva tablouri, format relativ mic, la care eu nu am văzut o tematică religioasă. Am văzut un singur crucifix. Masa altarului are o inscripție interesantă „King of the Kings” . Presupun că se referă la Isus. În stânga este un amvon, iar în partea dreaptă este orga. În absida din spatele mesei cred că este locul corului. Pe peretele intrării este un balcon, De acesta, în mijlocul sălii, aste ancorat un aparat de proiecție. Oare la ce folosește? Ferestrele nu au vitralii.

O placă de marmură din pridvor, care ne informează și cu hramul bisericii, aduce mulțumiri celor care au contribuit la reconstrucția bisericii distrusă de un uragan, în 2004.

În documentarea ulterioară aveam să aflu că este o Biserică Prezbiteriană (prezbiterianismul este ramura Bisericii Reformate din Scoția, care a aderat la confesiunea calvinistă) a cărei construcție, începută în 1830, a fost finalizată în 1838, pentru a servi drept loc de cult și de adunare a comunității pentru populația prezbiteriană, în creștere, din Grenada. Turnul cu ceas, dotat cu un clopot turnat în Glasgow, Scoția, nu este doar un instrument de măsurat timpul, ci și ca un simbol al legăturilor durabile dintre Grenada și Scoția. Reconstrucția bisericii distrusă de uragan a durat 18 ani.

Din pridvor se poate ieși și în partea opusă accesului, de unde avem o frumoasă imagine asupra portului turistic și a unei porțiuni din oraș.

Părăsind biserica, continuăm urcușul, de data asta ceva mai abrupt, pentru a ajunge la primul obiectiv de pe lista noastră, Fortul George. Documentarea inițială de acasă îmi furnizase următoarele informații:

Fortul George este amplasat pe o platformă în vârful unui „delușor” înconjurat de apă pe trei laturi. Ajunși pe această platformă, suntem întâmpinați de ceea ce apar în majoritatea fotografiilor aferente fortului, două tunuri cu o oarecare vechime. Am impresia că sunt un simbol al fortului. Avantajul amplasamentului este că oferă o priveliște completă de jur împrejur. O primă privire o aruncăm spre portul turistic. Cele două vase de croazieră (dintre care unul este al nostru) stau frumos unul lângă altul. Mă amuz pentru că diferența de gabarit îmi pare a semăna cu o imagine gen „Mama și Fiul” . Totodată, remarc faptul că „delușorul” este cam la cota ultimelor punți ale vasului nostru.

În partea opusă putem observa o mare parte din oraș. Rămân surprins cât de denivelat este terenul pe care este amplasat acesta, cu atât mai mult cu cât Saint George's este amplasat pe malul mării. Remarc și faptul că nu sunt construcții foarte înalte.

Mă feresc să fac fotografii construcției fortului, pe care o presupun instituție militară, precum și datorită faptului că doi cetățeni în uniforme negre își cam făceau de lucru pe lângă noi. Doima nu are rețineri și face câteva poze. Le anexez în finalul celorlalte. Totodată, mă feresc și să intru într-o discuție cu ei, bazat pe experiența Doinei care, atunci când a dorit să facă o fotografie unuia dintre ei, acesta i-a cerut bani.

Din documentarea de acasă știam că în Saint George's mai există un fort, Fortul Frederik. Noi am renunțat la el, fiind la peste 5 km de portul turistic și la circa 250 m deasupra nivelului mării. Început de francezi în 1779 și terminat de englezi în 1783, este considerat unul din cele mai bine conservate bastioane din Caraibe. Este considerat un punct care merită vizitat deoarece „oferă vederi panoramice uimitoare ale insulei, de la pitorescul Carenage din apropiere și apele azurii ale Mării Caraibelor până la crestele montane ondulate din nord, acoperite cu vegetație luxuriantă și case ciudate. Fortul este perfect pentru fotografii uimitoare.”

Părăsind fortul, coborâm pe drumul pe care am venit. Dacă până la biserică nu ne-a deranjat că nu are trotuare, mai jos de ea circulația este ceva mai intensă. Între altele, suntem obligați să ne ferim din calea a două „minicare” pline de turiști. Ceva mai jos o luăm la dreapta, pe o stradă la fel de îngustă, dar, de data asta, cu trotuare. Însă și acestea sunt la fel de înguste. În schimb, circulația auto se apropie de cea din București. Este prima insulă unde am avut ceva rețineri la traversat străzile. Noroc că avem doar vreo 50 m până la următorul obiectiv.

„Casa Ciocolatei” , conform firmei, se declară a fi un muzeu. În realitate este o combinație între un mini muzeu, cafenea, mic atelier de producție și magazin. Toate sunt într-un spațiu relativ restrâns, o singură încăpere de cel mult vreo 40 mp, plină ochi de rafturi și vitrine. Se găsesc aici nu numai ciocolată în diverse forme, ci și prăjituri, înghețată, flacoane și borcănele cu diverse sosuri sau combinații de ciocolată cu diverse fructe și legume, și chiar băuturi. Adică, așa cum ne informează un afiș, toate lucrurile făcute cu cacao în Grenada. Pentru că, așa cum spune un alt afiș, „Cacao este hrana Zeilor” .

Eu, personal, nu am știut că din cacao se poate face și rom. În plus, identific și un raft cu mici obiecte artizanale, coliere, brățări, cercei, baticuri, etc. care, cred, nu prea au multă legătură cu ciocolata. Poate ne-am fi dorit să cumpărăm ceva, dar, eu mă gândesc la glicemia mea, iar Doina are restricții din cauza laringelui. Așa că doar ne clătim ochii cu ceea ce e pe acolo și pornim mai departe.

„Muzeul Național Grenada” este, practic, următoarea clădire după „Casa Ciocolatei” . Se poate identifica foarte ușor după firma de deasupra trotuarului. Intrarea se face printr-o curte micuță, complet pavată, ceva mai lată în partea din spate. Intrarea în curte este păziră de un, cum să-i zic, fel de tun, cel puțin ciudat pentru mine, Are o țeavă cu o „carne” extrem de groasă, țeava fiind foarte scurtă. Mai să cred că nu este real, că este o jucărie.

Pereții curții sunt împodobiți cu picturi. Una dintre acestea, ca să fim siguri că am nimerit unde trebuie, este chiar numele muzeului. Mai remarc un peisaj cu iz local, dar și culorile drapelului național, altfel aranjate.

Înainte de a intra, studiem tarifele. Localnicii plătesc în moneda locală, iar străinii plătesc în dolari americani. Deși suma este aceeași, 5, localnicii plătesc cam de 3 ori mai puțin.

Dar noi nu putem intra☹ Dacă în Saint Lucia și St Vincent am putut plăti cu numerar, în euro, iar în Barbados cu cardul, aici nu merg nici una, nici alta. Ca să intrăm, trebuie să avem dolari americani. Și noi nu avem. Și nu există loc de discuții. Totuși, cerberul nu este atât de intransigent. Îi Permite Doinei să intre, să meargă la toaletă. Dar, numai atât! Nu îmi rămâne decât să mă mulțumesc cu documentarea de acasă și cu panourile informative din curte.

Mai aflu că muzeul este adăpostit de una din cele mai vechi clădiri din Grenada. La jumătatea secolului al XVIII-lea aici era „Palatul de Justiție” și închisoarea. După începutul secolului al XIX-lea, clădirea a avut multiple destinații: clinică medicală, reședință privată, clădire guvernamentală. Abia din 2003 este muzeu.

De pe un alt panou de aici aflu că Statul Grenada este compus, de fapt, din 3 insule: Grenada, Carriacou și Petit Martinique. Pe celelalte două le identific mai târziu pe hartă, la nord de Grenada, unde mai sunt și alte insule mai mici, ce par a nu fi locuite.

Părăsesc locul puțin trist și ne întoarcem pe „Young Street” , întâi urcând și apoi coborând, pentru a ajunge la ultimul obiectiv al zilei: „Piața” . Nu știu de ce, în 4 din cele 6 insule vizitate, piața era un obiectiv turistic recomandat. În plus, și la celelalte două insule am avut ocazia să trecem prin, sau pe lângă, alte piețe. Poate pentru că acasă mă duc la piață numai când am nevoie. Așa că, acest obiectiv nu îmi spune mare lucru, nu mă pasionează. Un întreg careu între 4 străzi este plin de tarabe, toate acoperite, Se vând fructe și legume de toate felurile, unele cunoscute, altele necunoscute mie, condimente, băuturi, dar și produse nealimentare. Într-un colț este și un mic bufet, unde identific la mese și câțiva turiști.

Noi ne oprim la o tarabă unde se cocea porumb. Costau 2 dolari (probabil, americani) bucata. Bineînțeles, nu se acceptă plata cu euro. Rămânem numai cu gândul la ei.

O stradă perpendiculară pe cea pe care am venit la piață ne scoate exact în dreptul intrării principale în „Esplanada Mall” . Revenim pe vapor aproape de ora 13.00. Am o întreagă după amiază la dispoziție pentru o ultimă plajă la piscina de pe puntea 15, sau a mai inspecta câteva zone încă nedescoperite ale vasului.

Înainte de a părăsi Grenada, doresc să spun câteva cuvinte despre un obiectiv pe care mi-aș fi dorit foarte mult să îl văd, dar nu am știut cum să procedez. Este vorba de „Parcul Sculpturilor Subacvatice” . Nu era departe, puțin peste 2 km nord de portul turistic, dar la vreo 400 m în largul mării și la câțiva metri adâncime. Parcul a fost inaugurat în 2006 și conține 75 de sculpturi, dacă am înțeles bine, din beton armat, ancorate de fundul mării. Cântăresc până la 15 tone bucata. Cele mai multe statui rezistă bine, dar sunt și câteva deteriorate ușor. În mod sigur, eu nu voi mai ajunge pe acolo... dar, sugerez celor ce vor vizita Grenada să încerce să nu ocolească acest obiectiv. Înțeleg că se plătește o taxă de vizitare și nu este neapărat necesar să te echipezi cu costum de scafandru, sunt și niște bărci cu fund de sticlă.

Doresc croaziere cât mai reușire tuturor, inclusiv în Caraibe, unde mie mi-a plăcut foarte mult și m-am simțit bine😊... și încă ceva: vă doresc tuturor un Paște cu bucurie și lumină în suflete! :)) 

---

VIZUALIZĂRI: 202 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI