Insula Andros - un paradis grecesc autentic (2)

TIPĂREȘTE

Ziua 2

Ne-am trezit și am zis: de data asta mergem spre nord. Drumul înapoi până în Gavrio îl știam deja, îl parcursesem cu autobuzul local la venire, doar am căscat ochii mai bine pe unde se fac ieșirile spre plaje sau spre alte obiective. Vă reamintesc, Gavrio este portul unde vin și pleacă feriboturile, altfel un sat mic și drăguț, cu câteva spații de cazare și taverne înșirate pe linia falezei; un loc pașnic, dar un pic anost, cel puțin așa l-am perceput.  

La ieșirea din Gavrio se face pricipalul drum spre partea nordică a insulei și pe el am continuat și noi, urcând în serpentine largi, până la un punct de belvedere (în teren nu e marcat, îl găsisem pe GoogleMaps, chiar așa se cheamă: Gavrio port viewpoint) unde, desigur, am poposit preț de câteva poze. Se vede frumos Gavrio cu portul și golful lui, insulițele din larg, culturile ce acoperă valea. Pe urmă am părăsit șoseaua principală și am cotit-o stânga, căci aveam un obiectiv foarte clar: plaja Fellos. Încă vreo 2 curbe în urcare, câteva în coborâre și iat-o!

Drumul te depune cam pe la mijlocul plajei, care are forma unei jumătăți de cerc coafând un uriaș golf liniștit. Am iubit din prima clipă atmosfera locului – întinderea argintiu-aurie, întinderea albastră, foșnetul discret al vântului în crenguțele de tamarin, măreția versanților înconjurători... Am făcut câțiva pași călcând cu atenție (și mici grimase) pe pietricele, dornici să lipăim cu picioarele în apă, poate chiar mai mult. Acolo unde plaja întâlnește apa părea a fi nisip și am sperat să se continue pe fundul mării, însă am costatat că nu, sunt pietricele și în apă.  

Tocmai propusesem să ne întoarcem la mașină să ne luăm papucii speciali, când Tati a avut altă idee, să ne plimbăm pe limba de nisip spre capătul sudic al plajei. S-a dovedit a fi o idee inspirată, căci nu doar că peisajul se schimbă după fiecare câțiva metri, dar jumătatea sudică a plajei Fellos este acoperită cu nisip din cel mai fin și la fel e și în apă! De bucurie, ne-am bălăcit în mai multe reprize – mai făceam o baie, mai înaintam un pic, ni se părea că nisipul e și mai fain, apa și mai limpede și caldă și țup-înapoi în ea... N-am mai fi plecat, dar mai aveam chestii de descoperit... În plus, puțina umbră naturală oferită de tamarini era deja adjudecată. Umbră artificială, adică șezlonguri și umbrele, nu există pe Fellos; mai bine.

Inițial am crezut că drumul se termină în buza plajei, acolo unde lăsasem noi mașina, dar pe urmă, plimbându-ne pe nisip, am remarcat că treceau mașini, deci trebuie că se continuă. Și da, așa e, după o bucățică dezafectată apare imediat din nou asfaltul, am mers și noi pe el să vedem unde duce. Urcă agale pe la poalele versantului arid, pe urmă coboară spre plaja Kourtali, sora mai mică (mult mai mică) a lui Fellos (dar la fel de sălbatică și cvasipustie). N-am mai coborât, doar am inspectat-o din mers. Sunt și vreo 2 pensiuni prin zonă, aviz amatorilor.  

Pe Maps arată că drumul nostru nu se termină aici, ci continuă până la altă plajă, dincolo de deal. Am zis hai și-om încerca, dacă merge, merge. De data asta n-a mers. Asfaltul se termină în curând, urcușul e destul de accentuat – ne-a fost teamă despre mașina închiriată, să nu pățească oarece, așa că n-am forțat, ne-am întors.

Am stabilit următorul obiectiv: plaja Zorkos. Ne aflam în nord-vestul insulei, Zorkos e în nord-est, deci trebuia să străbatem Androsul pe lat. Cel mai simplu ar fi fost să ne întoarcem în șoseaua principală asfaltată și să continuăm pe ea până în satul Variki, de unde drumul oricum devine de pământ (citisem că-i ok).  

Dar de ce să fie simplu când poate să fie complicat?! Văzu Tati indicator spre plaja Pisolimnionas, drumul era „dirty” , însă părea practicabil. La fel ca mai devreme, a propus: hai, dacă e nașpa, ne întoarcem. O vreme n-a fost nașpa, iar când a devenit, era deja prea târziu să ne întoarcem. Și o pustietate-nenică!... Vorba poetului: „nu e nimeni pe stradă, ochii triști să mi-i vadă...” Mă rog, triști nu erau, ci avizi să cuprindă măreția peisajului arid, punctat doar de vegetație pitică și țepoasă, franjurii țărmului în stânga, micile promontorii pe care înalță câte-o bisericuță albă, albastrul electric al mării... Altfel de spectacol!  

În fine, șoferul și-a pus în valoare măiestria și răbdarea (chiar dacă i-o mai fi scăpat una mică printre buze din când în când) și iată-ne ajunși la civilizație! Satul Kalivari (mă rog, 3-4 case, dar se cheamă că-i o aglomerare locuită), încă puțin și alte 3-4 case – satul Varidi. Aici se pare că au avut chiar și asfalt pentru o bucată de drum, nu prea mult, se termină repede. Restul (vreo 4-5 km) îi făcurăm pe macadam; într-adevăr, cu un pic de atenție, nu-i deloc de speriat.  

În apropierea plajei Zorkos se află un complex de căsuțe, cu piscină, ne-am oprit un pic în vârful dealului să-l admirăm. La următoarea curbă s-au arătat golful și plaja, în toată splendoarea lor și, desigur, iar ne-am oprit. Doamne, ce minunăție! Văzusem poze în avans, dar – ca de multe ori – viața bate filmul! Lunguță și lată-bine, tivită de valuri albe, îmbrățișată strâns de versanți golași, apa în cele mai frumoase degradeuri de turcoaz... În centru-stânga câteva rânduri de umbrele și șezlonguri, o traversă de lemn ajungând până la ele, un coș de gunoi și o cabină de schimb (probabil) – aproape că nu le băgai în seamă, pierdute în imensitatea întinderii de nisip.  

Am lăsat mașina în parcarea improvizată, am luat act că există și o tavernă (dar parcă era cam devreme pentru masă), apoi ne-am îndreptat spre țărm. N-am închiriat șezlonguri cu umbrelă, nu aveam de gând să stăm prea mult, iar umbră naturală nu prea există. Totuși, am rezistat mai mult decât am sperat, datorită brizei puternice care ameliorează confortul termic. În plus, spectacolul era fascinant, desăvârșit! În apă n-am făcut prea mulți purici, țărmul se adâncește rapid, iar valurile puternice te răstoarnă ușor; am preferat să stăm și să contemplăm zbaterea ritmică și culorile absolut fantastice!... Ca de obicei, am încheiat cu o plimbare până în partea opusă a plajei, am pozat îndelung, ne-am desprins cu greu și doar de teama posibilei insolații...

Ne-am întors spre sud pe drumul normal, n-am mai bănănăit pe coclauri. La un moment dat am zărit ceva ce părea să fie o fermă de animale – țarcuri cu cai, vaci, capre etc. Nu i-am dat atenție. Drumul a urcat, a făcut o curbă largă și, în depărtare, am putut zări „ferma” din față, cu ceva fuioare de fum înălțându-se ici-colo. Am avut o străfulgerare și i-am zis lui Tati să stea pe loc, să verific ceva. Ne aflam din nou în zonă acoperită de rețea de telefonie mobilă, iar cursorul a căzut fix pe pin-ul meu. „Tati, aici trebuie să fie un restaurant bengos de citii io pe un blog!” „Păi să mergem să verificăm” , zise Tati. Deci ne-am întors. Și da, el, chiar el era! Desigur, asta e o poveste pe care trebuie să v-o spun cândva :p...

Ultima parte a zilei am zis s-o dedicăm plajei și bălăcelilor repetate. La fel ca în ziua precedentă, am ales una din plajele vecine cu „casa” noastră; adevărul e că între Gavrio și Kipri îs cele mai accesibile plaje și cu nisipul cel mai auriu și apa cea mai caldă (și cele mai moderne facilități, chestie care pe noi nu ne interesa prea tare, căci suntem mai degrabă genul „prosopiști” ).

Am ales plaja Agios Petros, și anume aproximativ în dreptul beach-barului Remezis. Bine, din motive de poluare sonoră, am căutat să ne punem cumva între beach-baruri, că-s mai multe, fiecare deservind o bucată de plajă. A fost bine-bine... O să pun o poză – nisip auriu, fin, bogat, apă minunată, pâlcuri de crini de nisip... Am stat până la apus.

Ziua 3 

Ne-am trezit și am zis: azi trebuie să ne culturalizăm un pic; și să ne gândim și la cele sfinte, nu doar la nisip și bălăceală. Un pic, nu prea mult. Insula Andros păstrează câteva mănăstiri istorice, dintre care am decis să alegem doar una. Păi să fie cea mai veche și mai frumoasă (zic unii), Panachrantou. Ea se află undeva în munții din sud și am putea-o cupla cu... cea mai frumoasă plajă de pe insulă 😊. Of, că tot la nisip și bălăceală ajungem... Păi dacă-i vacanță, ce să facem?!

Pentru început, așa, de încălzire, nu puteam rata un obiectiv care se afla foarte aproape de noi: un turn bizantin excelent conservat, pe numele lui Agios Petros (Sf. Petru). Am luat drumul spre Gavros și, la momentul oportun, am cotit-o dreapta, spre inima insulei, urcând și tot urcând. Dacă ne-am fi dus țintit la turn, probabil că în juma de ceas n-am fi avut ce face, dar peisajul era spectaculos, cu văi și munticei, se vedea frumos și în vale, portul Gavros și zona Kipri, insulițele din depărtare – încât ne-am lălăit și ne-am tot oprit și cred că am petrecut vreo 2 ore prin areal.  

Turnul este cilindric, cu un diametru de 9,4 m și are cam 20 m înălțime, iar înăuntru se află o scară spiralată. Se pare că a fost ridicat în perioada Helenistică (sec. 3-4 d. Hr.), integral din șisturi locale. Sunt câteva elemente care-i sugerează utilitatea: grosimea zidurilor (până la 1m), intrarea îngustă, cu înălțime mică (1,3 m), ferestrele pentru arcași. Deci supraveghere și apărare. Este uimitor cât de bine s-a păstrat! Am zărit și alte turnuri vechi pe insulă, dar acesta este, cu siguranță, cel mai „întreg” din toate.  

Am luat drumul spre sud pe urmă, cel pe care îl făcuserăm cu 2 zile în urmă, doar că la intersecția principală am continuat înainte. Până când GPS-ul și indicatorul din șosea au rostit într-un glas: stânga! Stânga făcurăm și imediat începură serpentinele. Dar ce serpentine! La un moment dat nu mai vedeam decât cerul prin parbriz, parcă eram într-o rachetă ce tocmai se pregătea să decoleze! 😊

Mănăstirea Panachrantou se înalță „în trepte” , agățată de versantul muntelui, la o altitudine de aproximativ 600 m. Prima impresie e un pic șocantă, căci aspectul e mai degrabă al unei fortărețe decât al unui sfânt lăcaș. Istoria sa se pierde în vechime și nu există prea multe documente în acest sens; cu alte cuvinte, nu se prea știe exact. Legenda povestește cum câțiva călugări, atrași de o lumină stranie ce apărea în noapte mereu în același loc, au descoperit într-o mică grotă din apropierea acelui loc icoana Maicii Domnului Cea Imaculată (Panagia Panachrantou) și au luat-o cu ei. Doar că a doua zi dimineață, icoana „s-a întors” în grotă și i-a chemat din nou. Călugării au descifrat mesajul: nu icoana trebuia adusă în lume, ci lumea la icoană, deci au ridicat un schit pe locul cu pricina spre a adăposti sfânta reprezentare. În anul 960, împăratul Nikiforos Fokas, întorcându-se biruitor din războiul cu Creta, a înzestrat lăcașul cu numeroase bogății, permițând ridicarea de noi clădiri și upgradarea de la schit la mănăstire.

Pe lângă icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului (al cărei autor ar putea fi Evanghelistul Luca; dar cred că ați mai auzit povestea asta), mulți pelerini sunt atrași de încă un artefact prețios pe care mănăstirea Panachrantou îl adăpostește: craniul Sf. Pantelimon.  

Intrarea se află la nivelul cel mai de sus al mănăstirii, unde se găsește și parcarea amenajată, precum și un mic platou ce oferă spectaculoasa priveliște a munților și văii dintre ei, cu capitala Chora în plan îndepărtat. Numai pentru asta și tot merită să ajungi până aici!

Am pătruns în incintă, de fapt am trecut dintr-o incintă într-alta, căci curtea e fragmentată ca un fagure. Am admirat zidurile austere de piatră, împodobite ici-colo cu flori și însemne religioase, iar bisericuța am lăsat-o la final. Am recunoscut ușor, în partea stângă a iconostasului, icoana ferecată în argint, precum și caseta păstrătoare a moaștelor Sf. Pantelimon. Am pătruns la final în magazinul unde se vând lumânări și suveniruri, am întrebat de ceva materiale scrise despre mănăstire; aveau, dar numai în limba greacă, iar călugărul ne-a invitat să revenim la anul, căci se lucrează la traducerea acestora și în alte limbi.  

Mai zărisem o bisericuță pe o culme, un pic mai sus de locul unde ne aflam și am zis să mergem și până la ea. Părea aproape și am luat-o voinicește la pas, dar, când am înțeles după prima curbă cât ocolește șoseaua, ne-am întors la mașină și ne-am dus cu mașina. Până la urmă doar am pozat bisericuța din șosea, căci loc de parcare n-am găsit; și am continuat tot înainte.

Următorul obiectiv: Ormos Korthi. Korthi e un sat în sud-estul al insulei, iar Ormos Korthi este corespondentul său de pe țărm. Citisem că-i fain și, în plus, în apropiere se află „cea mai frumoasă plajă de pe insulă” . Golful ni s-a înfățișat de sus, pe măsură ce coboram munții, cu plaja lungă ce abia se ghicea în dreapta și cu aglomerarea de case albe pe stânga. Stațiunea am străbătut-o mintenaș, părea cam adormită, sau poate doar bulversată de vântul aprig ce alungase oamenii de pe plajă și făcea valurile să se spargă furioase de țărm. Am străbătut-o, dar nu de tot, am decis că nu putem să ne prezentăm la cea mai cea plajă cu burțile goale, deci am ales o tavernă din lungul șir și... dar asta-i altă poveste și-o voi povesti altădată...

Tis Grias to Pidima (care s-ar traduce ceva de genul „saltul bătrânei doamne” ) este o mică plajă cuibărită la baza unor versanți șistoși aproape verticali, undeva în nordul lui Ormos Korthi. Nu-s decât 3-4 km până acolo, șoseaua urcă un delușor și-l coboară parțial pe partea cealaltă, în ultima sa porțiune drumul devenind de pământ. Parcare nu există, parchează fiecare cum poate. De aici se coboară la plajă cam 10 -15 minute pe o potecă mai mult sau mai puțin pietroasă, ultima parte fiind cea mai dificilă (există totuși paravan protector pe partea externă și balustradă de care să te sprijini), dar și cea mai frumoasă, căci oferă deja frumoasa priveliște! Plaja e nisipoasă, cu nisip alb-cenușiu și are de fapt 2 secțiuni ce se întind de-o parte și de alta a pintenului muntos, dar chestia care-i conferă un farmec aparte este o rocă de formă cilindrică, înaltă de vreo 20 m, ce se înalță din mare nu departe de țărm. Legenda spune că o doamnă mai în vârstă, nu se știe din ce motive, s-ar fi aruncat în mare de pe platoul de deasupra și, acolo unde a căzut, a apărut acest straniu „turn” de piatră. Și pe-asta ați mai auzit-o, nu-i așa?!...

Să fi fost vreo 3 după-amiaza când am ajuns, prima parte a plajei (mai mare) era deja în umbră, soarele mai bătea doar pe bucățica mai mică, unde n-aveai loc să arunci un ac. Bine, și pe prima am găsit suprafață liberă doar cât să întindem un prosop, dar ne-am declarat mulțumiți cu atât, oricum obiectivul principal era bălăceala. Apa a fost minunată, caldă și curată, cu valuri perfecte. Am stat și-am mai fi stat, dar la un moment dat umbra și vântul ne-au sugerat că mai bine căutăm zone încă însorite... La urcare a fost un pic mai greu, tălpile încă ude alunecându-mi în șlapi. Ce să zic?! Un pic dificil accesul la bătrânica asta, dar efortul merită cu prisosință!  

Ne-am întors spre „casă” . Aici, pe țărmul sudic, soarele încă ardea binișor, mai era timp de zăcut un pic pe nisip și chiar de o scaldă-două. Am poposit întâi la plaja Ag. Kiprianos, 2-300 m de pensiunea noastră, dar nu prea ne-a plăcut, e nisip amestecat cu pietre mari. Deh, ne nărăviserăm deja... Așa că până la urmă tot Chrisi Ammos (Golden Sands) a scris pe noi.

Ziua 4 

Ne-am trezit și-am zis: azi ne relaxăm. Nu vizităm nimic, doar belferim. Dimineața ne-am petrecut-o pe plaja Fellos, secțiunea cu nisip, la umbra unui tamarin. Am mâncat de prânz în apropiere (altă poveste), pe urmă ne-am retras vreo oră-două în cameră. Când s-a mai potolit arșița, am mers pentru o nouă sesiune de băi de soare și mare la plaja Batsi. La ora de aur ne-am strâns calabalâcul și-am pornit la plimbare prin stațiune. Doamne, ce loc frumos! O să pun poze, multe poze... Am găsit un băruleț cu etaj pe partea cealaltă a golfului, de unde am vizionat unul dintre cele mai spectaculoase apusuri de soare ale vacanței. După ce s-a înserat, ne-am retras din nou spre „casă” .

***

Cam asta a fost cu insula Andros, în ceea ce ne privește. Sigur, am ratat chestii: Muzeul Măslinului (am vizitat unul asemănător în Imperia/Italia și, când a fost să renunțăm la ceva, am renunțat la el), Muzeul Arheologic și cel de Artă Modernă din Chora (nu eram neapărat pe mood-ul muzee), siturile arheologice și multe alte plaje la care ne-ar fi plăcut să ajungem. Am citit și despre o cascadă și ceva izvoare tămăduitoare pe lângă Chora, și despre o peșteră am citit. Am fi putut drumeți pe insulă, poate dacă am fi avut câțiva ani mai puțin sau măcar ar fi fost câteva grade mai răcoare. Am fi putut face/vedea multe, dar „am făcut” Androsul în legea noastră și ne-am declarat mulțumiți la final.  

---

VIZUALIZĂRI: 201 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI