Faro, cochet oraș portughez

TIPĂREȘTE

Când am ales destinația de vacanță de anul ăsta, era clar că o zi urma s-o petrecem în Portugalia, în Algarvele unde, atunci când făceam acest comentariu la frumosul review al lui Cris, nu credeam că vom ajunge așa de repede. Uite că s-a nimerit până la urmă.

O zi mi se părea, totuși, insuficientă, pentru că nu mă mulțumeam doar cu Faro, capitala regiunii. Deja îmi făcea cu ochiul și Lagos, și Albufeira, dar mai ales Sagres sau Cabo de San Vicente. Inițial lui R. i s-a părut cam mult, dar după ce am analizat distanțe, etc., am stabilit că vor fi două zile;).

În prima am fi vrut să mergem până la „capătul” Portugaliei. Dar exact în dimineața aia s-a nimerit să îl sâcâie președinții (și mama lor) unui congres pe care îl pregăteau pentru săptămâna de după vacanță.

Așadar am plecat mai târziu de la hotel. Ba, spre nemulțumirea mea, care deja îmi frecam mâinile cu aparatul foto în mână, a trebuit să și conduc, pentru că mai avea ceva de rezolvat pe drum. Și i-am propus să ne oprim la Faro în ziua respectivă: dimineața vizita orașului, păpică tradițională portugheză la mama ei, și plajă frumoasă în Algarve după-amiază. Zis și făcut.

Ne-am oprit să alimentăm pe drum, în Spania, pentru că în Portugalia combustibilul este mai scump; apoi am făcut o parte din drum pe naționala N 125, iar când am trecut de orașul Huelva am continuat pe autostrada care vine de la Sevilla până la Almonte, ultima localitate din Spania pe raza aia. Râul Guadiana, care e frontieră naturală între ambele țări, se varsă în Atlantic chiar acolo, așadar autostrada ocolește un pic delta formată.

Cum te apropii de Portugalia, sunt indicatoare care arată că străinii trebuie să oprească. R. nu era prea convins (a mai și avut iubită portugheză câțiva ani!!), dar eu îi tot arătam: Uite, domne, scrie extraingeros aici. Domnișoara de acolo ne-a cerut un card de credit, ne-a înregistrat și ne-a spus că putem circula timp de 30 de zile pe autostrăzile lor, că banii corespunzători taxelor ni se vor trage de pe el. Mult, puțin, o să vedem extractul de bancă;).

Autostrada care străbate sudul Portugaliei de la est la vest se numește Vía Infante de Sagres. Ce ne-am mai uitat noi și ne-am întrebat ce vie o fi aia... până ne-am dumirit.

Am lăsat în urmă Olhão, vecinul de la est, am trecut de o șaretă trasă de un cal alb, de parcă eram în Românica noastră (alt motiv să îmi placă Portugalia; am mai văzut măgari cu patru picioare și prin alte zone ale ei), și am ajuns la Faro pe la doișpe și ceva. Adică unșpe și ceva ora lor, numai bine. Deja era cald.

Am intrat în oraș și repede-repede ne-am trezit aproape de port, unde, într-un sens giratoriu erau niște polițiști, așa că am oprit să întrebăm unde putem parca. Îmi place mult în Portugalia pentru că noi vorbim în spaniolă, ei în portugheză, și ne înțelegem perfect. Domnul polițist mi-a arătat o parcare în apropiere, dar mi-a spus că e cu plată, și că mai bine merg la una de lângă zidurile fostei cetăți, care are nouă sute de locuri, e gratuită și e și aproape de centru. Na belea, ce idee bună și ce drăguț a fost nenea polițistul. Așa am și făcut. Am găsit loc imediat, deci dacă ajungeți la Faro, nu ezitați: alegeți parcarea gratuită din Largo de São Francisco, lângă zidurile fostei cetăți a orașului.

Faro este capitala regiunii Algarve (are în jur de 65.000 locuitori), și se vede asta imediat cum ajungi acolo: din cinci în cinci minute decolează sau aterizează un avion pe aeroportul din apropiere, asta pentru că este folosit și de turiștii care merg în Huelva, aeroportul din Sevilla fiind ceva mai departe. Este cel de-al doilea aeroport ca și trafic din Portugalia, după Portela din Lisabona.

Orașul este despărțit de Atlantic (și implicit de plajele ei) printr-o lagună (Ria Formosa, rezervație naturală de 170 km2), drept pentru care mulți turiști vin aici doar pentru o scurtă vizită, ei preferând alte localități aflate chiar pe litoral și de unde nu trebuie să iei un ferry ca să ajungi la plajă.

Cu toate astea, nouă Faro ne-a plăcut mult. Este un oraș liniștit și primitor, cu un atractiv port sportiv, parcuri și piețe îngrijite și un centru vechi (Vila-Adentro) plin de străzi pietonale, terase fel și fel, și de cartiere medievale excelent conservate care adăpostesc muzee interesante, biserici și o interesantă capelă cu oase.

Dar s-o luăm cu începutul. După ce am parcat mașina și fi-miu s-a înarmat cu o înghețată servită de o frumoasă portugheză mulată, am ajuns imediat la o poartă a fostei cetăți: Arco do Repouso. Am trecut pe sub ea, am lăsat pe dreapta un câine care dormea leneș pe pragul unei uși și o terasă pitoarească cu trei mese unde nu m-ar fi deranjat să iau prânzul, și au și început pozele, pentru că în două secunde ne-am trezit în Praça de Alfonso III, cu statuia de bronz a regelui și Mânăstirea Convento de Nossa Senhora da Assunção (sec. XVI), construită în stil renascentist și considerată de mulți drept cea mai valoroasă clădire a orașului. În prezent ea adăpostește Muzeul Municipal, cu colecții arheologice de la paleolitic până la Evul Mediu, precum și alte obiecte, și unde noi nu am intrat.

De aici, continuând pe strada Domingos Guielro, se ajunge imediat în Largo da Sé, piață dominată de statuia episcopului Francisco Gomes do Avelar, și unde se înalță măreață monumentala Sé sau Catedrala din Faro, cu un amestec de stiluri arhitectonice. În aceeași piață se află Paço Episcopal (siglo XVIII), Seminário Diocesano și Câmara Municipal. Exact în momentul în care ajungem lângă catedrală, trece și trenulețul turistic și începe să sune și telefonul cu parteneri pe care de acum încolo îi voi întreba din timp când au ei concediu și pe unde vor pleca, nu de-alta, dar îmi voi aduce aminte de ei în momente oportune;). Așa că, în timp ce eu rezolv probleme inexistente, cei doi colegi de vacanță au și tulit-o în căutarea unui Birou de Turism.

Zece minute mai târziu hotărâm că vom lăsa vizita catedralei pentru mai târziu, când va fi căldura mai mare, și ne așezăm la terasa din colț unde, deși chelnerii așteaptă deja turiștii pentru masa de prânz, noi cerem două cafele (musai să bem cafea aici, că doar e cunoscută) și o Fanta, care ne costă patru euro, și așa profităm și de toaletă. Un moment de relax cu vedere spre Catedrala din Faro și o cafea cu gust intens! Ba, cum altfel? , profit să-mi fac și o poză cu portugheza de carton care poartă pe cap un coș cu pește și invită turiștii la o masă proaspătă!

Am plecat fără prea mare întârziere să luăm la pas străduțele înguste și pitorești ale centrului orașului. Întâi am coborât tot spre mare, pe o altă străduță, și am ajuns repede lângă parcarea unde lăsasem mașina. De acolo, plimbându-ne pe lângă ziduri, am dat de stația de ferryuri, de unde lumea merge la plajă. Oare? Pe sub o deschizătură, a se citi poartă, a zidului, am intrat pe Rua do Arco, o altă străduță pietruită unde un arbust mare, plin de flori colorate, m-a făcut să mă opresc pentru câteva secunde și să miros cu nesaț. Și imediat ce am trecut de un magazin de gresii și plăci ceramice superbe, eram din nou lângă catedrală.

De aici spre Arco da Vila, trecând amuzați pe lângă Directoria do Faro, adică sediul Poliției, care e mai atipic, așa... Arcul a fost construit la ordinul episcopului Francisco Gomes do Avelar (care dă numele pieții în care ieșim) în locul fostelor porți ale orașului, așa scrie pe o frumoasă plăcuță de cermică. Imediat cum ieșim de sub arc, pe dreapta, se află Biroul de Turism, unde eu nu intrasem încă. Am profitat să cerem ceva informații pentru a doua zi pe care urma să o petrecem în Algarve. Și tot aici am rezolvat rapid tema magneților, pentru că am dat de un mic magazin din care (ca de obicei) n-aș mai fi ieșit.

Ne apropiem acum de centrul comercial al orașului și trecem pe lângă Iglesia da Misericórdia din enorma Praça Francisco Gomes împodobită cu mulți palmieri. Dar clădirea de care mă îndrăgostesc ad-hoc este cea a Băncii Portugaliei, cu o fațadă unde nu mai prididesc făcându-mi poze peste poze. Nu am intrat în Museo Marítimo Almirante Ramalho Ortigão, pentru că avusesem lecție intensivă cu două zile înainte la Muelle de las Caravelas din Palos de la Frontera când îi călcasem pe urme lui Columb.

Am intrat din plin în La Baixa, cu străduțe saturate de magazine de artizanat, haine și cadouri (tot pe strada Francisco Gomes, acest episcop aflându-se și-n iaurt;)), și n-am rezistat fără să intrăm în alt magazin de suveniruri, mai mare, de unde am ieșit cu pălării de plută (da, de plută, o curiozitate destul de scumpușoară de altfel), fecioare meteoroloage, șorțulețe cu cucurigul portughez și, bineînțeles, tricoul verde cu numărul 7 al lui Cristiano. Că doar au câștigat campionatul european anul ăsta! (Explicație despre fecioarele mai sus numite: este vorba de mici sculpturi ale Fecioarei, a cărei pelerină teoretic se colorează în funcție de temperatura de afară! Mda. Ieri am fost în vizită la soacră și ne-a comunicat că pelerina tot albastră e).

Pesemne că băncilor portugheze le plac clădirile frumoase, pentru că am dat și de Santanderul spaniol (banca Santander Central Hispano), adaptată la lusitani, și adăpostit tot de un edificiu mai deosebit. Frumoase pietrele de pe jos, cu figuri geometrice și desene. Dar mare atenție, se poate aluneca cu ușurință. Ne plac terasele pitorești care te îmbie la tot pasul să te așezi și să deguști din bunătățile locului. De fapt, începem să tragem cu ochiul la oferte și la prețuri, pentru că în curând vom alege și noi una ca să ne potolim foamea. Mai ales că mai vedem și ceva dulciuri apetisante prin niște vitrine răuvoitoare;). Asta și facem pe drumul de întoarcere, și alegem un restaurant care s-a dovedit a fi o alegere bună din punct de vedere al mâncării și mai puțin bună din punct de vedere a serviciilor și mai ales personalului. Dar să nu amestecăm borcanele.

Trecem din nou pe sub Arco da Vila, urcăm iar pe Rua do Municipio. Multe din fațade sunt cam scrijelite, nu le-ar strica o mică renovare. Și, ajunși din nou la Catedrală, intrăm, pentru că e foarte cald și avem și burțile pline.

La Sé sau Catedral de Faro, așa cum spuneam, se află într-o piață amplă, plină de portocali, și a fost construită la ordinul lui Alfonso IV la puțin timp după recucerirea orașului de către portughezi, pe resturile unei moschei musulmane care data din sec. XIII, și care la rândul ei fusese construită pe același loc unde înainte era o biserică hispano-godă. Ca într-un joc de copii: acum e-a mea și-o remodelez cum vreau, ba acum e-a mea, și fac ce vreau cu ea. În linii mari poate fi atribuită perioadei de tranziție romanico-gotică și Renașterii. Din biserica primitivă a mai rămas în picioare turnul imponent de la intrare, al cărui etaj al treilea, aparent în ruine, nu a fost niciodată terminat.

Băiatul de la intrare vorbea cel puțin patru limbi. Pe noi ne-a primit într-o spaniolă excelentă, și imediat după l-am auzit vorbind într-o franceza cu un accent superb. Presupun că și engleza o domina la fel de bine. Am plătit intrare doar adulții (3 euro de persoană). Băiatul nu a plătit la niciun obiectiv în Portugalia, intrarea fiind gratuită pentru copiii de până la 12 ani. Ce puțin mai e...

Interiorul adăpostește Museo Catedralicio și am văzut obiecte liturgice, imagini, picturi și haine religioase foarte frumoase și (cred eu) de valoare. Ne-a plăcut mult orga de culoare roșie, din lemn pictat, și am făcut ceva poze de sus, fără bliț. În curte este Capela Sf. Mihai și, foarte interesant!! , Capela Oaselor, Capela dos Ossos. Uitați-vă pe poze cu atenție, la început nu dai crezare. Este căptușită cu craniile și oasele călugărilor înmormântați în cimitirul bisericii. Ca punct final și apogeu am urcat în turnul medieval pe o scară nerecomandată pentru claustrofobici, și am admirat – pe lângă neobositele avioane – superbe priveliști ale acestui frumos oraș și ale litoralului algarvian.

Aici s-a încheiat vizita noastră în Faro. În două-trei ore se vede totul lejer. Dacă am fi ajuns acolo la sfârșitul lunii august, am fi nimerit festivalul folcloric FolkFaro. Nu a fost să fie...

Pentru planul nostru de după amiază, am fi putut alege între diferite plaje: kilometrica Praia de Faro, Praia de la isla de Farol, Praia da Culatra, de pe insula Culatra și Praia Desierta, pe Insula da Barreta. Dar ar fi trebuit să luăm ferry și fata de la biroul de turism ne sfătuise să alegem plajele din zona Tavira, în drumul spre Spania.

Am ales Praia da Manta Rota (adică „a păturii rupte”), o plajă luuungă, semi-virgină, unde am ajuns după ce am trecut pe un ponton nu foarte scurt, și unde erau zone clar delimitate: zone cu umbrele (înțesată) și zone fără umbrele, unde am hotărât să ne așezăm, pentru că oricum soarele nu mai era așa de puternic.

Nisipul era ok, intrarea în apă cu ceva pietricele și scoici, și după doi pași apa îți ajungea până la gât, deși apoi cam așa rămânea mulți metri. Numai că... multe, prea multe alge, deși apa era limpede, la spusele băieților care făceau scufundări... din picioare, la mal, pentru orice eventualitate;). Și lume puhoi. Cred că a fost cea mai aglomerată plajă pe care am fost în această vacanță. Și mingea tot pe mal a rămas, pentru că era prea mare riscul de a-i face un pui de cucui vecinului. Dar ne-am răcorit pe cinste și ne-am făcut poftă de mâncare, așa că, după vreo două ore de bălăceală, un duș și o gustare, am purces din nou spre Matalascañas, cartierul nostru general din zilele acelea.

Mâine pauză, adică odihnă, și poimâine revenim în Algarve, că mai sunt atâtea de vizitat, și presimțim că partea cea mai frumoasă nu am văzut-o încă...

---

VIZUALIZĂRI: 12893 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI