Pe scari pana la nori - Bärenschützklamm

TIPĂREȘTE

Anul trecut, inainte de concediul de vara, ne-am programat o vizita la niste prieteni foarte apropiati care locuiesc in Austria, in apropiere de Graz.

Am nimerit acolo pe o vreme ingrozitor de urata. De mai multe zile o ploaie torentiala nu mai vroia sa treaca. Dupa 3 zile de asteptare in care deja ne saturasem de baile lor termale – ca altceva nu aveam ce face - am vazut prima pata de cer senin. Desi inca vremea nu era grozava, prietenii nostri ne-au facut o promisiune. “O sa va ducem intr-un loc cum n-ati mai vazut”.

Nu ca locurile de la noi din tara nu ar fi la fel de frumoase, dar au o frumusete naturala. In Austria organizeaza totul. Ar fi in stare sa bifeze si bolovanii pe care sa calci. Intr-un fel imi place, intr-altul prefer salbaticia noastra… numai de-ar fi mai curat.

Localitatea Mixnitz este cam la 40 de km de Graz si daca treceti prin zona si va plac drumetiile montane e pacat sa nu-l treceti pe lista de obiective de vizitat. Acolo e punctul de plecare al unui traseu deosebit de frumos: Bärenschützklamm.

Nu mi s-a parut un traseu extraordinar dificil daca nu ai o problema cu urcatul scarilor. Aveam cu noi un bebelus de 11 luni, care a fost purtat in spate cu schimbul, deci se poate. Nu e nici foarte usor, daca tii cont de faptul ca pe o portiune de aproape 2 km mergi doar pe scari si cam 800 de metri e diferenta de altitudine.

La intrarea pe traseu, unde exista si locuri de parcare, gasiti un punct de informare turistica. Am ajuns acolo cam in jur de ora 10 si inca simteam amenintarea ploii. E foarte important sa aveti incaltaminte adecvata, de preferat ca sa nu alunece. In cazul nostru am luat si pelerinele de ploaie, desi nu le-am folosit. Odata ce apuci sa intri pe traseu nu mai ai de ales: dai inainte.

Am platit la un moment dat o taxa in jur de 3-4 euro de fiecare. Eram 5 + un bebe care cred ca n-a platit. Imi pare rau ca nu am fost mai atenta la detaliile acestea, dar oricum nu a fost o taxa foarte mare comparativ cu munca inmagazinata pentru construirea traseului. Erau mai multe posibilitati de a urca pe munte la un fel de restaurant, in functie de traseul pe care il alegi si de locul de unde iti incepi calatoria. Noi am ales varianta cea mai spectaculoasa, desi stiam ca e cea mai grea.

La inceput nu parea prea dificil. Primele doua ore au fost o plimbare prin padure, cativa bolovani de escaladat, un drum usor inclinat, cateva poduri si deja aveam peisaje frumoase de fotografiat. Desi se anuntase ploaie dupa masa, era destul de aglomerat. Au austriecii un adevarat cult pentru miscarea in aer liber. Si bine fac.

Partea mai abrupta a traseului este construita sub forma unor scari cu balustrade, destul de inguste. Nu puteau trece doi oameni decat daca isi faceau loc. E ma greu sa cobori scarile acelea, iar drumul, desi nu am vazut sa scrie undeva, era cu sens unic. La un moment dat am vazut un baiat care incerca sa isi faca loc sa coboare, isi uitase ceva mai jos, si toti am fost nevoiti sa ne oprim si sa ne lipim de balustrada sa poate trece. Nu mai contenea cu scuzele si a intrat bine de tot in spatial personal al fiecaruia. :)

Pentru vizitare e nevoie sa alocati o zi intreaga traseului. Si e bine sa aveti un loc bun de odihna dupa. Cred ca am parcurs pe jos in jur de 12-14 km, dar au parut mai multi. O parte din ei au fost scari de urcat. Ritm alert... ca norii se adunau, iar bebelusul Maxi vroia somn.

Desi aveam impresia ca ritmul nostru este rapid, gafaiam si ne plangeam de mila ca in fata noastra se intindea un perete abrupt si zeci de scari, la un moment dat a trecut pe langa noi un individ bine echipat, cu parul lung si o banderola pe frunte cam la 65-70 de ani. Dupa cateva minute, l-am vazut in zare mic, mic de tot. Am facut noi glume ca e indianul Talpa Iute, dar cred ca fiecare ne-am gandit in sinea noastra cat de departe suntem de forma fizica in care era individul.

La fiecare pas mi se parea ca am nevoie sa fac o poza. Odata pentru ca imaginile erau intr-adevar unice, dar cred ca si corpul imi cerea cate un ragaz, si imi striga: pauza, pauza, pauza! Eu, ca sa nu ma fac de ras strigam non stop : poza, poza, poza!! :))

Nu stiu cum ar putea gestiona austriecii o situatie de criza, daca cuiva I se face rau, daca iti rupi piciorul pe acolo sau daca balustradele ar ceda. Nu mi se pare ca e posibil sa ajunga un echipaj medical cu o targa si nici un elicopter nu ar avea cum sa aterizeze. Asa ca mare atentie la scari si folositi balustradele. Si luati-va aparatul foto. E nevoie de poze multe...

Dupa ce termini cu scarile, un nou drum prin padure si ajungi la Restaurantul din munti. Acolo puteai ajunge si venind pe pe alte trasee si am vazut si o masina. Probabil cu aceea se facea aprovizionarea la restaurant. Era singura care se vedea.

Cativa caluti animau zona si dadeau de lucru copiilor pana parintii isi trageau sufletul cu gandul ca mai au mult pana la masina. La intoarcere, traseul a parut mai scurt (poate chiar era) si au lipst treptele din lemn, care au reaparut noaptea in visele noastre. :)

Inapoi spre Graz, nefiind eu soferul, mi-am permis sa inchid ochii si sa visez un pic la calatoria pe care urma s-o facem a doua zi spre Croatia.

---

VIZUALIZĂRI: 7529 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI