O scurtă plimbare prin imperialul Győr

TIPĂREȘTE

Győr (romanii i-au zis Arrabona) este una dintre cele mai importante așezări urbane din Ungaria, găsindu-se în partea de nord-vest a țării, aproape de granița cu Austria și Slovacia. În calitate de popas intermediar, nu i-am putut dedica decât vreo câteva ore, destul de puține, dar suficiente cât să-mi fac o idee (Tati nu era la prima întâlnire cu Győr): un oraș cochet, curat, cu un centru vechi pus în valoare în mod inspirat, cu clădiri imperiale minunat conservate, cu biserici, palate și fântâni.

Din punct de vedere geografic, Győr beneficiază de o poziție privilegiată, fiind oarecum superpozabil pe aria de întâlnire a 3 râuri: Rába, Rábca și brațul Moson al Dunării. În aceste condiții, n-avea cum să lipsească din peisaj o insuliță (ce găzduiește un parc și o pensiune-restaurant), există poduri și priveliști ce farmecă privirea și inima. Există și ape termale, ca în multe alte locuri din Câmpia Panonică și un modern centru acvatic (despre care am aflat prea târziu, din păcate). Există muzee și o grădină zoologică.

... După ce ne instalăm în drăguțul nostru studio, pornim spre centru, scopul fiind dublu: în primul rând să mâncăm (căci azi am cam sărit peste masa de prânz) și apoi să ne preumblăm până la căderea serii și chiar și după (vă reamintesc că ne aflăm la final de iulie, când soarele încă se îndură cu greu să lase locul întunericului).

Venind din nordul orașului, traversăm un sens giratoriu din care se desprind mai multe artere și ne lansăm pe cea cu numele Kossuth, direcția sud. Bulevardul este flancat de clădiri impunătoare, dintre care cel mai mult mă impresionează Școala cu Lalele (în traducere liberă), o adevărată bijuterie Art Nouveau, decorată cu fresce colorate din majolică reprezentând lalele înflorite; absolut minunate! Și gardul din fier forjat îmi place mult – adevărată dantelărie metalică!

Am intrat mai apoi pe site-ul edificiului, de unde am aflat că acesta a fost ridicat la înc. sec. 19, spre a răspunde cerințelor educaționale în creștere pricinuite de alipirea, în 1905, a satului Rávfalu la orașul Győr. Clădirea a fost revoluționară pentru vremea respectivă, cuprinzând 8 săli de clasă spațioase, cancelarie, o capelă, birou și apartament pentru director, camere și toalete pentru servitori. Modelul lalelei se regăsește și în interior, încrustat în bordura de fier forjat ce împodobește balustradele de marmură și pe lambriurile de lemn de pe coridoare. Ah, ce mi-ar plăcea să pot intra!...

Înaintând încă puțin, depășim un mic scuar dedicat împărătesei Sissi, pe urmă pășim pe Podul Kossuth, traversând Dunărea-Moson – un mic braț ce se desprinde din râul-mamă în dreptul satului slovac Čunovo și șerpuiește în meandre largi spre Ungaria, vărsându-se înapoi în Dunăre la nord-est de Győr (tanti Wiki să trăiască!). Podul a împlinit de curând centenarul și este străbătut de o șosea cu 2 benzi pe mijloc, flancată de o alee pietonală pe-o parte și de pistă de biciclete pe cealaltă. Seara e luminat feeric, după cum urma să constatăm la întoarcere. De pe pod se poate admira gura de vărsare a Rábei în Dunăre, din loc în loc sunt pontoane ce găzduiesc mici ambarcațiuni, iar soarele, pitit pe jumătate în spatele unui norișor, aruncă stropi de aur peste oglinda apei...

Dincolo de pod începe orașul vechi. Și începe cu o piață uriașă de forma unui patrulater, frumos pavată, despre care harta îmi șoptește că se numește Dunakapu (Poarta Dunării) și că aici au loc festivaluri și, în unele zile, piețe agricole. În partea sa dreaptă admirăm o fântână veche decorată cu o cruce cu 2 brațe, având la bază o semilună, iar în vârf Cocoșul de Fier; un monument asemănător aveam să întâlnim câteva sute de metri mai încolo, în apropierea Primăriei, simbolistica sa referindu-se la momentul în care orașul a fost recucerit de sub stăpânirea otomană. În față pornește principala arteră pietonală ce străbate centrul vechi de la nord la sud, Jedlik Ányos ut. ; o lăsăm pentru mai târziu. Deocamdată ne atrage mai mult latura sudică a pieței, pe care se înșiră case vechi aurite de razele soarelui; ne cheamă mai ales una dintre ele, cea care găzduiește un restaurant, pe care îl știe Tati de data trecută ca fiind de încredere. Popasul se dovedește de bun augur; dar asta-i altă poveste și-oi spune-o altădată...

Nutriți și hidratați corespunzător, nu ne mai rămâne decât să ne lansăm în explorare... E prea târziu pentru muzee, nici nu se pune problema; doar să gustăm un pic atmosfera acestui burg în această călduță seară de duminică, amestecându-ne printre localnici...

Și da, pornim pe Jedlik Ányos și prima care ne iese în cale este o piațetă delimitată de șiruri de case pastelate, scunde și centrată de o fântână cu... sifon! ???? Chiar așa, un sifon supradimensionat, așezat pe un mic piedestal, ce stropește constant apă în ochiul albastru de fântână. Nu i-am aflat semnificația, ceea ce nu m-a împiedicat să mă amuz și să-l pozez din toate direcțiile.

Continuăm plimbarea, pășind pe dalele lucioase, admirând frumoase clădiri decorate „pe la uși, pe la ferești” , absolut toate aflându-se într-un stadiu de conservare de invidiat. Ochiul și inima se bucură, camera foto se lasă și ea impresionată la fiecare pas. Din loc în loc, parterul acestor clădiri găzduiește magazinașe sau cafenele, mici terase se înșiră pe margini și tot din loc în loc sunt amplasate bogate decorațiuni florale. Totul e curat, îngrijit, spațios.

Curând dăm în Piața Széchenyi, largă și ea. Alte construcții frumoase, alt șir de terase zumzăitoare pe latura nordică. Pe cea opusă însă, ne atrag turlele gemene ale Bisericii Sf. Ignatius de Loyola, despre care aflăm că a fost ridicată pe la jum. sec. 17, ca parte a unei mănăstiri iezuite. Din punct de vedere arheologic, este unul dintre cele mai elocvente exemple de baroc timpuriu și a fost inspirată de Biserica Il Gesú din Roma. În primii ani ai sec. 19, odată cu interzicerea ordinului iezuit în Ungaria, benedictinii preiau edificiul. Mă bucur când văd, de departe, ușa deschisă; apropiindu-mă, bucuria mi se temperează, căci cea de-a doua ușă e încuiată; totuși, prin geam se poate admira interiorul luminat, bogat în decorațiuni baroce aurite. La o privire mai atentă, descopăr și oameni în stranele din fața altarului, par călugări, sau așa ceva.

În fața bisericii se înalță Columna Fecioarei Maria, monument ridicat în 1686 de Episcopul de Győr în semn de mulțumire, după eliberarea Budei de sub turci.

Mergem mai departe, de fapt plutim ca în vis, printre case istorice, cu ochii larg căscați – colo un balcon cu balustradă ca o dantelă de fier, colo un bovindou, dincolo niște coloane încastrate sau niște gargui încremeniți în piatră... La principalele intersecții – fântâni. Felinare de inspirație retro. Pentru o secundă, mă și mir că doamnele dimprejur nu poartă crinoline, iar domnii joben...

Ne dăm seama că zona veche a orașului se termină atunci când dăm cu ochii de hardughia cu țâșpe etaje, gen oțel&sticlă – ceva hotel, cred. Într-adevăr, zgomotul mașinilor în trafic se intensifică și admirăm, dincolo de bulevard, frumosul palat neobaroc (sf. sec. 19) ce adăpostește azi Primăria orașului. Poate s-ar cădea să traversăm și să-l studiem mai îndeaproape, dar nu dorim să ne desprindem din vraja în care am plutit până acum și decidem să ne întoarcem, eventual cotind pe alte străduțe.

... Care ele, străduțele (direcția vest), ne poartă fix pe Dealul Capitoliului (Káptalandomb), alt loc de referință pentru istoria Győrului. Când zic „deal” , să nu vă imaginați cine știe ce înălțimi amețitoare, în realitate e doar o colinuță, abia îți dai seama că urci/cobori vreo pantă... Prima care ne întâmpină este Biserica Carmelită (scuzați cacofonia), cu a sa barocă fațadă gălbuie, împodobită cu statui de sfinți (prima jum. a sec. 18). În fața sa se înalță monumentul dedicat lui Károly Kisfaludy, scriitor reformist.

Încă 2-3 străduțe șerpuitoare, alte clădiri încremenite în timp și iat-o, Catedrala Győr (sec. 11; forma finală sec. 18). Dimensiunile sunt impresionante, însă fațada mă uimește cu aerul său auster. Evident, o găsim cât se poate de închisă, citesc ulterior că ar ascunde relicve istorice neprețuite, printre care craniul Sf. Ladislau și o imagine a Fecioarei Lăcrimând. Ultimul pe care-l admirăm, oarecum peste drum de biserică și în (ușoară) coborâre de pe deal este Castelul Episcopal, sediul diocezei de Győr. O construcție albă, monumentală, cu un corp central și 2 aripi laterale, cu turnuri rotunde pe jumătate încastrate. În fundație s-au păstrat încă fragmente de construcții de pe vremea romanilor.

Ne abatem un pic pe cheiul Dunării-Moson, doar preț de câteva poze cu imaginea podului luminat oglindindu-se în apă. Pe urmă luăm drumul înapoi spre „casă” , s-a făcut târziu, oboseala zilei începe să ne tragă de pleoape...

---

VIZUALIZĂRI: 1779 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI