Prima zi în Gran Canaria - Dunele din Maspalomas, Puerto de Mogan și alte câteva

TIPĂREȘTE

Prima zi în Gran Canaria. Ne trezim oarecum de voie, ronțăim câte ceva, lipăim câte o cafeluță revigorantă și – pe cai! Pentru „încălzire” , decidem să începem cu explorarea împrejurimilor. Citisem că unul dintre obiectivele emblematice ale insulei ar fi dunele din Maspalomas și nu-s mai mult de 2 km până la ele! Am putea ajunge pe jos în maxim juma’ de oră, dar desigur că mergem cu mașina, deoarece de acolo ne vom continua călătoria spre alte minunății turistice.

Setez pe GPS un punct pe care l-am pinuit pe hartă încă de acasă, Mirador de las Dunas de Maspalomas. Mirador înseamnă belvedere, știam din Tenerife că miradoarele astea trebuie vânate asiduu, deoarece îți oferă cele mai frumoase priveliști! Străbatem bulevardele largi ale orașului-stațiune, deloc aglomerate la ora aceasta, în timp ce retinele ni se delectează cu verdele vegetației abundente, cu petele de culoare ale florilor, cu azurul cerului pătat ici-colo de câte un norișor firav... Și, nu în ultimul rând, cu siluetele semețe ale zecilor de resorturi moderne! Iar epiderma (și oasele, mai ales!) se bucură și ele, încălzite de razele deja călduțe ce străpung geamurile mașinii. Ha-ha, iarnă, te-am fentat din nou! ????

Parcăm pe marginea străzii, în dreptul unor studiouri albe și drăguțe, coafate din abundență cu bolți de bougainvillea. Maiestuos, Hotelul Riu Palace Maspalomas străjuiește intersecția, nu departe; eu zic să-l ocolim, Tati zice să-l străbatem cu tupeu. Îl străbatem, tupeu nu ne trebuie, căci e oarecum cale publică – o alee acoperită (o galerie) din care se desprind intrări private spre cele 2 corpuri laterale ale hotelului. Aleea continuă încă vreo sută de metri și ne scoate fix la mirador.

Citisem și deja mi se confirmă: tot ce-a construit omul în această stâncoasă zonă sudică a insulei a făcut-o în perfectă armonie cu natura înconjurătoare! Așa și miradorul ăsta: o zonă un pic supraînălțată, ce coboară în trepte largi până la aleea de promenadă, totul acoperit cu dale de travertin ce imită cărămida, totul de culoarea nisipului! Poți să te așezi pe marginea treptelor să admiri întinderea vălurită de nisip ce ți se așterne în față, cu linia albastră a mării pe fundal... Sau poți alege să urmezi cărarea turistică prin rezervație, marcată din loc în loc de niște pari de lemn. Evident, alegem cea de-a doua variantă.

Dar numai după ce lecturăm câteva informații oferite de cele 2-3 panouri din apropiere. Aflăm deci că Dunele din Maspalomas au fost declarate în 1994 Rezervație Naturală Specială, deși încă din 1975 erau deja arie protejată și că însumează aproape 404 ha, în majoritate dune de nisip, dar și o mică lagună cu apă sărată și un pâlc de palmieri. Există, desigur, o floră și o faună specifică acestui areal deosebit, iar scopul punerii lui sub rigorile legislative este, în primul rând, protejarea acestora.

Am fost inspirați să purtăm sandale în picioare (căci da, e cald și bine, ca într-o dimineață de început de vară pe la noi pe-acasă), dar curând încălțările ni-s pline de nisip, înaintarea devine tot mai dificilă. Și-mi vine ideea salvatoare: scot sandalele și continui deplasarea în picioarele goale, iar Tati mă urmează. Doamne, ce minunăție! Îmi vine să țip de fericire, atât de mângâietoare și fină e pătura călduță de sub tălpi, atât de bine se simte!

Dincolo de extazul meu de moment, se cuvine să fac niște precizări: gândiți-vă bine ce moment din zi alegeți să explorați dunele și cu ce vă încălțați! Noi am nimerit dimineața, în ianuarie, erau deja vreo 17-18°C în aer pe la ora 10, iar soarele promitea să le sporească în continuare. Așadar, nisipul era numai bine de călduț. Imaginați-vă însă ce-ar fi însemnat să fie miezul zilei în miez de sezon și nisipul să ardă ca un uriaș cuptor! Pentru că e de mers oleacă...

După vreo 10 minute, ajungem la o răspântie marcată printr-un indicator: dreapta, spre barranco (valea dintre 2 versanți stâncoși, vulcanici) 45 min, iar stânga, spre plajă, 30 min. Alegem stânga, normal. De-aici cărarea urcă și coboară alene, se strecoară printre pâlcuri de vegetație pitică și țepoasă, pe alocuri păstrează urmele proaspete ale trecerii micuțelor ființe ce populează arealul. Înaintăm constant, intuitiv, în direcția mării (căci pilonii de lemn au dispărut de mult), suntem maxim de încântați, căci pe măsură ce ne apropiem, peisajul devine din ce în ce mai dramatic! Dunele sunt tot mai înalte, văile dintre ele tot mai adânci; totuși, unde întorci privirea e numai o unduire blândă și continuă, în tonuri odihnitoare pentru ochi și minte... Nisipul fin vălurit de adierea brizei, ici-colo urme de pași – parcă ne plimbăm pe coline acoperite cu o zăpadă desenată într-o nuanță ciudată... Senzația mi se pare copleșitoare, unică!...

De la un moment dat, începem să percepem un muget surd, ritmic... Oceanul! Ajunși pe culmea dunei, îl și vedem! Splendid, albastru, dezlănțuit în valuri mari, tivite cu spumă albă, care ling îndelung țărmul și se retrag, lăsând în urma lor o oglindă subțire de apă, în care se reflectă cerul...

Coborâm pe plajă, care nu-i genul de plajă cu șezlonguri și beach-baruri, cel puțin nu acum, în ianuarie. Înclin să cred că niciodată, pesemne că aparține și ea rezervației naturale. Și asta o transformă în ceva mult mai frumos decât o plajă obișnuită: într-o imensă și nonconformistă alee de promenadă. Dacă vă uitați pe hartă, o să constatați că dunele acoperă suprafața unui triunghi echilateral destul de lăbărțat; cele 2 laturi egale sunt tivite cu plaje – o parte din Playa del Ingles plus Playa El Veril pe est, Playa de Maspalomas pe vest – însumând kilometri întregi. Imaginați-vă lipăind prin apa scundă, călduță, cu gleznele mângâiate ritmic de valuri, simțind sub tălpi cel mai fin nisip...

Mergem și noi o bucată, pe urmă hotărâm să ne întoarcem, căci ne așteaptă multe altele... Nu ne întoarcem pe unde am venit (nici nu cred că am mai nimeri fix același drum), ci pur și simplu tăiem dunele, având ca punct de reper hotelul Riu, care se profilează pe linia orizontului. Ne intersectăm ici-colo cu grupuri pestrițe de turiști, îmbătați și ei de soare; ne amuzăm urmărind câțiva copii ce alunecă pe o pantă nisipoasă, ca pe derdeluș... Ieșim în aleea ce ocolește hotelul, cea pe care o ochisem eu prima dată. Ne aprovizionăm cu apă rece de la un mic supermarket din apropiere, ne recuperăm mașina și... mai departe!

Propun (și Tati aprobă) s-o luăm în direcția vest, pe lângă țărm. Să ne ducem pe autostradă până unde aceasta se termină, la Puerto de Mogan, apoi să ne întoarcem pe șoseaua de coastă, din care ne vom abate prin micile stațiuni înșiruite.

Am venit pe autostradă și aseară, de la aeroport, dar fiind noapte, în afară de covorul asfaltic perfect, altceva n-am perceput. Acum avem posibilitatea să facem cunoștință, în sfârșit, cu relieful sudic insulei! Și da, e ceva ce n-am mai întâlnit până acum! Și sudul insulei Tenerife este arid și stâncos, dar peisajul parcă-i ceva mai puțin dramatic, munții se zăresc abia în depărtare, pe când aici, în Gran Canaria sud-vestică, versanții bazaltici, absolut cheliți de vegetație, par a se prăbuși în mare, iar autostrada se transformă într-o spectaculoasă alternanță de tuneluri și viaducte!

Șoseaua de mare viteză se termină brusc (vreo 20-25 de minute am făcut până aici), urmăm apoi drumul din stânga ce coboară spre mare. După vreun kilometru și ceva ajungem în Puerto de Mogan, alt loc care nu trebuie ratat sub nicio formă! De ce – vom vedea în curând împreună.

Localitatea e micuță, așa că nu-i greu să identificăm parcarea, situată la intersecția celor 3 zone: cartierul localnicilor (o aglomerare de case albe dispuse pe un versant), partea turistică (înșirată de-a lungul portului) și plaja. Din păcate, nici parcarea nu-i mare, dar avem noroc și găsim un loc liber; parcarea e cu plată, pescuim din tonomatul de la intrare un bonuleț pe care-l vom introduce la plecare în alt tonomat și vom plăti cât o să facă (să nu uit, vă spun de pe-acum: 7,6 euro pentru aproximativ 4-5 ore).

Puerto de Mogan (a nu se confunda cu Mogan, care se găsește la vreo 15 km nord, în munți!) este un fost sat de pescari transformat într-o bijuterie turistică! Practic, toată zona adiacentă portului (care nu-i mare) este traversată de alei mărginite de case albe identice, cu 2 niveluri; ce le deosebește este doar paleta coloristică folosită pentru a vărui ancadramentele – verde, galben, albastru, roz-somon, dar mai ales bogăția de plante verzi și flori, precum și bolți de bougainvillea multicoloră ce le decorează! Multe din aceste locuințe adăpostesc spații de cazare (wow, cum ar fi?!), restaurante și mici magazine de suveniruri, mai ales pe partea dinspre port. Sunt și vreo 2-3 canale (peste care sunt construite case identice), este și un râu ce se varsă în mare și care desparte zona turistică de plajă; de unde comparația Puerto de Mogan cu celebra Veneție (cam forțată totuși).

În tot cazul, locul este spectaculos și e o bucurie fără margini să te plimbi pe sub bolțile de flori, printre casele vesele, ordonate, să fii înconjurat de atâta culoare, adulmecând parfumul mării împletindu-se cu miresmele ce răzbat ici și colo din bucătăriile cârciumioarelor!... Totul este perfect aranjat, nimic nu-i lăsat la voia întâmplării, atmosfera de vacanță este pur și simplu desăvârșită! Ne trezește un pic din visare avertizarea pe care o citim pe un mic panou agățat de zidul unei case; n-ai crede că într-un astfel de loc perfect te poate paște vreun pericol, dar se pare că hoții de buzunare nu prea au scrupule de genul!...

Ajungem în micul port taman când se apropie un vaporaș (care va pleca în curând în altă excursie pe mare). Mai-mai că ne vine să ne înscriem și noi, dar ne abținem în ultima clipă; lasă, că mai e vreme, suntem abia în prima zi... În plus, ne cam încearcă foamea. Pe care ne-o astâmpărăm corespunzător pe una din terasele ce tapetează 3 laturi ale pieței centrale (ultima deschizându-se în faleză).

Ne întoarcem în parcare, dar nu ca să plecăm (salut, mașinuță! mai hodinește-te un pic!), ci ca s-o apucăm în sensul celălalt. Adică traversăm podețul albastru peste râu și ocolim plaja (deja aproape plină) pe aleea de deasupra, mărginită la rându-i de un șir de restaurante și cafenele, le dăm ignore. În capătul opus, nu departe, găsim ce căutăm: intrarea în situl arheologic La Canada de los Gatos (în traducere liberă, Valea Pisicilor). În micuța incintă ce adăpostește casa de bilete ne bucurăm (deja!) de un pic de răcoare. Prețul întreg este 4 euro de căciulă, există reduceri (2 euro) pentru diverse categorii și chiar gratuități, iar obiectivul se poate vizita zilnic, mai puțin lunea, între orele 10 și 17.

Situl arheologic se desfășoară pe panta unui versant stâncos, pe care a fost amenajat un traseu de vizitare modern, cu alei antiderapante, trepte, podețe și mici platforme de unde poți observa mai ușor artefactele sau poți admira împrejurimile. Excavările s-au desfășurat în anii 2010-2011, scoțând la lumină rămășițele unei așezări cvasi-continui pe parcursul a 1300 ani (de fapt, primele urme de locuire au fost datate cu 17 secole în urmă), care practic a fost activă până prin 1960. Zona arheologică este de fapt mult mai întinsă, se extinde dincolo de șosea, până pe vârful opus și conține multe artefacte mai greu accesibile, resturi de construcții și 2 necropole.

Aici, pe Valea Mâțelor, putem viziona mai multe rămășițe de locuințe cu diverse forme (circulară, pătrată, cruciformă etc) aparținând diferitelor epoci, pre- și posthispanică. În dreptul fiecăreia sunt amplasate panouri cu informații cuprinzătoare în mai multe limbi (spaniolă, engleză, germană), cu fotografii și desene sugestive, întru o mai bună înțelegere a celor vizionate (care altfel n-ar fi decât niște aglomerări banale de bolovani). Reținem faptul că așezarea a fost abandonată în repetate rânduri din cauza turbulențelor vremurilor, casele devastate, dar poziția excelentă (aproape de o apă curgătoare, de câmpuri fertile și de țărmul mării) a făcut ca oamenii să construiască din nou peste vechile ruine (cu tehnici din ce în ce mai avansate) și să-și găsească mereu adăpost pe acest munticel, la prima vedere neprimitor și arid.

Traseul de vizitare urcă și tot urcă (nesolicitant), prilejuindu-ne priveliști tot mai cuprinzătoare asupra împrejurimilor – plaja, portul, orașul cu case albe, întreaga vale închisă între versanți semeți. Un adevărat mirador! ???? Doar pentru asta, și merită să plătești biletul de intrare! Sus de tot, pe ultima platformă, se află un mic bar, pe care noi îl găsim închis.

Ne întoarcem și decidem să petrecem măcar un ceas-două pe plajă; vremea e splendidă, vară în toată regula, golful turcoaz ne atrage și el, multă lume se bălăcește la mal, unii chiar s-au aventurat în larg... Cine știe dacă mai prindem așa ocazie în zilele viitoare?!... Ne aducem costumele de baie din portbagaj și ne schimbăm în cabinele speciale, plaja-i serioasă, deține tot felul de facilități, toalete, dușuri, zonă cu șezlonguri, ba și încărcător solar!... Poți închiria chiar și niște bărcuțe gonflabile, să te plimbi pe mare!...

Noi alegem să ne așezăm prosoapele în zona liberă, ador mirosul de nisip încins și ador să-mi răsfir degetele prin el!... Golful are formă de scoică, apa e liniștită, abia vălurește, dar e rece totuși pentru gustul nostru, așa că renunțăm la bălăceală, ne înmuiem doar picioarele până la genunchi și ne continuăm siesta pe uscat. E tare bine, am rămâne până la apus, însă la un moment dat ne strângem calabalâcul și plecăm să mai vedem una-alta. Pa-pa, Puerto de Mogan, ne-a plăcut mult la tine!

Vă povesteam mai devreme de barranco, văile astea adânci ce s-au format cu milioane de ani în urmă printre râurile de lavă scurgându-se și solidificându-se în drumul lor spre mare. Văile se lărgesc ușor în apropierea mării și se termină cu câte o plajă. Întrezărind imensa oportunitate turistică, băieții s-au apucat a construi câte o stațiune, mai mică sau mai întinsă, după cum permite relieful. Hotelurile au fost săpate în stâncă și etalate pe versanții aproape verticali din preajmă, rezolvându-se de la sine o problemă spinoasă: toate camerele au sea-view! ???? Le-au dotat, desigur, cu toate cele necesare: piscine și parcuri acvatice, restaurante, iar puținele „goluri” le-au umplut cu verdeață și flori! Parcuri publice și zone de promenadă corect dotate și frumos întreținute întregesc tot acest decor și scot în evidență adevărata vedetă, marea! Toate localitățile-stațiune arată cam la fel, dar fiecare e diferită în felul său...

Șoseaua de coastă șerpuiește printre dealuri și văi; din loc în loc ne abatem, precum ne-am propus. Primul vizitat este micuțul și cochetul Taurito, practic 4-5 resorturi spânzurate pe versanți plus o plajă superbă, cu nisip și pietricele negre. Câteva poze și pa!

Următorul este Playa del Cura. Lăsăm mașina în parcarea Spar-ului din sensul giratoriu și ne scurgem la vale, spre mare, pe lângă piscina unui hotel ce pare pustiu. Dăm fix în plajă – măricică, nisip ușor maroniu, parțial organizată; soarele și norii se cam joacă, dar încă e cald și încă mai sunt oameni ce lenevesc pe șezlonguri. Apucăm pe aleea ce ocolește plaja, lăsăm în urmă un resort bengos (nu ne putem abține să nu dăm o ocheadă prin bătătură, pe la apartamentele de la parter, cu piscină proprie). În capăt de tot ne așteaptă o aglomerare de stânci uriașe, dar constatăm cu surpriză că ne putem strecura ușurel printre ele, nu suntem singurii ce fac asta, ne intersectăm cu alți oameni ce vin din sens opus.

Și dintr-o dată orizontul se deschide din nou: altă plajă! Imensă, cu nisip auriu abundent, sălbatică, minunată! Dar ceva lipsește... În sensul bun. Aha, hotelurile! Doar câteva căsuțe mai degrabă sărăcăcioase, extrem de colorate și romantice în simplitatea lor, cu butoaie de apă pe acoperișurile scunde și cu scaune din plastic înconjurând câte o măsuță în față! (Am citit nu știu pe unde că ar fi case sezoniere de pescari). Nu știu cum a scăpat locul ăsta „nemodernizat” , dar mie îmi place la nebunie!

În capătul celălalt al plajei (care între timp am aflat că se cheamă Playa de Tauro) se află o tavernă la fel de rustică și un bar cu mesele direct pe nisip. Ne-ar plăcea să adăstăm la o băutură-ceva, dar imposibil de găsit vreo masă liberă! Văd câțiva care pândesc să se elibereze vreuna, noi n-avem răbdare și decidem să mergem mai departe. Ne mai oprim un pic sus, pe șosea, într-un loc de unde se vede plaja în toată splendoarea sa!

(Playa del Tauro, cu atemporalul său sat pescăresc, e unul din locurile de pe insulă care mi s-au lipit de inimă! Pentru mine, una din definițiile libertății...)

Următorul popas – Playa de Caracol. Frumos, însă deja redundant. Soarele, pregătindu-se de culcare, începe să picteze cerul și norii. Pe Amadores, cu plaja sa imensă desenată într-un arc perfect, o salutăm din mers. Următorul – Puerto Rico, nume cu rezonanță exotică; aici ne oprim. Lăsăm mașina în încăpătoarea parcare publică și coborâm spre mare.

Locul poate deveni copleșitor, trebuie să recunosc! Zecile de resorturi ce tapetează versanții, plaja uriașă cu șezlonguri de mai multe culori, luminițele ce se aprind rând pe rând și se reflectă în apele golfului, micile ambarcațiuni ce intră agale în port... Plaja se prelungește în ambele capete cu câte un dig, împreună aproape că închid golful fără valuri. O apucăm pe digul estic, pe care sunt aliniate șezlonguri; din loc în loc, pe scări metalice, se poate coborî în apă (un altfel de plajă, deci). Dincolo de dig se află un canal, iar dincolo de el, portul turistic (de aici vom pleca în ultima zi în vizită la delfini ????). Căscăm un pic ochii pe la oferte, apoi ne întoarcem spre mașină, odată cu noaptea deplină.

... N-am epuizat toate stațiunile, ar mai fost vreo 2-3. Încercăm să ne abatem spre Anfi del Mar, dar cumva ne împotmolim. Toate drumurile în jos, spre mare se înfundă în incintele resorturilor. Vom reveni cu succes în penultima zi, pe lumină; dar asta-i o altă poveste...

---

VIZUALIZĂRI: 4121 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI