Etretat – impresie de vară

TIPĂREȘTE

Chiar dacă Monet s-a născut la Paris, chiar dacă a sa impresie a răsăritului de soare a imortalizat alte tărâmuri, copilăria normandă i-a marcat, neîndoielnic, felul de a vedea lumea. Iar impresionismul s-a născut, fără putință de tăgadă, la Etretat… Acolo, la Porte d’Aval, cea imortalizată în toate unghiurile posibile ale astrului diurn. Și tot acolo unde și-a lăsat imaginația să zburde, printre dealuri și valuri, în anii preadolescenței, Guy de Maupassant…

Iar Etretat însuși este ancorat în curba domoală a Normandiei Înalte, chiar acolo unde se naște peninsula care a aprins atâtea și atâtea patimi, aproape de vărsarea Senei în Ocean, la intrarea pe drumul Abațiilor, ale căror ruine le vezi de-a lungul meandrelor fluviului care i-a dus pe vikingi, în bărcile lor lungi, dincolo de viitorul Chateau Gaillard, de la poalele satului cu nume de cântec, Les Andelys, de unde englezul normand cu Inima de Leu privea mândru la posesiunile sale de dincoace de Canal, până hăt, în amonte, la Ile de France, în sufletul Parisului…

Câtă istorie a curs prin fața ochilor acestui mic sat de pescari, îngrămădit între dealurile continentale, Elefant și Porte d’Aval, toate rodul migălos al muncii miliardelor de picături acvatice, unele dulci, altele sărate, cum, de altfel, a fost și mileniul pe care l-a cunoscut Etretat, între cele două debarcări care au dat naștere Europei, așa cum o știm azi. Deoarece destinul l-a împins pe Bastardul normand să cucerească Insula de la nord și să germineze acel popor care, o mie de ani mai târziu, avea să îi elibereze pe urmașii aceluia – și, de altfel, un întreg continent. Pentru că istoria este circulară…

La Etretat am ajuns, mai întâi, coborând din nordul ploios, după o abatere la cea mai mare catedrală din Vest, cea de la Amiens, unde, de altfel, s-au arătat și primele raze de soare, ce nu aveau să ne mai părăsească în tot periplul normand (lucru rar, din ce ni s-a spus mai apoi). Cunoșteam satul și zona – din zecile de fotografii cu care îmi delectasem imaginația în lungile seri de iarnă, când, ca orice turist care se respectă, planificam detaliile expediției – dar realitatea a depășit orice așteptare.

Am lăsat să se odihnească mașina chiar în parcarea din fața falezei – nu sfătuiesc pe nimeni să ajungă până acolo, doar dacă o face dis de dimineață sau mai pe la lăsatul serii, căci este arhiplină – grație bunăvoinței unor francezi care, pe picior de plecare fiind, ne-au făcut semn să nu ne mai învârtim în căutare de locuri, ca un coif într-o oștire, ci să așteptăm puțin; ba ne-au și lăsat tichetul de parcare, valabil până la sfârșitul zilei (să mai zică cineva că toți francezii sunt răi și xenofobi… Bine, majoritatea…) Și, pe faleza înaltă, pe piatră, lângă imitația unei impresii de Monet, am șezut și m-am bucurat. M-am bucurat de plaja care cobora abrupt spre mare, de pietrele mici, rotunde și șlefuite care o acopereau, pentru ca mareele înalte să nu o prăpădească – ce dacă lipsea nisipul fin care, aici, probabil s-ar fi metamorfozat în mâl cleios în câteva zile. M-am bucurat de silueta săpată în calcar a Elefantului. M-am bucurat de arcul gotic de la Porte d’Aval, care străjuia promenada înaltă. M-am bucurat de bucuria turiștilor, de fericirea liniștită pe care o respirai, o dată cu briza sărată, în lumina apusului.

Impresionismul s-a născut la Etretat…

Iar una din zilele petrecute în micul Harfleur, loc de debarcare pentru Englezul care a răzbunat Cucerirea Normandă, îngropând floarea cavaleriei franceze la Azincourt și Crecy, am dedicat-o vizitei la Etretat. De data aceasta am lăsat mașina într-una dintre parcările gratuite, amenajate la ieșirea dinspre nord – și sfătuiesc pe oricine să facă asta, e mai sigur și scapi de povara orelor drămuite din parcarea de pe faleză. Apoi îți este prilejuit drumul la pas prin satul pescăresc, printre casele din piatră atât de specifice Normandiei, cu frumoase flori roșii aninate la ferestre, pe străzi înguste și curate, către Piața centrală și faleză.

Pentru că plaja privește apusul, am lăsat la urmă baia de soare și mare și am purces în sus, spre promenada care se deschide peste Porte d’Aval. Poteca urcă, îngust, și tu urci, uimit, înghesuit, alături de alții, la fel de uimiți ca și tine, încărcați cu aparate de fotografiat și trepiede. Cu toții vă uitați deasupra, pe stâncile spre care vă grăbiți, invidioși deja pe cei care sunt în extaz acolo, sus. Un extaz pe care îl resimți curând, uitând chiar de acidul lactic acumulat în mușchii pe care i-ai forțat să te ducă mai repede acolo. Acolo, unde, în abisul calcaros, marea își (în) cântă admiratorii, mortal, precum Sirenele de altădată. Căci te apucă amețeala când o vezi pe domnișoara cocoțată pe steiul sub care, la zeci de metri, valurile lovesc, înspumate, cerându-și, parcă, obolul, care se lasă mângâiată de razele aparatului de fotografiat, numai ca să uimească Facebook-ul cu o nouă poză de profil… Doar că amețeala dispare când tu însuți, spre disperarea ochilor care te privesc, te cocoți pe acel stei, pentru ca, la rândul tău, să imortalizezi valurile, pescărușii, stâncile și ființele acelea minuscule, din caiacele ce tocmai s-au oprit pe plaja nisipoasă, revelată cu zgârcenie privirii muritorilor, la reflux.

Iar poteca continuă, kilometri nesfârșiți, doar timp și răbdare să ai. Cu fiecare pas te îndepărtezi de lume, de gălăgie și doar zumzetul distant al mării, fâlfâitul de aripi al pescărușilor și arcul gotic al Porte d’Aval, mereu altfel, pe măsură ce unghiul și lumina se schimbă, îți umplu Universul.

Iar întoarcerea, către cealaltă stâncă dăltuită, Elefantul, o faci cu o pauză binemeritată sub razele soarelui, pe plaja deja luminată de lumina amiezii. Vizitezi, alături de cei curajoși, peșterile dezvelite de reflux, fără să dai importanță anunțurilor de-o șchioapă referitoare la orarul mareelor și la pericolul la care te expui – până la urmă cunoști cauza acelor maree și știi să citești un ceas, ca să te ferești de reîntoarcerea astrului nocturn… Doar ca să te bucuri – din nou acea bucurie aparte – de bucuria culegătorilor de scoici. Vezi, printre aceia, nu numai turiști curioși, dar și localnici, pentru care recoltele din fructe de mare sunt un mod de viață, ca, de altfel, pe întreaga coastă, culminând cu fermele subacvatice din bretonul Cancale.

Iar apa mării, în acea vară toridă, era rece… Poate tocmai ca să stabilească contrastul impresionist cu temperaturile de afară… Aiurea, de fapt, tocmai temperaturile de afară grăbeau evaporarea și, pe cale de consecință, răcirea accentuată a mării. Ce sec, nu mai bine o impresie – marea, la Etretat?

Ne-am preumblat, apoi, spre trompa Elefantului, pe sub stânci uriașe, din alte vremi, pe plaja din ce în ce mai pustie, până când apa ne-a atenționat, cu valuri ușoare, că mai departe nu se mai merge. Acolo, la trompa Elefantului, adăstau niște pictori de ocazie, în tentativa lor impresionistă de a surprinde o impresie.

Căci impresionismul s-a născut la Etretat…

Iar drumul către capul Elefantului, pe poteca îngustă, te duce cu gândul la indienii aceia care mână atât de fin uriașele pahiderme, ca niște stăpâni ai destinului. Pentru că acolo, pe stânca măcinată de vânt, cu plaja, valurile, stâncile, satul, oamenii ce par niște puncte agitate, cu soarele care vrea să apună, dar nu e lăsat de vela ce îi înțeapă, obraznică, lumina, chiar ești un stăpân al destinului.

Destinul turistului care vrea să vadă…

---

VIZUALIZĂRI: 4070 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI