Fidel Revoluţiei

TIPĂREȘTE

După ce vezi centrul vechi al Havanei, construit de guvernul pro-american al lui Batista, îţi dai seama cum oraşul întinde capcane celor care rămân fideli primelor impresii. Clădirile coloniale, Teatrul de Stat, Muzeul de Artă sau Capitoliul, recondiţionate recent de UNESCO, restaurantele şi hotelurile de lux redau măreţia de odinioară a capitalei Cubei.

În imensul centru comercial, mă surprinde numărul mare de chinezi. În speranţa că pot scăpa de teroarea comunismului lui Mao, aceştia se refugiază în Cuba, după anii ‘50, punând bazele unui comerţ prosper în China Town, din sudul Havanei. Dar, vorba înţeleptului, de ce îţi este frică, nu scapi! Fidel Castro preia puterea în 1959 şi instaurează un guvern comunisto-revoluţionar crâncen, susţinut de Uniunea Sovietică. Interesul Moscovei în zonă este arhicunoscut. După ce confiscă şi naţionalizează mai întâi proprietăţile americanilor din Cuba, Fidel închide graniţele. Introduce apoi legea alfabetizării, învăţământul gratuit şi obligatoriu până în clasa a 9-a, asistenţa medicală tot gratuită, acestea fiind doar câteva măsuri cu adevărat revoluţionare pentru o societate, în mare parte, organizată pe principii semi-tribale. Și, cum după una caldă trebuie să urmeze și una rece, el desfiinţează sărbătoarea Crăciunului, probabil prima eroare majoră într-o Cubă adusă la catolicism de spanioli.

Tentativele eşuate de asasinat sau de înlăturare de la putere îi fortifică poziţia lui Fidel Castro. El Lider Maximo, își potențează poziția de forță și își introduce în discursuri câteva elemente cheie pentru retorica acelor timpuri: pauze retorice, elemente de patriotism revoluționar dar și de incriminare a capitalismului decadent. În câțiva ani, Fidel devine cel mai adulat orator al lumii, fapt care îi atrage invitații la universitățile de top ale vremii, culminând cu faimosa Harvard University. Acolo, el le expică studenților că întotdeauna își selectează două sau trei idei, urmând ca apoi să improvizeze, în funcție de reacția auditorului..

În peisajul din jurul li Fidel, încep să mișune femeile ce-i idolatrizau ideile salvatoare pentru omenire...Spre deosebire de liderii est-europeni, despre care s-a spus că erau precum chibritul suedez – adică se aprindeau doar pe propria cutie – Fidel are 11 copii din legături diferite. Atunci când Fidelito, unul dintre fiii săi, i-a atras atenţia că drumul ales este greşit, acesta a fost urgent pus „pe liber”.

Curând, termenii de „socialism” şi „comunism” cedează locul „revoluţiei continue”. Un revoluţionar, spunea Fidel, trebuie să doarmă cu ochii deschişi şi să aibă tot timpul arma alături.

– Atunci când mai munceşte? , ar spune noul meu prieten australian, pe care l-am cunoscut îndeaproape la Vinales.

Schimbarea partiturii şi exacerbarea cultului personalităţii, ca şi scăderea interesului strategic pentru zonă, îl determină pe „Marele Prieten de la Răsărit” , deja măcinat de ideile perăstroicii, să-şi retragă armatele şi cei aproximativ 6 miliarde de dolari „pompaţi”, anual, în economia ţării. Blocada americană închide şi mai mult legăturile Cubei cu lumea. După Nicolae Ceauşescu, Fidel Castro pare să fi fost al doilea lider care spune NU – cam în acelaşi timp – Statelor Unite şi Uniunii Sovietice. Dezamăgit de ideile lui Gorbaciov şi de schimbările din Europa de Răsărit, Fidel se adresează naţiunii cu următoarele cuvinte: «Am rămas singuri! »

Chiar dacă exportă zahăr, adus aici de Cristofor Columb, trabucuri, lichior, nichel, peşte marin, fructe exotice, doar în ţările desemnate de ONU, şi chiar dacă turismul cubanez este în creştere, economia ţării, îndatorată cu zeci de miliarde duşmanilor capitalişti, nu mai poate fi reanimată nici măcar de discursurile furibunde ale marelui lider, acum reluate în media.

Fiu al unui proprietar de plantaţii şi absolvent al Facultăţii de Drept, Fidel Castro ştie că un popor înfometat nu mai are timp să gândească. Ştie, la fel de bine că, doar la 120 de km distanță de Cuba, guvernul din umbră aşteaptă un moment prielnic ...Şi, totuşi, orezul cubanez a explodat în 1994. Atunci, revoluţionarii adevăraţi au ieşit în Piaţa Revoluţiei şi au strigat „libertate! ”. De data asta, el n-a aplicat lecţia învăţată de la N. Ceauşescu. Fidel nu le-a dăruit temniţe sau gloanţe, ci ...libertate. Şi „metoda” sa a dat roade:

– Cine vrea să plece, s-o facă acum! , li s-a adresat el, mulţimilor.

La început ezitant, apoi într-o frenezie generală, cubanezii care-şi doreau libertate au luat calea Americii, pe bărci şi pe plute improvizate. Navele de coastă americane au avut de lucru cale de vreo două luni, până când Bill Clinton a oprit exodul. Trebuie să admitem că a fost cel mai elegant mod de a scăpa de cubanezii bad boys, infideli revoluţiei… Oare, unde ar fi fost România astăzi, fără morţii care încercau să treacă în mod clandestin graniţa şi fără cei ucişi din decembrie 1989?

Ales, în 1992, personalitate proeminentă a lumii, Fidel idealistul, acum aflat în suferinţă, crede, totuşi, în victoria finală a revoluţiei iar în lupta sa continuă și pe patul de unde urmează să-și dea ultima suflare, peste câțiva ani.:

– Dacă 98% din cubanezi nu ar mai crede în revoluţie, eu tot aş continua să lupt! , declara „El Lider Maximo”, într-un ultim discurs .

Totul pare un caz clinic fără remediu. O lecția amară de istorie pe care este bine s-o știi, altfel nu vei înțelege cu adevărat Cuba.

Un ziarist de la „Times” spunea că istoria îi va recunoaşte un singur merit lui Fidel Castro, acela de a fi crezut într-o idee absolută. Poate puțin trăznită.

---

VIZUALIZĂRI: 1305 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI