A cincea zi în Gran Canaria - Munții Sacri ai insulei

TIPĂREȘTE

A cincea zi în Gran Canaria o dedicăm Munților Sacri ai insulei. Am fixat deja pe hartă câteva puncte de interes și încerc să le leg într-un traseu cât mai logic, dar... în fine, să vedem ce-o să iasă! Vremea se anunță bună deocamdată. Aici, lângă mare, soarele deja încălzește binișor, deși ziua e încă foarte tânără. Vom urca însă până pe la 1900 m, unde ne așteptăm la temperaturi mai scăzute și, posibil, și la ceva precipitații, așa că, preventiv, ne îmbrăcăm un pic mai consistent și aruncăm pe bancheta din spate mai multe „foițe” , chiar și câte o pelerină de ploaie.

Din nou ne lansăm pe GC-1, în direcția capitalei Las Palmas, doar că nu ajungem până acolo; cu vreo 10-12 km înainte, spunem „la revedere” autostrăzii și virăm stânga, spre inima insulei. Prima localitate pe care o străbatem este Telde, în centrul vechi ne strecurăm ușurel pe străduțele recent stropite de ploaie, ba chiar poposim preț de 2-3 poze în piața de lângă biserică; nimic deosebit însă, pornim mai departe.

Drumul se prezintă impecabil, urcând aproape imperceptibil printre coline înverzite și văi roditoare, străbătând din loc în loc mici localități scăldate în flori. Ce diferență față de sudul nostru arid, monoton și monocolor!... În plus, nu ne intersectăm cu prea multe vehicule, treabă care face deliciul șoferului, căci își poate permite și el, săracu’, să mai arunce câte-un ochi spre peisajul reconfortant. Unde ni se pare mai interesant, oprim fără să incomodăm pe nimeni, admirăm și fotografiem în voie, dar mai ales ne bucurăm de aerul proaspăt și călduț, de forme și culori! Satele parcă ar fi pictate jos, prin văi, înconjurate de mici parcele cultivate (nici cel mai mic spațiu nu-i lăsat de izbeliște!)... sau etalându-se pe culmi de coline, aproape atingând cerul...

Înaintăm pe drumul șerpuitor, zimți muntoși încep să se profileze pe linia orizontului după ceva vreme. Se răresc satele, peisajul rămâne însă verde și proaspăt, o permanentă bucurie pentru ochi și inimă. „Sus, sus, sus, la munte, sus” – profilul de vegetație se schimbă treptat, deodată ne trezim înconjurați de păduri de pini! Ceva „ne sună” atât de familiar! – covorul ruginiu de ace sau poate parfumul discret de conifere... sau „ambele-amândouă” , că mi se strânge inima de drag și dor! Și ocazia de popas se ivește chiar după prima curbă.

Llanos de Ana Lopez este un loc de picnic, unul din multele amenajate ca la carte pe-aici, prin Munții Sacri. Cu mese și băncuțe de lemn pe sub cetini de pini, cu vetre de foc, cu restaurant (nefuncțional) și toalete (funcționale). De picnic nu-i cazul, dar profităm de treaba cu toaletele (nu curge apă caldă, și șervețelul trebuie să-l ai la pachet, dar în rest totul e ok).

Urmăm indicatoarele către cele 2 cele mai înalte vârfuri de pe insulă, aflate la scurtă distanță unul de celălalt: Pico de las Nieves și Roque Nublo. Fiind vorba de munți vulcanici, vârfurile astea nu decurg lin, așa cum suntem învățați, din încrețirea unui masiv, ci sunt mai degrabă niște monoliți „plantați” pe vreun platou de cine-știe-ce erupție vulcanică, în vremuri imemoriale. Evident, n-avem niciun gând să-i cucerim până la ultimul centimetru, doar să-i admirăm mai îndeaproape.

Ne oprim acolo unde se termină drumul (GC-134) – sau, mai bine zis, începe; chiar lângă borna de km 0! – în punctul numit Mirador del Pico de los Pozos de las Nieves. Nume pompos, nu înțeleg toate cuvintele... Din fericire, ne așteaptă panouri lămuritoare. Aflăm că în imediata apropiere, aici, la altitudinea de peste 1900 m, a fost excavată în munte un soi de fântână uriașă destinată colectării zăpezii, apa rezultată urmând a fi folosită ulterior pentru nevoile agricole ale insulei! Cam când credeți că s-a-ntâmplat treaba asta?! Ei bine, fix în 1699! (Și cică ar mai fi un astfel de rezervor, cam de aceeași vârstă, un pic mai încolo.) De unde și toponimia locului, Pozos de la Nieves (Fântânile Zăpezii). Mai aflăm că aceste uriașe rezervoare s-ar fi colmatat în timp (pierzându-și importanța), dar ele au fost redescoperite în 1998, pornindu-se de la descrierea făcută cu peste un secol în urmă de o scriitoare britanică. Mai apoi au fost reabilitate în scop turistic.

Vizităm așadar prima din cele două fântâni (pentru cealaltă ar trebui să coborâm vreo 300 m pe o potecuță și nu considerăm esențial s-o facem). Locul e cu adevărat impresionant prin dimensiuni și prin idee; nu poți să nu rămâi plin de admirație și respect în fața tenacității celor ce au realizat o astfel de construcție, în creierii munților, cu tehnologia de care trebuie să fi dispus acum mai bine de 300 de ani! În imediata apropiere au fost montate alte panouri cu informații amănunțite despre acest inedit obiectiv.

Hmm... cât pe ce să uităm să admirăm priveliștea! ????... Un pic estompată, dar tot amețitoare! Căci între timp s-au cam adunat norii, iar temperatura a scăzut binișor, așa că mai punem o foiță pe noi și mergem mai departe.

Nu foarte departe, doar 3-4 kilometri, până la alt mirador pe care ni-l sugerează indicatoarele rutiere. Aici parcarea se face pe marginea drumului și-i populație cât încape, cu greu reușim să găsim un locșor. Când ne apropiem, înțelegem de ce: suntem chiar la baza monolitului, care poate fi escaladat până la o oarece înălțime! Desigur, zicem pas acestei activități și ne mulțumim să privim minute în șir, din diverse unghiuri, fabuloasa priveliște ce ni se arată!

De parcat, hai, c-am mai parcat; dar oare cum întoarcem acum?!... Misiunea nu-i deloc ușoară, șoseaua-i îngustă și din spate tot vin mașini, șoferul trebuie să-și dovedească din plin calitățile practice și mai ales pe cele psihologice... Reușim să ne poziționăm pe sensul celălalt de mers și tocmai când să zicem că dăm bice, se pornește o ploaie cum n-am văzut de mult! Care în 2-3 minute se transformă în lapoviță și mai apoi în ninsoare! Cum era vorba aia: „4 anotimpuri într-o zi” ?!... Înaintăm cu grijă și, din fericire, nu ține mult. După alți câțiva km și maxim 15-20 de minute, intemperiile se opresc la fel de brusc precum s-au pornit, norii încep să se destrame și chiar încep să apară petice de cer senin!

Ar trebui să ne abatem destul de mult pentru Roque Nublo, decidem să n-o facem, mai bine setăm pe GPS următorul obiectiv: Cruz de la Tejeda (și bine că nu ne-am dus la Roque Nublo, am citit că ar fi trebuit să urcăm în jur de 45 de minute din parcare; și oricum, silueta Stâncii ne va însoți ore bune de-acum, cât ne vom foi prin munții ăștia).

Cruz de la Tejeda nu-i neapărat o localitate, mai degrabă un popas cu vreo 2 pensiuni, o cârciumă și câteva tarabe unde producătorii locali își desfac mărfurile (ne lipim și noi de niște brânză delicioasă și ceva sosuri tradiționale). A, și un mirador, desigur! Profităm de superba priveliște, mai ales că de-acum cerul e senin ca lacrima, aerul curat și proaspăt. Numele vine de la monumentul din centrul micii așezări, reprezentând o cruce de piatră pe care-i răstignit un Isus cu față îmbătrânită și tristă.

Drumul ne poartă, șerpuitor, mai departe; mai puțin de 10 minute facem până în Tejeda, unul dintre cele mai frumoase sate de munte canareze (din câte am citit). Parcăm chiar în centru, lângă biserică și imediat ce coborâm din mașină – hop! un mirador! Dumnezeule, ce frumos se vede! Satul dispus pe terase, valea verde de dedesubt, munții stâncoși încununați cu însăși Roque Nublo!

Suntem la circa 1100 m, soarele și-a reluat poziția de stăpân al cerului, un vânticel abia adie, rezultă că nu-i frig deloc, așa că dăm jos din foițe... O pornim la plimbare pe semi-pietonala plină de turiști și de jardiniere cu trandafiri înfloriți, bucurându-ne de atmosferă și tot trăgând cu ochiul, din loc în loc, în direcția munților. Într-adevăr, sat de sat! Și-mi vine-n cap că Tejeda poate fi o bună variantă de cazare de 2-3 nopți pentru cei dornici să descopere pe-ndelete satele de munte ale Gran Canariei!... Vorba lu’ @Yersi: vedeți ce bună sunt io că vă dau idei gratis?! ????

Ne întoarcem și dăm o tură și dincolo de biserică, descoperind alte colțișoare fermecătoare și alte priveliști de vis spre împrejurimi. Există un muzeu dedicat plantelor medicinale (poate data viitoare) și există multe brutării/patiserii; Tejeda este faimoasă prin culturile de migdali și dulciurile cu marțipan, iar în februarie are loc aici, în fiecare an, un festival al migdalelor (poate data viitoare). Există și un părculeț, și o piscină publică; ce mai, o destinație de vacanță în sine este sătucul ăsta frumos!

Cu părere de rău, trebuie să ne luăm rămas-bun de la Tejeda, sperând din suflet că ne vom mai întâlni cândva! Și să setăm pe GPS următoarea destinație a zilei: Artenara. Din nou drum șerpuitor și din nou urcăm. Și din nou e friguț când coborâm; din nou foiță. Logic, din moment ce Artenara este localitatea situată la cea mai mare altitudine în Gran Canaria (1300 m).

Din micuța parcare ieșim fix pe esplanada din centrul satului, unde pe ambele laturi mari ne așteaptă câte o terasă anemică (bar? cafenea?), iar ceva mai în față, pe dreapta, micuța Iglesia di San Matteo. În capăt de tot, un restaurant celebru, La Esquina, cu o vedere splendidă la munții din jur (unde cică trebuie să faci rezervare dacă vrei să mănânci).

Apucăm pe strada ce se desprinde în stânga, urcând ușurel și urmând îndeaproape marginea terasei pe care ne aflăm. Ceea ce înseamnă că drumul este plin de miradoare: unul poartă numele restaurantului celebru, altul pe cel al scriitorului și filosofului local Unamuno (a cărui statuie de bronz în mărime naturală cată fix spre Roque Nublo!). Ne alăturăm lui, dar numai pentru scurt timp, căci minunății încă ne mai așteaptă...

Una – chiar după mai puțin de 100 m: Muzeul Etnografic Casas Cuevas di Artenara. Pe ăsta mi se pusese pata încă din prima clipă în care am aflat despre el, în plus îl nimerim deschis, deci n-avem cum să-l ratăm! (Și chiar mi-ar fi părut rău să se întâmple altfel, pentru că locul merită cu prisosință!) Doamna care ne întâmpină ne spune că Artenara e plină de astfel de locuințe-peșteri, multe încă sunt modernizate și folosite cu succes, unele chiar se închiriază (wow!), chiar casa de față a fost locuită până nu de mult. Primim câte un pliant cu explicații (la solicitarea noastră, în engleză), primim și câteva indicații succinte despre traseu și pornim să vizităm în legea noastră.

Sunt 7 încăperi, fiecare cu destinație aparte: camere de locuit, bucătărie, pivniță, atelier, toate decorate așa încât să reproducă ambientul și modul de viață al locuitorilor Artenarei. E interesant să afli cum își găteau, cum își obțineau apa pentru gospodărie, cum lucrau puținul pământ, cu ce-și ocupau timpul... Ideea e că viața nu era deloc ușoară într-o astfel de locuință, dar... când vezi cu ce priveliști se delectau oamenii ăștia, nu-ți vine defel să-i căinezi!... Fain muzeu, nu trebuie ratat! Teoretic, se vizitează gratuit; practic, e de bun simț să lași o mică donație la final.

Ne întoarcem pe unde am venit; de-acum, ne cam încearcă foamea, dar cele 2 terase din apropierea parcării nu prea inspiră, iar la restaurantul de fițe n-am făcut rezervare ????! Trebuie să mai așteptăm, așadar, până la următoarea destinație: Teror.

Vreo juma’ de oră, poate mai bine, să zic că facem până acolo (coborâm munții, direcția nord). După cum îl vedem de sus, ăsta pare mai degrabă orășel! Urmăm indicatoarele spre centru și parcăm în apropiere.

Teror are o pietonală flancată de frumoase clădiri coloniale împodobite cu celebrele balcoane din lemn sculptat. Ba, noi prindem și niște decorațiuni drăguțe ce plutesc peste alee, ceva cu ciupercuțe și poinsetia sângerie. Pietonala ne scoate în piața bisericii, încadrată, la rândul ei, de alte clădiri frumoase.

Pe o străduță laterală găsim în sfârșit un locșor dispus să ne alimenteze la ora asta târzie pentru tipicul mediteranean; culmea, ieftin și bun-bun (dezbatem în curând!). Când terminăm, numai bine se trezește și biserica din somnul ei de frumusețe. Ne mai foim un pic și gata, ăsta-i tot centrul vechi din Teror – micuț, dar drăguț, mi s-a lipit de inimă! Ah, uitai! Și Teror cică ar deține un brand: rețeta unică a unui mizel gen chorizo, cu usturoi. Poate data viitoare...

Ne continuăm călătoria, tot spre nord. Următoarea oprire: Firgas, orașul izvoarelor. Lăsăm mașina pe o străduță, centrul n-are cum să fie foarte departe. În drum spre, nimerim – desigur – niște miradoare! Păcat că lumina nu mai e propice, altfel ar fi ieșit niște poze trăznet! Cu dramaticul barranco (=vale) Las Madres și cu micile sate răspândite până la ocean, ca niște grămăjoare de cuburi de zahăr alb!...

Ajungem în Plaza de San Roque; ați ghicit, e și o biserică aici și fix la fel o cheamă. Pe micuța esplanadă câțiva băieței joacă fotbal, noi îi ocolim prin margine, să nu-i deranjăm și ne îndreptăm spre panourile cu informații. Din care aflăm că lucrurile s-au mișcat repejor pe insula asta imediat după ce a fost cucerită de spanioli (1483), când terenurile cele mai fertile au fost împărțite între nobilii conchistadori. Ca și acum, apa era puțină și sezonieră, așa că băieții s-au văzut nevoiți să conlucreze în acest sens, inclusiv prin optimizarea cursului unor izvoare și mici râuri. Practic, au creat un canal de irigație, care – reabilitat în numeroase rânduri – se păstrează până în zilele noastre; și cel mai bine se vede aici, în Firgas.

Zona a fost amenajată sub forma unei fântâni comemorative, din care izvorăște o cascadă ce coboară în trepte egale pe distanță de 30 m. Pe una din laturi, această cascadă e dublată de mici nișe decorate cu azulejos multicolore, fiecare dedicată câte unei municipalități implicate în acestă veche „frăție a apelor” . Cei care au vizitat Sevilla, își amintesc cu siguranță de Plaza de Espana; ceva de genul, dar la scară mai mică... Foarte fain, oricum! În plus, dincolo de fântână în sus, aleea în trepte continuă, micile terase fiind acoperite cu hărțile în relief ale celor 7 insule ale Arhipelagului Canarelor, stema fiecăreia și câte o imagine sugestivă. Interesant loc! Din păcate, n-am poze bune, lumina nu mi-a fost de ajutor. Poate data viitoare...

„Mai am un singur dor” – și aproape că ne vine să renunțăm, dar nu putem renunța taman la orașul care se cheamă la fel precum camera noastră de la Villa RG! ???? - Arucas. Adevărul e că orașul e măricel, cu un centru vechi plin de obiective interesante, la fel și împrejurimile; cred că merită dedicată o zi întreagă (da, da, știu, data viiitoare...). De data asta, obosiți și cu ziua aproape de final, măcar o mică recunoaștere să facem...

Găsim o parcare uriașă (și gratis) în apropierea bisericii, o parcare pe mai multe terase, cum nu ți-ai imagina că există pe insulița asta; imposibil să nu prinzi loc acolo! Pe urmă biserica; văzusem poze, dar nu m-am gândit că-i atât de impozantă! Din păcate, nimerim fix când începe slujba, așa că suntem nevoiți s-o admirăm doar pe dinafară. Noroc cu ultimele raze ale soarelui, cât de fain o auresc!... În vecinătate, pe un panou informativ, citim că Templo Parroquial de San Juan Bautista, ridicat într-un superb stil neogotic, e de fapt destul de tinerel, abia ce-a depășit suta de ani. Centrul vechi mai cuprinde o frumoasă alee pietonală, câteva clădiri tradiționale și un părculeț, prin care facem și noi câțiva pași. Clar, Arucas e un loc de revenit, de luat la pas, de intrat prin muzee... și neapărat de degustat... romul său emblematic!

... Seara ne prinde din nou pe autostradă, în mai puțin de o oră parcăm în fața căsuței noastre. What a day! ... Am bănuit bine: Gran Canaria e mai mult decât plaje însorite și resorturi confortabile; înseamnă deopotrivă munți ce sprijină cerul, păduri și izvoare, mici sate fermecătoare! Dacă – turist în Canare – nu vii chitit să descoperi și latura astălaltă... nu zic că degeaba vii, dar te văduvești de o sumedenie de emoții pozitive! ???? Parol!

---

VIZUALIZĂRI: 1919 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI