Ericeira e un vis alb și albastru ca și oceanul Atlantic

TIPĂREȘTE

Ericeira îmi e tare dragă, e un sat de pescari devenit o populară stațiune de vacanță pe coasta de vest a Portugaliei în Estremadura, prin participarea sa la marea aventură maritimă, localitatea e și o Mecca în domeniul surfingului internațional, ea deține singura rezervație de surfing din Europa și atrage turistii curajoși din lume... dar evident că nu curge adrenalina prin mine, la capitolul scânduri pe val.

Localitatea mignonă are pentru mine un farmec aparte, ea este foarte diferită ca stil de Nazare și se zice că e cunoscută de pe vremea fenicienilor.

Ericeira e satul albastru și alb, cei ce iubiți insulele Ciclade veți avea senzația că grecii nu sunt prea departe, fotografiile sunt grăitoare... e povestea simplă a unui bătrân sat pescăresc devenit port, stațiune și rai pentru surferi, pentru mine apele oceanului și tarantela lui a fost de ajuns... aud și acum vuietul valurilor ce băteau parcă ca un orologiu pe malurile stancoase.

Ericeira e așezată între Serra de Sintra și Oceanul Atlantic, la o distanță de 40 de km de Lisabona nord –vestică, în municipalitatea Mafra, nu e bântuită de sindromul turistic foarte tare, e vinovată de autenticitate și este extrem de bine conservată.

Ericeira este un poem în piatră, rocă ascuțită și peisaje cam lunare, un perete înalt de stăncă deasupra oceanului străjuieste plaja principală, el este poreclit ,,adunarea poporului ’’, deoarece în weekend la apus de soare, locuitorii din localitate se plimbă de-a lungul zidurilor și pun țara la cale... în rest am dat de tot felul de scobituri dantelate în rocă, perforate la nivelul țărmului, prin jocul valurilor înspumate și agitate... există undeva și o potecă printre stânci, pe care am ignorat-o cu mare of, nu sunt pescar de altitudine... acolo e și o capelă a lui Sao Sebastian.

Peisajul geografic dă forță satului cochet cocoțat pe stânci, deasupra unui șir de plaje nisipoase, pe o întindere de 4 km.

Ericeira ne încântă cu unul din puținele porturi naturale așezate între Cascais și Peniche, aici verile și iernile sunt mult mai blânde, pe mine m-a lovit sulița zeului solar la 28 de grade în gura lui septembrie.

Numele Ericeira, ce muzical mă gâdilă pe la urechi, derivă din cuvântul Ouriceira, adică ținutul aricilor.

Ericeira a fost ținutul pescarilor încă din 1229 când a fost fondată regiunea, oamenii ei curajoși vânau pe atunci balene și alte vietăți ale mării... o balenă uriașă eșuată a dat numele plajei principale.

In 1584 după dispariția misterioasă a regelui Sebastian, un anume Mateus Alvares a poposit în satul de pescari, proclamându-se rege, el era un călugăr ce semăna cu monarhul portughez. Mateus se căsătoreste cu o fată de fermier și o încoronează regină a Portugaliei, povestea se termină tragic, impostura sa este descoperită și falsul rege e decapitat.

Satul a avut epoca lui de glorie în secolul 19, căci eu dau crezare unui panou ceramic care marchează un eveniment local extrem de interesant din istoria Portugaliei.

In anul 1910 nefericitul rege Manuel, ultimul monarh al țării fuge împreună cu familia în exil, după instaurarea Republicii, părăsind palatul de la Mafra, pentru a se îmbarca într-un vapor spre Anglia, ce -și va ridica ancora chiar aici, în Portul Pescadores din Ericeira.

In timpul celui de-al doilea război mondial Ericeira va primii refugiati de război din Polonia, Anglia, Olanda, Belgia... aceștia se vor stabili aici, fugind de nebunia nazismului.

Ericeira e albastra cu un labirint de străzi înguste fermecătoare.

Astăzi invadatorii statiunii sunt turiștii și locuitorii Lisabonei ce vin vara în plin sezon, depășind serios ca număr pe cei aproape 7000 de locuitori.

Nu știu ce m-a surprins mai mult în acest colț pitoresc al Estremadurei, unde am ajuns din Lisabona, plecând din Campo Grande cu compania Mafrense , având pe scaunul alăturat o compatrioată de origine romă, ce mi-a servit drept ghid.

Statiunea /oraș m-a surprins prin arhitectura locului, prin labirintul de străduțe pietruite, curate, imaculate, pline de case albe, ele nu sunt înalte în centrul vechi, sunt decorate cu un feston albastru sau galben la uși sau ferestre, chiar și parapetul de-a lungul zidurilor ce mă despărșea de oceanul aflat la picioare, avea pictat pe el o linie albastră.

Străzile sunt o explozie de lumină în care se scaldă fațadele caselor ce m-au lăsat fără grai, sunt visul oricărui pictor sau fotograf, ele râd în soare 300 de zile pe an.

Pulsul orasului îl simți în centru în mica Praca da Republica , înconjurată de terase, cafenele, pastelarii, ea este poreclită ,,Jocul mingii ‚’’deoarece în centrul ei se afla odinioară un teren de cricket.

Orăselul/sat e mic și destul de întortocheat, e plin de turiști în zona centrală și la plajă... mi-au plăcut panourile stradale cu indicatoare spre principalele obiective.

Toate strădutele duc spre ocean, mă răcoresc cu briza lui, când ajung sus pe o coastă și de pe marginea unui parapet urmăresc linia orizontului.

Așezarea turistică e pătrunsă de spiritul sportului nautic, valurile din Ericeira sunt cunoscute în toată lumea, ele sunt pentru toate nivelele de surf și sunt recunoscute de experti... de unde știu chestia asta? ... de la doi români.

Cine ar fi crezut că aici pe o coastă ce merge în paralel cu oceanul, voi întâlni o familie de români care cobora la vale chiar în fața mea, evident am intrat repede în vorbă, cuplul trăia și muncea de 10 ani în stațiune în domeniul surfingului.

Nu prea au întâlnit români în stațiune, m-au întrebat la ce nivel de surfing mă situez și m-a pufnit râsul când le-am spus că am venit să pescuiesc peisaje, liniște și eventual un pește la un restaurant.

Mi-au recomandat să merg de-a lungul falezei pâna ajung la Furnas , un restaurant așezat jos pe o stâncă cu vedere direct în valurile înspumate ale apei...compatriotii mi-au dat o serie de informații și despre plajele orașului... erau prea multe și din păcate nu aveam picioare pentru toate.

Praia dos Pescadores , plaja principală din centru, e așezată chiar lângă micul port al statiunii, fiind înconjurată de peretele de stâncă înalt de 40 de metri, numit Muro das Ribas . Zona de port nu este destinată însă înotului, am observat și rampa de lansare pentru bărci.

Decorul este surprinzător, pescuiesc vizual vapoarele așezate chiar pe plajă, nu departe de turiștii ce se prăjesc la soare sub umbrele închiriate...

Am mers de-a lungul parapetului în sens circular, am vânat la propriu un pescar ce -și întindea undița pe o stâncă dificilă, reflectând că era o vreme când soțiile de pescar îsi asteptau chiar aici sosirea soților și a bărcilor, în vremuri ce nu erau deloc ușoare și modernizate. Am văzut jos și două tractoare ce trag pe plajă bărcile încărcate cu pește.

Plaja Balenei -Baleia Sul aflată la 0,5 km de centrul satului e cea mai populară plajă pentru turism, numele ei amintește de eșuarea unei balene chiar aici, la sfârsitul secolului 19.

La 500 de metri nord de centru dai de o plajă la fel de populară numită Algodio , mai mică.

Perla stațiunii este însă Ribeir d'llas ], unde eu nu am ajuns, ea este situată la 3,5 km și e visul amatorilor de surfing, aici au loc campionatele mondiale de surf încă din 1985... se poate ajunge cu un autobuz local din statia Turistpraia

.

Plaja Sao Sebastian , în nordul satului la 0,8 km de centru poartă numele unei capele, cu vedere spre ocean... de asemenea la 7 km e plaja Sao Lourenco, pentru amatorii de spații deschise și panorame deosebite.

Ericeira e visul meu alb /albastru... ea emană multă căldură și sclipește în soare... am examinat arhitectura locală, mi-am vârăt nasul și prin câteva bisericuțe albe, mici, pe care le-am catalogat drept curioase, initial habar nu aveam ce nume poartă și căror sfinți se închină, nu am văzut nici un portughez intrând în ele.

Am atacat însă pentru început un bar cu pereții portocalii și ușa albastră mult mai seducătoare, muream de sete, nu am cerut mohitos, am băut doar o limonadă și apoi am depistat fericită o masuță colorată scoasă direct în fața unei case, cu două scaune colorate vesel cu inimioare roz și albastre, ce-mi făceau cu ochiul.

Am citit textul... '''Cooking for others is a way of showing love’’ vă ofer și vouă poza cu mare drag... un detaliu ce mi-a colorat starea de dispozitie, din albastru în roz... ce vreți mai mult?

Si mai are drăguța Ericeira 7 fântâni vechi, ca niște mici bijuterii ce si le pune pe la gât, eu vă ofer doar o poză cu una de la 1926, decorată cu azulejos albastru... mi-a mai plăcut una căreia îi zicea Fântăna lunii, dar era deteriorată și seacă.

Itinerariul poate începe din 1. Largo de Navigandes și se termină spre Capela Sao Sebastiao, nu departe de stația de autobuz, unde eu am coborât în Gara Rutieră, -Rodovario da Estremadura, la nord de localitate... costul biletului, în jur de 11 euro, dus-întors.

2. Pe bătrânele străzi înguste ale Ericerei am salutat din mers în Largo de Santa Clara , o capelă importantă numită Capela de Santa Marta, construită pe locul unei alte biserici vechi Senhora das Necessidades.

Am reținut doar că retablul aflat în capela principală e purtat în timpul procesiunilor religioase, atunci când locuitorii sărbătoresc cu mare fast religios, pe acestă sfântă necunoscută mie

.

3. Mergând mai departe spre Largos das Ribas , bat la ușa Capelei de Nossa Senhora da Boa Viagem e Santa Antonia , doamne ce mă chinui să nu scriu gresit... sunt două nume ce mă bagă în ceață religioasă, așa că nu mai stau acum să scormonesc trecutul lor istoric și să ma duc prin tunelul istoric în sec 17.

Admir pe exterior clădirea cu influente manueline si baroce, devenită astăzi... Centrul Cultural Jaime Labo e Silva .

Această senhora e fericita protectoare a călătoriilor mă binecuvantează și pe mine, după ușă, am pierdut procesiunea ei pe străzi în luna august.

4. La două străzi mai departe descopăr Igreja de Misericordia (sec. 17), o clădire albă de tip baroc unde se află astăzi Muzeul din Ericeira ce prezinta moștenirea culturală a orașului în Largo da Misericordia.

5 Pelourinho sau stâlpul infamiei . In spatele muzeului descopăr o piațetă dominată de stâlpul justitiei din secolul 16, realizat în stil manuelin, mă apropii să văd dacă lipsește inelul de fier care lega criminalii, asa cum mai văzusem și în alte localităti portugheze... era bine merci la locul lui, acest pelourinho e considerat monument național... seamăna cu cel pe care l-am vazut și în Sesimbra.

6. Depășesc momentul justițiar și aterizez în Largo de Sao Pedro , aproape de statia de autobuz, unde tronează biserica Sf Petru de la 1530, reconstruită în sec. 17.

În fata ei observ o cruce de piatră de la 1782... aceasta este biserica parohială, e destul de mare, în interior ea este decorată cu panouri policrome ce înfatisează scene din viata Sf Petru.

Stațiunea e plină de baruri si restaurante cu specific marin, pastelarii, pizzerii... e mâncare pentru toate buzunarele și gusturile.

Am ajuns de-a lungul promenadei de-a lungul coastei pe o esplanadă unde am găsit restaurantul Furnas, recomandat de români si de ghidul de pe Trip Advisor, aproape de un parc numit Santa Marta

.

Restaurantul e așezat pitoresc la malul oceanului, pe niste stânci (vezi poza)... am intrat si un chelner m-a luat în primire la intrare, în fața unei vitrine uriase pline cu pești, crabi, si alte vietăți marine.

Localul era plin pe jumătate, mesele aveau o vedere splendidă spre ocean, să intre peștele mai ușor pe gât, m-am înecat doar când ospătarul mi-a spus ca trebuie să-mi cântarească un pește întreg pentru grătar... erau extremi de mari, buni pentru o familie, cei sub un kilogram probabil se topiseră în farfuriile clientilor la ora 16... prețurile sunt destul de piperate, depinde de greutatea produsului, cel puțin 20 de euro porția.

Am renunțat, am ales un restaurant popular din Praca Republica, unde am servit rapid un cod cu cartofi prăjiti și salata pentru 10 euro si la final am mâncat o prajitură traditionala ce se cheama ouricos, adică arici, ea are forma unei brioșe obisnuite, e facută din ouă, zahăr si migdale.

Concluzia... Ericeira cea albastra cu ape de turcoaz și case superbe mi-a cucerit inima, e vinovată de autenticitate si farmec, merită vazută... m-a încântat mai mult decât Nazare, e calmă și nu este aglomerată.

Am revenit în Lisabona după o oră și jumătate la, întoarcere autobuzul a oprit parcă în mai multe stații și călătoria a fost mai lentă... am ajuns în Campo Grande, am luat metroul sub ghidajul Gabrielei și am ajuns în Rossio, teafără, bronzată și în siguranță.

---

VIZUALIZĂRI: 4308 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI