A doua zi în Gran Canaria - Galdar și coasta vestică (spectaculoasa șosea GC-200)

TIPĂREȘTE

A doua zi în Gran Canaria. Avem în plan să urmăm autostrada, de data asta în sens invers, până aproape de capăt, în Galdar, unde facem primul popas. Ne mai foim un pic prin zonă, apoi „coborâm” pe țărmul vestic al insulei, pe celebra șosea de coastă GC-200. În drumul spre casă, poate ne mai rămâne timp pentru una, alta... Un circuit complet, cum ar veni.

Aproape o oră rulăm pe autostradă; de fapt, pe o succesiune de autostrăzi: GC-1 face joncțiunea cu GC-3 în Mercalaspalmas (zona comercială arondată capitalei Las Palmas, aflată la sud de aceasta), o străbatem pe toată lungimea, sărim apoi pe GC-2 și urmăm îndeaproape țărmul nordic, franjurat și sălbatic, presărat cu mici aglomerări de case albe, ca niște cubulețe strălucitoare de zahăr.

Peisajul s-a împrospătat considerabil pe partea stângă (față de sudul arid), munții au forme ciudate, dramatice, numai ce vezi că răsare din mijlocul pantelor verzi, ici-colo, câte un țugui singuratic! Și de parcă n-ar fi suficient ca tot acest decor să ne lase cu gura căscată, iaca ne minunăm nu doar în fața măreției naturii, ci și a minții omenești, urmărind cum ultima porțiune a autostradei străbate o amețitoare succesiune de tuneluri și viaducte înalte de zeci de metri!

Galdar ne salută încă de departe – o eșarfă bogată de case albe cu sclipiri pastelate, ce înfășoară baza unui uriaș con bazaltic maroniu, lipsit de vegetație! Reducem viteza, ne desprindem din autostradă și rulăm ușurel pe șoseaua perfect asfaltată, ce urcă în pantă ușoară. Chiar la intrarea în oraș stă scris, pe un panou (dați-mi voie să traduc): Orașul Regal Galdar, Curtea Regilor Guanartemes (aborigenii prehispanici), prima capitală a insulei Gran Canaria.

Așa cum fac de obicei, am salvat deja pe hartă o parcare, aproape de centrul vechi al orașului, dar de data asta socoteala de acasă nu se mai pupă cu cea din târg, găsind-o închisă cu o barieră. Altfel, tot centrul vechi este o imensă parcare publică, poți lăsa mașina pe marginile străzilor, cu condiția să găsești loc liber. În plus, străduțele sunt înguste, abia te strecori, și multe-s cu sens unic. Na, decurcă-te acum!... După 3 ocoluri (cu mici variațiuni; Tati deja scoate aburi pe urechi!), decidem să-l lăsăm naibii de gps și să urmăm șoseaua principală la vale, poate om găsi ceva la o distanță rezonabilă. Și norocul ne surâde curând: după prima curbă, imediat în stânga, dăm de o parcare încăpătoare, aproape goală, fără plată. Țineți minte 5 cuvinte, e posibil să vă scoată din impas la un moment dat????: Area Recreativa Huertas del Rey.

Precum am estimat, ca să ajungem per pedes în centrul vechi trebuie să muncim un pic! Adică să urcăm o stradă în pantă destul de accentuată, vreo 250-300 m estimez; dar nah, „pauzele mici și dese...” – în 10-15 minute ajungem. Fiind luni dimineață, locul nu-i foarte animat, doar curățel și cochețel, cu alei pietruite și superbe clădiri construite în stil colonial, văruite în culori aprinse: albastru, cărămiziu, galben, portcaliu – o adevărată desfătare pentru ochi, la fiecare pas! Și mici briz-brizuri delicate, și balcoane canareze din lemn sculptat, dar și balcoane neoclasice, dantelării de fier forjat!

Foarte fain locul, nu-i mult de umblat, plimbarea ne revigorează și ne încântă peste poate!... Au și o biserică impozantă, dedicată apostolului Santiago, am citit că ar fi primul edificiu religios ridicat în stil neoclasic în arhipelag; găsim interiorul în plină renovare, sprijinit de schele, dar tot putem admira frumosul altar și un vitraliu minunat colorat. Bună parte din piața din fața bisericii este ocupată de un părculeț, în care copacii au trunchiuri albicioase, noduroase, zvelte și coroane bogate, ca niște pălării de ciupercă.

Dar cel mai important obiectiv turistic al Galdarului este, cu siguranță, Cueva Pintada, un mic muzeu construit peste o locuință-peșteră provenind din perioada de dinaintea cuceririi hispanice, renumită prin desenele sale murale bine conservate. Cueva Pintada se află pe primele locuri pe lista noastră; din păcate, se pare că am făcut o greșeală de începător: am uitat că lunea muzeele sunt de obicei închise ????. Asta e, data viitoare... Galdarul mai are și alte muzee, dar nah, tot luni e azi, ele tot închise, nici n-are sens să le căutăm.

Au și o arteră pietonală drăguță, mărginită de magazine și cafenele, decorată cu felinare retro. O străbatem agale, cu încântare, ne mai învârtim un pic și ne trezim din nou în Piața Santiago, cea cu biserica. Alături, Hotelul emblematico Agaldar (vechea denumire a orașului; iar emblematico înseamnă clădire istorică; știu pentru că în Tenerife am petrecut primele 2 nopți într-un asemenea hotel, o adevărată experiență!). Îi mărturisesc lui Tati că l-am avut în cărți pentru sejurul de acum... Tati se scutură când realizează că i-a trecut glonțul pe lângă ureche: „Adică să fiu nevoit să găsesc loc de parcare aici timp de 7 seri?!”

Gata, am obosit, destulă plimbare, e vremea pentru coffee-break! Barrica y Grosella pare a fi exact ce ne trebuie, cu mica lui terasă etalată fix pe mijlocul străzii, în apropiere. Am chef de ceva mai special, nici eu nu știu ce și Tati chiar așa dă comanda: vă rog, o cafea normală pentru mine și una mai specială pentru soția mea! Domnișoara râde cu poftă, se asigură că nu-s io șoferul și, în câteva minute se prezintă cu 2 ceșcuțe aburinde. Într-adevăr, specială de specială micuța mea porție de bucurie! Dulce, aromată, un pic înțepătoare (un pic de alcool, desigur????)... Domnișoara nu vrea să divulge rețeta.

E vremea să ne punem din nou în mișcare. Precum în Tenerife (și nu numai), unde-i țărm anfractuos, sunt condiții optime de amenajat, cu minime intervenții, piscine naturale. Adică iei un loc mai lărguț, bun de scaldă, îl împrejmuiești, îl separi oarecum de mare și-i pui ceva scărițe de inox. Logic, „piscina” nu va seca nicicând, apa nu va avea niciodată nevoie de primenire, fiind permanent împrospătată de valurile oceanului. Fain!... Mi-a plăcut ideea din prima clipă în care am înțeles-o, dar uite că încă n-am avut parte s-o testez... Nici în Tenerife, nici în Cipru (doar era la 2 pași de vila noastră!), cu siguranță nu se va întâmpla nici acum, în Gran Canaria (dacă ieri, în golful de la Puerto de Mogan, mi s-a părut apa rece...). Mergem să vedem și să bălim doar. Masochiști, da!

Sunt multe piscine naturale în jurul Galdarului, noi alegem Piscina del Agujero. Până acolo sunt 5-6 km, noroc că punem destinația pe gps, că altfel n-am nimeri neam! Urmărim firul Ariadnei printr-un labirint de drumuri cu sens unic, ne strecurăm printre plantații de bananieri și ajungem într-o mică-minusculă stațiune, cu câteva studiouri cam ponosite. Și cam pustii. Dincolo de ele e faleza de promenadă și dincolo de ea, unu-două niveluri mai jos, piscinele (vreo 3). Și dincolo de ele, splendidul ocean indigo, pe alocuri înspumat...

E momentul în care primim o veste nu prea grozavă de acasă, așa că nu reușim să ne concentrăm prea tare pe bucuria momentului. Totuși, situația e controlabilă și ne redresăm din mers (și da, avea să fie bine în final). Admirăm, pozăm și mergem mai departe.

Obiectivul de etapă este farul din capătul extrem nord-vestic, cunoscut sub numele de Punta Sardina. Depășim Playa Bocca Barranco, mai măricică, nisipoasă și absolut pustie, apoi harta abundă de plăjuțe și piscinuțe naturale, țărmul nordic al peninsulei se dovedește a fi o adevărată dantelărie! Ici-colo câte un pâlc de case albe sau, prin micile golfuri, câte un portuleț... Sălbatic și frumos! Ajungem și la far, lăsăm mașina în parcarea alăturată și facem câțiva pași. E și un mirador aici, normal, format din băncuțe și alei de unde poți admira tragicul spectacol al naturii! Dacă n-ar bate vântul în halul ăsta...

Ni s-a făcut foame. De-acum, obiectivul de etapă este să găsim un loc prielnic în acest sens. (Și uite-așa, în astfel de situații, se fac greșeli... Nu departe, pe țărmul sud-vestic al peninsulei, se află Playa de Sardina del Norte, una dintre cele mai faine de pe insulă – am aflat ulterior. Și probabil că am fi găsit și mâncătorie...) Dar noi ne cramponăm să ne întoarcem în Puerto de Sardina, unde ginim pe hartă 2 restaurante; unul e închis, iar celălalt e „decât” o bodegă. Singura speranță ne este Agaete, la 10-15 km; preventiv, cumpărăm niște pâine și „mizel” feliat din supermarket. Și 2 banane canareze ca desert! ????

Greșim drumul spre sud, ne mai învârtim o dată pe lângă Galdar („Vezi, Mami, dacă ți-a plăcut așa mult?! Te-am mai adus o dată! ????), pe urmă reușim să ne încadrăm corect. GC-2 mai continuă până în Agaete, v-am indus în eroare în articolul cu generalități, când am zis că autostrada se termină la Galdar și-mi cer scuze pentru asta... Agaete e orașul alb de pe deal, noi o cotim însă înspre mare. Contrar ne-am aștepta, locul nu se cheamă Puerto/Playa de Agaete, ci Puerto de la Nieves (Portul Zăpezii, cum ar veni); wow! Oare munții stâncoși din zare, pe jumătate coafați de nori alburii, să aibă vreo legătură?!...

La fel, ochim parcarea și marcăm 2 euroi (he-he, putem sta aici până mâine de banii ăștia! ????). Apoi ne lansăm pe faleză. Mulți o iau în dreapta, spre piscinele naturale (unii susțin că astea ar fi cele mai faine de pe insulă), noi însă ținem stânga, spre port și orașul vechi, unde ne gândim că-s șansele cele mai mari de mâncătoreală.

Și da, intuiția noastră e bună. Ne oprim în prima cârciumă ce ne iese în cale, un fel de „magazin de desfacere” pentru „sindicatul pescarilor” (am întâlnit chestia asta în multe locuri, inclusiv în Tenerife). La final, nu ne pare rău, dar probabil că și altă alegere dacă am fi făcut, n-am fi regretat. În plus, locul are un farmec anume și o pace de început de lume. Două plaje cu pietre negre despărțite de dana unde trag vasele de pasageri și comerciale ce fac legătura cu celelalte insule ale arhipelagului (și probabil și cu alte porturi mai îndepărtate)... O faleză drăguță cu cârciumi și cafenele aliniate...

Dincolo de ea, descoperim o bisericuță faină (închinată Fecioarei Zăpezilor, desigur). Nu se vizitează, dar în fața incintei sunt instalate niște panouri explicative, din care aflăm că prima piatră de temelie a așezat-o, în 1483, imediat după cucerirea spaniolă, căpitanul Alonso Fernandez de Lugo, care ulterior a fost împroprietărit pe insulă de către monarhia recunoscătoare. Omul a dezvoltat o uriașă (la vremea respectivă) plantație de trestie de zahăr și, normal, o fabrică de prelucrare (ce avea să funcționeze timp de 150 de ani).

Doar că firea aventuroasă a războinicului nu s-a putut împăca defel cu noua condiție de latifundiar și după doar câțiva ani acesta a vândut întreaga proprietate negustorului genovez Francisco de Palomares. La rândul său, noul proprietar a încredințat afacerea fratelui său, Anton Cerezo și soției acestuia, Sancha Diaz de Zoritas, care s-au ocupat și de reabilitarea vechii capele; lor li s-ar datora superbul altar realizat de meșteri flamanzi în 1535.

Așa cum se întâmplă de obicei, biserica, în forma sa actuală, este rezultatul numeroaselor remodelări peste timp. Se pare că înăuntru se păstrează o adevărată colecție de corăbii miniaturale realizate de marinari și oferite Fecioarei drept ofrande.

Mai sunt și alte atracții turistice prin zonă, cel puțin așa susține un alt panou informativ pe care-l găsim în apropierea plajei mai mici: Pacul Arheologic del Maipes (necropolă prehispanică cu peste 700 de morminte), Museo de la Rama (dedicat festivităților locale) și Huerto de la Flores, o mică grădină botanică, ultimele două în Agaete. Evident, toate sunt închise lunea ????.

E timpul s-o luăm iar din loc, mai ales că norii, ce păreau la un moment dat că vor coborî de pe munte și se vor revărsa peste noi, s-au risipit substanțial, lăsând piscurile limpezi și golașe în lumina soarelui. Imediat ce ieșim din Puerto de las Nieves, virăm dreapta și ne lansăm pe celebra GC-200 – drum cu doar 2 benzi ce șerpuiește amețitor, la înălțime considerabilă, pe deasupra coastei vestice a insulei. Cei ce au fost în Tenerife își amintesc cu siguranță drumul spre Masca; ăsta-i la fel, doar că de vreo 100 de ori mai lung. Stânga-dreapta, cu ochii-n mare sau în peretele muntos – spectacol desăvârșit!

Bună parte din drum nu-i nicio localitate, aici nu-i loc să trăiască oameni în el, deși... La un moment dat, oprim, intrigați, lângă un panou cu explicații. Ne lămurim rapid, e vorba despre versantul de vis a vis, Roque de Guayedra, printre primele situri arheologice excavate pe insulă (anii 1975-81), ocazie cu care au fost scoase la lumină resturile unei vechi așezări prehispanice, cu case de piatră, locuințe-peșteri și morminte. Artefactele sunt expuse în prezent la Muzeul Canarelor, în Los Palmas, situl se poate vizita (văd un drum de pământ), dar nu ușor, terenul fiind extrem de instabil.

Din loc în loc se zăresc mici șantiere, ne prindem rapid ce-i cu ele: băieții îmblânzesc munții ăștia uriași, construind încă o autostradă! Greu de crezut, dar iată că se-ntâmplă! Rațiunea – am citit ulterior – ar fi în primul rând de natură economică, căci va putea uni Puerto de la Nieves și Agaete cu sudul insulei. Acest demers planificat de mult a fost grăbit de o alunecare de teren ce a avut loc în 2016, care a distrus o parte din porțiunea sudică a GC-200. Astfel, în septembrie 2019 a început construcția noului drum de mare viteză, ce se estimează a dura circa 65 luni.

Și într-adevăr, la un moment dat suntem deviați pe o porțiune de autostradă ce a fost deja finalizată, doar câțiva kilometri, apoi virăm spre dreapta și ne cocoțăm din nou pe GC-200. Practic, străbatem singura zonă din bucata avariată de GC-200 care a fost reabilitată – cea care duce la Mirador del Balcon (sau del Paso Marinero) , unul din puntele turistice emblematice ale insulei. Aici e o mică parcare, lăsăm și noi mașina și coborâm alături de ceilalți turiști.

Precum îi spune numele, avem de-a face cu un balcon suspendat deasupra hăului, cu podea parțial trasparentă, de unde poți admira întregul țărm, spre nord sau spre sud. O priveliște ce-ți taie respirația! Din păcate, soarele s-a pitit pe undeva, printre stânci și locul nu-i pus în valoare așa cum ar merita; în tot cazul, recomand, o abatere de neratat! Pe panoul informativ din apropiere găsim fotografii și explicații legate de ceea ce vedem și, se pare, acesta este și unul din multele „miradoare” astronomice de pe insulă, adică loc bun de văzut stelele. 46% din teritoriul Gran Canariei (care se suprapune, în mare, peste regiunea muntoasă) a fost declarat Destinație Turistică StarLight; adică poluarea extrem de mică permite observarea constelațiilor în condiții optime.

Mergem mai departe, de-acum străbatem o vale largă și roditoare, încep să apară mici localități ici-colo. Eu mai am un singur dor (l-am pin-uit pe hartă și l-am setat pe gps), Tati vede însă un indicator care-i face cu ochiul: Playa de la Aldea. Adevărul e că ne era dor de-o plajă... Coasta vestică, pe care tocmai am străbătut-o, e plină de plaje sălbatice, dar nu există drumuri terestre până la ele, doar de pe mare pot fi atinse (data viitoare!).

Ne abatem și chiar facem câțiva pași prin sătucul scăldat în soare auriu! Câțiva copii se joacă în piațeta din vecinătatea bisericii, sunt și vreo 2 cârciumi, și o pensiune, mica promenadă e însă pustie... Plaja e sălbatică și frumoasă, acoperită cu pietre mari, negre, contrastând cu albastrul golfului. Adulmecăm puțin briza sărată și plecăm.

Ultimul meu dor (nu de alta, dar deja soarele începe să-și îmbrace pijamalele...) se cheamă Los Azulejos de Veneguera (Rainbow Rocks). În acest scop, rămânem fideli lui GC-200, care de-acum părăsește linia țărmului și își schimbă direcția spre sud-est, strecurându-se pe valea dintre doi versanți semeți, acoperiți parțial cu vegetație pitică. Mergem și mergem – nu mult – și iată, în sfârșit încep să se întrezărească!

Cei care au vizitat țările iberice sunt familiari cu siguranță cu termenul azulejos – plăci de faianță colorată care, puse una lângă alta, întruchipează... povești vizuale! Aici, în Gran Canaria, e vorba de o zonă micuță cu câțiva versanți pictați de Mama Natură în cele mai frumoase nuanțe pastelate: roz, vernil, bleo, galben. Pur și simplu, arată de parcă o pensulă nevăzută ar fi tras cândva uriașe tușe oblice una lângă alta! Substratul științific are la bază, desigur, vechi erupții vulcanice și complicate reacții chimice în care au fost implicate diferite minerale.

E genul de loc ce nu poate fi descris în cuvinte, așa că voi lăsa fotografile să vorbească în locul meu! Și mai e genul de loc unde nu contează dacă e soare sau e umbră, culorile luminează prin ele însele!

... Tot spre sud, străbatem sat după sat, am ajuns din nou în civilizație????... După ce GC-200 se înțeapă în autostrada GC-1, în maxim 20 de minute frânăm în dreptul căsuței noastre gran-canareze. O zi lungă și plină de bucurie...

---

VIZUALIZĂRI: 1850 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI