Back to the wild (Din nou în sălbăticie)

TIPĂREȘTE

Călătoriile pe continentul rumenit de soare au o anumită magie a necunoscutului din a căror meandre oamenii încearcă să arunce o privire spre lumină, ca apoi să se refugieze în siguranța misticismului ancestral. De fapt, asiști la primii pași din copilăria umanității în care eroii sunt într-un continuu dialog cu lumea înconjurătoare, mereu plină de provocări.

La orele unei după amiezi de aprilie, soarele aproape că apusese, înmuind cerul în râuri de roșu, galben și violet. Timpul parcă se oprește din nou atunci când intri într-un perimetru compact al unui trib, cam la vreo treizeci de kilometri sud de Gabarone. Mă întâmpină câteva femei mai vârstnice îmbrăcate într-o ținută de sărbătoare, făcut parcă pentru un timp mai răcoros, cu eșarfe de lână de capră, în pătrățele albastre și albe, cu fuste din piele de empala, cu față tuciurie și ochii negri, luminoși. Ele aduc cu niște ursitoare ce urează bun venit turiștilor cu un tril de sunete păsărești în cascadă, întrerupte intermitent doar de de palma mâinii drepte.

Tribul Baharutse, este reprezentat de un imens babuin sculptat în piatră, mândria și actul lor de naștere în jurul acestui animal afectuos dar cu privirea vicleană. Jennifer îmi spusese că dragostea dintre om și animal a fost atât de mare, încât aceștia s-au cuibărit până la urmă nu numai în colibile oamenilor din trib, ci și în sufletlul acestora... babuinul devenise protectorul divin al celor vreo o sută de oamneni din toate subdiviziunile tribale.

Dar ce să vezi? Maimuța, animal de suflet și de prihană, rămâne tot maimuță. Când lucrurile mergea strună, bieții ei adulatori s-au trezit cu recoltele ciugulite înainte de termen și cu un val de foamete la orizont. Hop! Ce ne facem?! Cum adulația și mitologia trec tot prin stomac, lanțul de iubire a fost repede întrerupt iar vajnicele patrupede au fost alungate în deșert... însă, oamenii tribului păstrează recunoscători în suflet simbolul lor protector.

Ni se atrage atenția că un grup de chinezi ne așteaptă într-u rotondă acoperită cu stuf, cu bănci de lemn și cu o grămadă de vreascuri, gata să fie aprinse, la mijloc. Vine momentul când se prezintă șeful de trib, un bătrânel vioi, însoțit de trei soții, cam de vârstă mijlocie, și câteva femei mai în vârstă, care dau impresia că fac parte din grupul de protocol. Proaspăt convertiți la catolicism și cu o engleză aproape cursivă, cei din fața scaunului meu îmi dau senzația că s-ar afla între două lumi și că trăiesc un fel de prezent istoric.

Șeful de trib ne transmite că va face o incantație prin care va invoca spiritele morților... toți ochii se ațintesc asupra celui mai respectat personaj din trib și parcă s-ar auzi doar bătăile inimii... între timp, în jurul lui, se strecoară un corp de dansatori cu aspect mult mai săbatic, dar cu niște frumuseți cel puțin la fel de neîmblânzite, poate pentru a mări magia momentului... câteva au chipuri de prințese creole invitate la balul regelui, cu sprâncne în formă de aripi de pasăre și cu nasul a cărui contur desenează o ușoară curbă, ca o linie de caligrafie arabică... vând apoi cum șeful de trib scoate o batistuță unde se află câteva pătrățele din oasele morților, pătrățele pe care le aruncă pe rând, peste focul încins... două coloane gemene de fum ce degajă mirosuri stranii domnește peste încăpere preț de căteva minute...

În sfârșit, vestea cea mare: morții ne acceptă să stăm pentru un timp cam scurt în mijlocul tribului- vreo oră și jumătate (!). Apoi, next please, îmi spun în gând. Apuc să arunc o privire în jur, peste colibile construite cam după aceleași tehnici cu cele întâlnite la triburile din sudul Africii: lut, crengi, excremente de vacă, un stâlp la mijloc, o ferestruică mică pe stânga și un sertar implantat în interior.

Odată obținut acceptul spiritelor, putem trece la partea de inițiere în obiceiurile interne ale tribului. D-na Maggy, după numele de la botezul catolic, ne atrage atenția că și la ei, un bărbat harnic și familia lui trebuie să aibă cel puțin douăsprezece vite și cam tot atâtea capre pentru a aspira la o fată frumoasă din trib. Îmi permit să le sugerez că băieții ar putea găsi o soluție mult mai simplă, luată de la triburile Massai din Kenya. Adică, un bărbat adevărat să ucidă singur cu săgeata și cu mult meșteșug un leu, ca apoi să aibă acces la toate fetele din trib. Vestea provoacă un zumzet general, urmat de zâmbete cu o jumătate de gură la băieți dar cu mulltă veselie și râsete printre fete. Îmi dau seama că devin centrul atenției dar nu intuiesc încă întebarea capcană pe care mi-o pregătește d-na Maggy, reprezentatnta lor.

-Văd că ați umblat prin lume și aș dori să ne răspundeți sincer la o întrebare...

Îi promit că voi încerca dacă îmi va sta în putință.

-Vedeți, noi, cei din tribul Bakarutse, ținem mult la puritatea sângelui nostru și, prin urmare, permitem căsătoriile doar dintre oamenii tribului nostru. Ce părere aveți voi, în România și în Europa, despre aceste căsătorii menite să ne păsterze curățenia sângelui tribal?

Mailimu, dacă tăceai filosof rămâneai, reușesc să-mi spun, dar văd toți ochii ațintiți asupra mea.

-Vă mulțumesc pentru o întrebare atât de interesantă, mai trag eu de timp și tresar la gândul că-i pot vedea pe toți dansând în jurul meu, precum în Kenya. Vedeți, în Europa, asemenea obiceiuri se păstrează doar la marile case regale, pentru a-și păstra sângele albastru, adică sângele nobil al dinastiei. Deci, un prim răspuns ar fi că obiceiul este regal...

La auzirea cuvântului royal, fața tuturor oamenilor din trib se luminează.

-Dar așa cum se întâmplă și în Africa, câte bordeiuri, atâtea obiceiuri... subiectul este controversat și pe la noi...

Ptiu! Parcă aș fi trecut de un prim cerc de foc.

---

VIZUALIZĂRI: 446 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI