Doha

TIPĂREȘTE

Doamnele mă îndeamnă să scriu – vă iubesc, Doamnelor;) !

Dar deocamdată momentan și de la o vreme mă mănâncă undeva să vă povestesc de ce mă cheamă cum mă cheamă.

O să povestesc într-o zi și despre Parang, cum mă dădeam pe schiuri la IEFS și ședeam mai mult cu nasul în zăpadă decât cu schiurile spre îngrozirea întamplătorilor prin preajmă ce ma priveau îngroziti și mă întrebau șocați după ce mă ridicam:

-Ti-ai rupt ski-ul? (la sfârșit a pus o fată timidă concluziile: da’ ce perseverentă ești!...)

sau cum ședeam pe bancă în fața cabanei IEFS în pauza de după prânz și priveam crestele din jur (după o copilarie izolată, cum mai povesteam) și privind muntii înzapeziti, mă coplesea uimirea:

-Oaaau, uite unde am putut să ajung!

Era o uimire calmă, blandă, pașnică, blajină, momârlănească (nu mârlănească :D … )

Însă subiectul Parâng e cam epuizat cu ceva ecouri (doar să mai aduc ceva detalii amuzante) însă îmi amintesc – aceeași uimire calmă, blândă, pașnică, blajină, (nemomârlănească) am avut-o și pe Corniche în Doha când priveam Golful feeric, fascinată de frumusețea locului și de realizarea mea însă de data asta gândul meu a fost completat cu:

“dacă am putut să ajung până aici înseamnă că pot ajunge și în alte părti, pot să ajung oriunde”

Am mai ajuns apoi oriunde, oriundele ăsta fiind alte locuri mudale – cum ar zice unii specialiști – până am renunțat să ajung “oriunde” stabilizându-mă :)

Corniche

Primul lucru de vazut în Doha și cu sigurantă cel mai senzațional este Corniche – se citește corniș.

Practic este bulevardul ce lipește țărmul golfulețului ce manâncă din orașul Doha cu nesaț (sau mușcă) precum și amenajările adiacente acestui bulevard respectiv ceva construcții decorative cum ar fi monumentul perlei, un gărduț de zid cu scene din scurta istorie locală, ceva bănci precum și amenajările verzi din zonă care sunt ba mai late, ba mai înguste ba deloc, unde populația locală face picnic uneori, e un loc foarte plăcut pentru picnic, o zonă foarte frumos amenajată, foarte ingrijită, gazon perfect - ți-e drag să mergi desculț prin iarba – și un loc ce oferă o priveliște senzațională spre golf, către insulița din golf pe care o cheama Old Palm Trees Island și care promite de departe clipe unice de relaxare prin verdeața ei și restaurantele cu specific, toate acestea înconjurate de apele cristaline și calde ale golfului ce valuresc ușor la picioarele tale, îmbietoare pe care plutesc tot felul de ambarcațiuni mici și micuțe, care mai de care mai exotică și plină de luminițe seara, cu pânze, cu decoruri și care plimbă de pe Corniche spre insuliță și invers, spre desfatare.

Mereu cand treceam pe acolo simțeam o dorință irezistibilă să intru cu picioarele în apă și mereu aveam așa o senzație de parcă ai fi la o petrecere cu staif unde te comporți conform protocolului și dress cod-ului și este interzis să faci o multime de lucruri banale însă considerate indezirabile. Asta se intamplă oriunde în lume unde-s fasoane și bani mulți.

Mă uitam lung la apa aia clipocitoare și ademenitoare și n-am îndrăznit niciodată să-mi bag picioarele deși alții cred că au făcut-o. Am găsit însă o soluție de compromis când am depistat un loc de scăldat la capătul Corniche-ului spre zona cu zgarie nori, era un fel de spațiu blanc unde șoseaua se îndepărta de țărm, trotuarul se îndepărta împreună cu șoseaua și rămânea o zonă descoperită nu prea largă cu stâncăraie, era un bolovăniș masiv ce se pierdea sub apă cu bolovani cam de un metru diametru din piatră calcaroasă, ușor rotunjită – tocmai bine să nu te zgârii – ușor rugoasă – tocmai bine să nu aluneci – și printre care lunecai ușor în apă. Am facut de multe ori baie acolo. Era un deliciu. Chiar de era mediu urban, era cumva o zonă ferită. Am aflat apoi că multă lume știa locul acela, cumva clandestin. Nu prea departe se construia un zgarie nori, puteai vedea utilajele.

Cam așa e tot țărmul, tot Corniche, o apă ireal de limpede ce acoperă un bolovăniș rulat însă unde vine acest bolovăniș deasupra apei începe zona antropică cu o bordură nu prea înaltă după care este zona pietonală, te plimbi tot țărmul golfului, de la un capăt la altul, de la zgarie norii din nord pană dupa monumentul perlei din sud, și mai departe iar spre sud bulevardul se pierde brusc și perpendicular în Ras Abu Abboud Expy care este șoseaua de bază ce vine din Arabia Saudită, face buclă în Doha și se pierde în extremul nord al peninsuliței Qatar în zona localitații numite Al Shamal.

După ce trece această arteră, Corniche continuă sub denumirea de C Ring Road.

Zona pietonală din Corniche este cunoscută sub denumirea de Promenade, ceea ce, dealtfel, și este.

După Promenade este gazon mai lat sau mai îngust apoi zona auto – șoseaua propriu-zisă - care la orele de vârf poate fi destul de intens circulată dar nu neaparat.

După șosea, pe alocuri sunt amenajate părculete feerice.

Trecând pe Corniche, în zona de sud, de la monumentul perlei spre vest se vede frumos, dupa superbul parc, clădirea Amiri Diwan of Qatar și Clock Tower. Sunt construcții relativ noi, albe, frumoase.

“The Amiri Diwan government complex consists of the offices of the Amir, the Crown Prince and Prime Minister, as well as the Council of Ministers' buildings. The complex is the symbolic, ceremonial and administrative centre of the State. ” sika.com/en/solutions_pro ... ing-system.html

Orașul Doha se află în estul peninsuliței pe care se află statul Qatar, cumva pe la mijlocul acesteia, această peninsulă micuță are o formă alungită pe direcția nord-sud, e înconjurată de Golful Persic mai puțin în partea de sud unde are granița cu Arabia Saudită, singura granită statală și terestră.

Qatar e cumva ca un ou în mijlocul Golfului Persic, ușor spre sud. Forma de ou o întregește și forma rotunjită spre sud pe care o are granița cu Arabia Saudită.

Corniche de care tot scriu este amenajarea antropică adiacentă principalului golfuleț (ca mărime dar și ca importanță) dintre cele câteva golfulețe în jurul cărora a fost construit orașul Doha.

Având în vedere că majoritatea străzilor din Doha apar sau circular sau radiant în jurul acestui golf, se poate considera că Corniche este buricul pământului :D

Am avut job în Doha și am locuit acolo din februarie pană în august, în 2005. Agenția care mi-a dat job-ul ăsta mă amenința încă de la Crăciun să stau cu bagajele pregătite că plec în trei zile. Trei zile s-au facut șase săptămâni.

Și din astea șase săptămâni, ultimele trei au fost cu -20 grade down Romania – la Miercurea Ciuc erau -34…

Și fix când a explodat primăvara, a ieșit soarele, s-a topit gerul, sufereai de cald, eu m-am urcat în avion…

În Doha, Ludi, managerul care m-a luat în primire, mi se plângea – este cam rece în perioada asta a anului (erau 19 grade, cer acoperit… ) Puteam să il contrazic?

În avion, primul zbor din viața mea – feerie maximă!

Am primit loc la fereastră.

Am observant apoi, funcționarii de la check in te cam citesc rapid si discret și dacă te vede mai adventure trofy, îți dă loc la fereastră, dacă te vede găină, îți dă la coluar – asta claaar, verificat!

Ca o paranteză, îmi amintesc o fază haioasă – tranzit la Atena – la o verificare de rutină – ticket, pașaport – am rămas fascinată de baiatul ce-mi verifica documetele – cum sunt ei la patru ace mereu și ținută și atitudine impecabilă, era simpatic, mi-a plăcut mie de el și cum el era cu ochii în actele mele, cu privirea în jos mă gândeam că n-are cum să mă observe, îl priveam în voie, fascinată și în secunda în care a ridicat privirea și mi-a întins actele mi-a făcut cu ochiul;) …

… am plecat buimăcită, bulversată – nu puteam să înteleg – cum și-a dat seama?? Pe de altă parte, însă, zâmbeam … :D

Dar să revin la zborul spre Doha: tranzit Istambul, tranzit Dubai abia apoi Doha, zbor de noapte.

Am observant iarăși – apoi – cam toate țările arabe le-am survolat în zboruri de noapte – am dedus (poate greșesc, desi nu cred) că țarile arabe evită să fie survolate ziua de pasageri din cauza paranoiei ce o au pentru securitate. Am mai văzut ciudățenii de tot felul și când făceam tranzit în Amman, în Iordania.

În avion, eu - la fereastră, la mijloc - nimeni, la margine – Uniunea Europeană.

N-o să uit în veci faza asta de la primul meu zbor cu avionul.

Ne pregătim de decolare, eu – luminițe pe fereastră, feerie maximă! Nu vroiam să pierd nimic. Omu’ de alături:

-Știi, eu lucrez la Comisia Europeana. Tu de ce nu lucrezi în administrație?

Zic – în sinea mea – de-l dau cu capu’ de scaun zice că-s de pe câmp… (nu c-ar fi fost departe de adevăr faza cu câmpu’…)

Și el continuă:

-Ce face Iliescu acum că a pierdut alegerile?

Îmi venea să-i scap o directă de stânga din poignee. Luminițele mele… Ceee wtmtpdm mă interesează pe mine de Iliescu ACUM??!!!

Atâta m-a ‘nervat încât atunci când ne-a adus mâncarea am refuzat – nici nu prea știam eu care-i treaba în avion, atunci. Apoi el mânca liniștit și eu spumegam de nervi… belea…

In 15 minute – Eforie. Cum? Bucuresti – Eforie – 15 minute? Ce cool!!!

9.000 de metri altitudine, 50 de grade cu minus – temperatura aerului – ce tareee!

Mi-am propus să învaț geografie externă folosind ecranul din fața mea. Niciodata n-am reușit…

Și Istambul. Prima dată în afara țării. Ce ciudat! Nu-s extratereștri aici. Ba chiar arată cam ca pe la noi. Si eu de ce m-am mai ostenit cu drumu’?

Next – tranzit în Duabi – eiii, aici cu totul altceva… Palmieri în aeroport, mix de populație, bărbați cu rochii și basmale albe, femei cu abaya negre, păpușele asiatice țopăitoare, studenți autostopiști :D desigur nu dar model traveller, cu rucksacul nelipsit,

Cred că era mai mult impresionismul de la noaptea nedormită.

Ce m-a frapat – ceasurile imense de pe pereții din aeroport reglate la diferite fusuri orare – pe toate scria maaare, claaaar – ROLEX!!! Hai pe bune! Nu știam. Mersi că mi-ai spus! Era important pentru mine să stiu!!! Dar mai ales pentru tine sa-mi spui!

Mai stau ce stau, iar avion, Dubai – Doha, 45 de minute, micu’ dejun, Burj Al Arab lipit de hublou – frumos, îmi place, de mai pot vedea ceva… printre gene…

Doha

Femei cu fața acoperită cu negru îmi verifică actele. Gesticulează, interpretează dansul titirezului… fac piruete… Le privesc anost. Ce pot face?

In fine… out. Doha today!

Privesc în jur… mă, ciudat! Clădiri (pătrate), mașini (albe), străzi – întregi… nu-i cam ciudat? Sunt pe lumea ailaltă dar nu sunt pe lumea ailaltă. Exept face cover, totu-i la fel.

Angajatorul trebuia să-mi dea tranzit. Nu mi-a dat. Justificarea oficială:

-Am fost uimiți să o vedem pe Lady Dana astăzi la noi în firmă!

No sheet! Hai pe bune! Nu voi mi-ați dat biletul de avion? Că buzunarul meu nu suportă o mie de euro și mai bine, cât a costat biletul de avion… ever did!

Trebuia să mergem patru fete în Doha, la același angajator. Doar eu am ajuns. Una s-a răzgândit și a cerut altă destinație, alta a intrat în conflict cu agenția ca să recupereze comisionul, a treia a murit. Mi-a spus Ludi dupa cateva săptămâni. Eu nu le cunoșteam pe niciuna.

Și ies din aeroport. Numele meu pe nici o hârtie. Trebuia să fie. Nu-i.

Găsesc niste taxi impecabile, albe – acolo taxiurile sunt albe – cu soferi în uniformă și cu chipiu. Hopa! Ma duc la un șofer și întreb dacă compania de taxi aparține de aeroport, el ințelege ce vreau să spun și zice că nu dar au tarife fixe și nu fac prețurile cum vor ei. Corect. Ai priceput. Fix asta am vrut să știu. În definitiv lumea asta nu-i chiar așa diferită, văd.

Îi spun unde vreau să ajung, zice că știe unde e și mă duce în cu totul altă parte decat am nevoie, la o firmă micuță, dezumflându-mă total.

Să n-o mai lungesc cu detaliile, n-am cuvinte să descriu bizareria.

Ajung într-un birou cu multe cravate, mă adâncesc într-un fotoliu pufos de piele și explic unui sir de manageri că am contract de muncă aici. Toți se scaprină în cap, se privesc cruciș, dau telefoane de la unu’ la altu’, se bâlbâie…

Îi spun moale unuia din ei:

-N-am dormit azi-noapte că am fost in avion...

Răspunsul mă lasă fara replică…

-Vrei să mergi într-o cameră de alături să dormi?

-… … … … …?

Și când e confuzia mai maximă, se luminează unul dintre ei văzând antetul de pe contractul de muncă:

-Trebuie sa fie altă firmă!

Și, mai mult ca atât:

-Știu unde e!

O, da? Ce super!

Mă urcă într-o mașină și mă duce “la altă firma”. In față sunt doi domni, în spate eu.

Copilotu’ se apucă să îmi facă conversație vesel:

-Aa, de unde ești, Dana?

-Din România

-Aaa, România, e frumos în România.

-Da, e frumos.

-Eu nu am fost niciodata, am auzit doar. Am auzit că în România poti sa stai două săptămâni cu doar cinci mii de euro!

Am bălmăjit eu ceva acolo s-o dau la scăldat da’ în mintea mea am înțepenit! Haiti! Unde am nimerit eu aici??? Cinci mii de euro? CINCI MII DE EURO??? Doar??? Eu trăiesc un an în Romaina cu cinci mii de euro!!! Si ce are ăsta de gând să facă cu cinci mii de euro???!!!

În fine, ajungem unde trebuia să ajung de la început, mă dă în primire la Ludi și pleacă oamenii în treaba lor dar nu înainte să îl ia la scărmănat un pic pe Ludi:

-De ce nu vă ocupati, oameni buni, de bisnisurile voastre? A venit la noi și nu am știut ce să facem cu ea!

Ludi ridica din umeri ca prostu’:

-We didn’t know, we didn’t know…

E, pe naiba we didn’t know… ce nu știai?

Mi-arată Ludi firma în regim de urgență și mă trimite acasă cu o sacosă de fructe, din partea casei.

Next, somn.

În Doha am locuit în spate la Town Center, pe strada Khaled, chiar mă uit pe hartă și recunosc clădirea, e o vilișoară frumoasă, model cub, așa cum sunt toate acolo.

E o clădire cu trei nivele adică două etaje dar ei spun că are trei etaje că nu consideră parterul.

Nu are lift, e o culoare cumva cărămiziu rozalie, cu platformă de marmură (parcă, sau gresie dar mai degrabă cred că era marmură) în fața intrării, cu scară din același material, trei apartamente pe fiecare etaj mai putin la parter unde erau două.

Apartamentul meu avea trei dormitoare, destul de spațios, bucătărie medie, utilată, baie cu cadă, confort mediu, la etajul unu, după numaratoarea noastră.

În fiecare dormitor stăteau doua fete. Eu eram în cameră cu Alina, fata care în Bucuresti locuia pe langă Miramar.

Era instructoare de fitness și după câteva luni în Doha a început să aibă lecții particulare uneori, mergea prin casele lor luxoase, venea șoferul cu turban, o lua de acasă și apoi o aducea.

În vara în care am fost eu acolo tocmai se despărțea de polițistul qatarez care era iubitul ei de un an și ceva și o dădea la pace cu alt qatarez care era deja căsătorit cu o englezoaică dar era mai hotărât.

După ce am plecat din Qatar mi-a spus o fostă colegă că Alina s-a căsătorit apoi devenind a doua soție a qatarezului. Când încă eram acolo, Alina îmi spunea că omul i-a promis că-i dă vilă cu personal angajat de se căsătorește cu el.

Încerc să mi-o imaginez pe Alina stăpână de harem și, sincer, mi-e cam greu :D

În dormitorul din mijloc era Nicoleta care se bucura la mâncarea altora și Ganka, o blondă superbă din Bulgaria, drăgălasă, inocentă dar care nu dezmintea legenda despre blonde.

Am vazut-o de multe ori cu ochii umflați de plâns de suferință din dragoste… :) noh, când iubirea-i mare, suferi mult… love hurts…

Mai deșteapt-a fost Alina :D

Ganka gătea în fiecare săptămână când venea iubitul ei arab :D da, venea iubitul ei arab și nu erau căsătoriti și n-a ajuns nici unul din ei la pușcarie după știința mea.

Poveștile astea cu interdicțiile bla bla că nu stai la hotel cu fata dacă n-ai certificat de căsătorie și n-ai voie s-o pupi pe stradă sunt mai mult impresionisme, se zvonește despre ele, așa ca la muzeu, dar dacă te duce mintea cât de cât nu dai două parale pe ele :D

In al treilea dormitor din apartamentul meu locuiau două bulgaroaice.

Primele zile în Doha, am mers la job două zile apoi am stat acasă o săptămână pentru medicale că au gasit-o pe Ganka tocmai atunci cu nu știu ce virus și tot apartamentul a stat acasă pană când am primit analizele medicale pentru toate fetele din apartament apoi Ganka a mai rămas acasă câteva săptămâni, făcând tratament apoi a venit iar la job.

Periodic se făceau controalele medicale obligatorii de rutină și formalitațile pentru viză.

In cele șapte zile cât am stat acasă a trebuit să mă descurc cu masa.

Prima dată când am ieșit pe stradă mi-a fost îngrozitor de frică.

Mă așteptam să țașnească de niciunde garzile patriotice care să mă înhațe pentru te miri ce vină închipuită.

Nu aveam obiceiul să mă îmbrac ostentativ nici în Romania darămite în golf dar nici nu umblam cu capul acoperit. De obicei mă îmbrăcam safari cu un pantalon bej light și o camasă aceeași culoare.

Niiiiiiciodată dar niciodată n-am avut încurcături de nici un fel pe stradă.

Da’ fară să mai spun de papușelele asiatice care țopaiau fericite pe Corniche în maieu și pantalonași scurti, fară niiiiici un stres.

Prima dată – hai pe-afară să caut mâncare, middle day, soare, superb, o zi frumoasă de sfarșit de februarie.

Am iesit în stradă paș-paș, cu mare frică. Am făcut un pas, doi – n-am pățit nimic – zic, hai să mai fac ceva pași – cu teamă…

Am ajuns în față la Town Center – bulevard… hopa… n-am pățit nimic. Mah, hai mai în față…

Din strada asta a mea Khaled făceam stânga pe Afeef Street și ieșeam în Bulevardul Ahmed Bin Ali unde făcând dreapta ieșeam imediat în fată la Town Center unde găseam KFC Town Center mereu disponibil, era deschis non stop, din cauza căldurii lumea umbla noaptea și nu era nici o ciudatenie să vezi o gașcă de copii, relativ mici țopaind pe jucariile din kfc la 3:00 dimineata.

Trăind mereu în caldură și bioritmul era altfel.

Nu stiu cum Dumnezeu Sfantu’, nu-mi amintesc să fi văzut atunci kfc, n-am amintiri cu asta la prima iesire, imi amintesc doar că eram pe stradă și mă uitam după mâncare.

Mai in fată, pe strada Ahmed Bin Ali, spre sud…

Am trecut două, trei clădiri – de ale lor, așa, cu un etaj sau fără, tavan terasă ca mai toate clădirile, te puteai urca pe acoperiș, inclusiv pe cea în care locuiam eu.

Pe la parter – niște restaurante micuțe cu vreo patru mese (sau chiar două) și cu niște jupâni burtoși în usă, conversând jovial, model Moș Crăciun, așa.

Mă uit în vitrină – mă, o fi de mâncat aici? Tot cu frică…

Jupânu’ mă vede, mă poftește îndatoritor și respectuos. Pentru că eu nu știu în ce fel comunică el, îi spun simplu: “food”

Zice: da, da, da, da, mă poftește la o masă, îmi pune un meniu în fată cu culori și cu desene și-și vede de conversația lui.

După două minute îi arat cu degetu’ pe meniu ce vreau – nici nu mai știu, un kebab, o shaorma, ce aveau ei acolo, după cinci minute imi aduce comanda, mănânc, plătesc și plec…

Măăăăăăă, da’ ce simplu a fooooost…... Da’ ce ciudaaat, și pe aici se mănâncă tot la fel ca la mine acasă…. Coool

Am avut o senzatie de confort psihic și sigurantă.

Restaurantul ăsta era cam pe unde este acum micuțul restaurant Ankara, pe Strada Ahmed Bin Ali, putea fi acelasi restaurant însă nu știu cum se numea atunci. O fi restaurant turcesc.

Între restaurantul asta și Town Center mai erau vreo două magazine cu de toate, mărișoare dar nu imense, se numesc Al Shaheen Est și Al Shaheen Est Binomran Branch. Făceam uneori cumpărături acolo. Nu era ceva reprezentativ. De acolo mi-am luat un troller înainte sa plec. Îl mai am și acum :)

Mah, deci dacă-i treaba așa, înseamă că mai pot umblaaaa…

Fetele mele colege îmi spun același lucru.

Ahaaaammmm!

De fapt mi-au spus că pot iesi fără grijă dar nu pot merge pe jos. Iau taxi. De ce? ... pentru că… …. (să mă gândesc mai bine, nu mi-am pus problema) sunt multe zone de teren viran și e cald afară. Așa, și?

Și încep să umblu! În stânga și-n dreapta, încolo și-ncolo până se legau străzile cunoscute între ele.

Ei, a doua plimbare prin Doha însă a fost de-a dreptul memorabilă.

M-am prins eu că pot iesi, hai pe-afară.

La fel, o zi frumoasă, hai să văd turnurile ca nu erau departe, erau mai puține ca acum dar erau destule și multe în construcție.

Era ușor să le găsesc, se vedeau de la distantă. Și soare și plimbare și turnuri și mă plictisesc de turnuri… unul din ele avea cercurile olimpice mari, atârnate pe afară la nu’ș ce etaj sus că se apropiau Jocurile Olimpice Asiatice și ei se pregăteau.

Tot pentru Jocurile Olimpice Asiatice am descoperit mai târziu că se construia într-o zonă nu prea îndepărtată un cartier olimpic în care să fie cazat staff-ul de la Olimpiada – ar fi cam pe la intersecția străzilor Ahmed Bin Ali cu Mohammed Bin Thani, un cartier foarte frumos, cu multe zone verzi între clădiri, care spații verzi sunt foarte greu de întreținut la ei, pe arșita lor, trebuie udate mereu și la ore nocturne ca să nu fiarbă :D și multe amenajări frumoase printre blocuri, în squarurile din centrul clădirilor așezate în quartal.

În sud – estul acestui cartier se află o clădire mare care în secțiune orizontală are forma literei A.

Ulterior am gasit și Comitetul Olimpic, o cladire de trei, patru etaje, în altă zonă a orașului, mai spre nord - vest, îmi amintesc zona însă nu reușesc să o identific pe harta să găsesc exact strada.

Constat, în zilele noastre se depune în continuare mult efort în direcția promovarii sporturilor. Aflu ceva noutăți:

“Organizatorii competiţiei din Qatar au lansat proiectul stadionului Khalifa din Doha.

Stadionul va avea şi un muzeu, care va fi înaugurat în ziua în care va avea loc finala Campionatului Mondial.

"Avem planuri mari pentru a avea beneficii în urma organizării Cupei Mondiale. Suntem optimişti, pentru că avem foarte mult timp ca să îndeplinim toate obiectivele şi să facem totul mult mai bine decât gazdele anterioare", a spus Hassan Al-Thawadi, secretar general al comitetului suprem al Cupei Mondiale. ”

Turneul final din 2022 va avea loc pe 12 stadioane, dintre care şase vor fi în Doha.

[Sursa:]publika.md/stadionul-khal ... ri_2167541.html

Cea mai cool fază a fost când am hotărat să mă întorc acasă de pe drumurile mele de la turnuri și am luat un taxi – fazan, deja, plină de importanță, știam Doha – îi spun soferului să mă ducă la kfc.

Șoferul, mai sărman așa, cu o față tumefiată, de erai mai slab de înger te puteai speria, mă duce, cuminte, docil, ascultător, cum știe el mai bine, pâs-pâs, trece prin față pe la Town Center și eu nu mă prind deși făceam capu’ girofar însă nu știam bine zona și nu-mi dau seama că am ajuns acasă că Town Center era după niște palmieri și mă duce și mă duce și mă duce și mă duce - se vedea că se chinuie - și oprește în colțul unui bloc de câteva etaje, mai amărăștean, cum sunt pe acolo, și îmi arată gesticuland un kfc micuț, pierdut în colțul clădirii.

Kfc-ul de la Town Center e monumental, cu piedestral, cu multe scări, impresionant…

Contrar a ceea ce am putea crede, spre deosebire de taximetriștii noștri, ai lor sunt cu mult mai respectuoși :D

Eu mă uit ciudat la clădire și îi spun:

-Nu! Nu kfc-ul ăsta! Alt kfc.

Omu se scarpină în cap. Se vede clar că-i depășit de situație.

Nici prea multă școală n-are – că dacă avea nu era taximetrist – nici prea umblat prin lume nu-i…

Face un ultim efort și mă duce la alt kfc, mai monumental, cu o scară amplă înainte de intrare, cu multe trepte de urcat – am aflat apoi – chiar în Fareej Abdul Aziz.

Eu, obsedată:

-Nici ăsta nu-i.

Omu’ dă semne de nervozitate. Se vede clar că-i depășit – el atâta poate. Ok, inutil să insistăm!

Plătesc și cobor.

Mă hotărăsc să schimb strategia. Mă duc glonț la baiatu’ vanzator la kfc și-l intreb:

-Cate kfc sunt in Doha?

-22. Twenty two

Super cool – raspunsul ideal, încurajator!

Deja mă simt mult mai bine și am speranțe!

Ca o paranteză, amu stau și mă întreb, de mă duc la un tânăr – că numai tineri sunt acolo – la orice kfc din Bucuresti și-l întreb brusc câte kfc sunt în Bucuresti, nu știu de-mi răspunde așa spontan, de nu cumva mă și înjură dar clar mă trimite discret la plimbare că are treabă, sigur nu-mi dă indicațeii despre te miri ce fkc din altă parte, siguuuur!!

Dealtfel nici eu nu stiu cate kfc sunt în Bucuresti dar știu cate sunt în Doha – sigur nu a variat cu mult numărul între timp.

Il întreb care-i adresa lu’ kfc de la Town Center – atâta știam și eu…

-Aaaa, cartier Markhiya!

Mi-au rămas întipărite cuvintele astea în minte până în zilele noastre.

Așa am aflat și eu că locuiesc în cartier Markhiya și cred că n-oi uita vreodată. Eh, nu chiar Markhiya dar prin zonă.

Îl pun să-mi scrie adresa pe o hârtie ca să pot să ajung acasă și de data asta știu ce să spun la taxi – unde să mă ducă. Și chiar mă duce :D

Acest Town Center este o cladire relativ recentă însă nu nouă, are ceva negreală de timp pe ea.

Dealtfel întreg orasul Doha este relativ nou, citeam ecouri la Doha despre tradiție, nu, Qatar nu are tradiție, peninsula asta micuță a fost populată de triburi nomade de culegatori de perle – care era o meserie grea, riscantă și solicitantă că uneori trebuiau să coboare la adâncime mare, la vremea aia nu aveau echipamente de scufundari, desigur și nici câștig mare nu aveau din asta. Abia după ce au găsit petrol și-au mai îmbunătățit viața.

Tot Town Center are la parter locații elegante, cu pardoseală de marmură, cred că a fost gândit să fie un fel de bazar elegant acolo însă foarte puține locații sunt ocupate și cele ocupate au produse puține și neinteresante. Multe din aceste locații sunt pline de praf și pustii.

În interiorul U-ului format de clădire sunt coloane la fel ca și coloanele de la Piața Romană din București însă prin acele coloane cam bate briza aia fierbinte a lor a pustiu.

In Town Center la parter, la capătul din stânga erau un fel de standuri unde găseai mâncare – nu erau restaurant, cumpărai de la fereastră, la casoletă însă era mâncare foarte bună, îmi plăcea la nebunie, era un fel de tocanită arabo – asiatica, n-am mai mâncat nici înainte și nici după și aveau obligatoriu vinete – bucați de vinete topite în tocăniță, la gătit se împrăștiau și făceau un sos delicios. De atunci mi-am făcut un obicei să tai vinete cuburi mai mari și să trag la tigaie – niciodată nu-mi iese la fel ca acolo dar îmi place și așa. Noi nu avem felul ăsta de mâncare. Mai vindeau și orez pasmati dar nu-mi trebuia, nu mă impresiona, nu era ceva deosebit.

Restaurante micuțe găseai peste tot. Arată cam așa ca în desene animate, tot puril amenajat, colorat, inocent, ca la grădiniță și toate au lângă caserie, fixate de tejghea coloane transparente, ca niște vaze cilindrice, transparente dar din plastic, ce pornesc de la nivelul tejghelei în sus și sunt pline cu fructe – obligatoriu mere – de obicei verzi – și portocale. Au și lămâi și servesc lămâie la orice.

City Center

City Center se află aproape de capătul zonei cu zgârie nori, spre Sheraton Hotel Parc, de fapt cumva în spatele hotelului Sheraton.

Acest hotel Sheraton este un fel de punct de reper, are o structură relativ piramidală și este un loc foarte bun de facut plajă și baie în golf pentru că este chiar între Corniche și apa golfului, are multă verdeață, apa-i cristalină, limpede și placută și pe ansamblu este un loc excelent de petrecut o dupa-amiază. Nu tre’ sa fii cazat la Sheraton ca să mergi la plaja hotelului Sheraton.

Dincolo de asta, însă, City Center este doar o aglomerare de betoane, prea imensă pentru gustul meu și doar un mall mare, nici măcar imens (avem și noi) și cu nimic diferit de alte mall-uri de aiurea. Nu tre’ să merg pana în Doha ca să văd doar un mall când acest oraș abundă în identitate.

Să ne mai cumpărăm niște zdrăngănele că nu aveam destule.

Aceeasi senzație am avut-o când am fost în Egipt și m-au dus, mândri, nevoie mare, la carrefour!!! whaaaaat? God damn it!

Justificarea a venit inocentă și imbatabilă:

-Dar nouă ne place să facem shoping!

no comment… că ce mai puteam spune de stupefactie?

Abia ce-am plecat din București (atunci locuiam în București – partial) și m-am trezit cu București-ul în fata ochilor… again!

Carrefour arată identic atat în Romania cat și în Egipt, cu un singur amendament – la casă nu sunt femei ci bărbați casier și nu șed pe scaun în postura găină blajină, cum suntem noi obișnuiți și asta din niște motive foarte banale și foarte practice, concrete - cam toți sunt tineri, cu parul lor negru abanos carlionțat, mai lung sau nu [obligatoriu dat cu gel (mult) ], sunt cam așa, model Antonio Banderas :D, și pentru că acolo e greu să se căsătorească pentru că trebuie bani (mulți) și dacă au bani sigur nu lucră în hypermarket că bubuie orgoliul și trufia în ei astfel că la case avem un lung sir de tineri tropăitori, stând în picioare că nu au stare să stea pe scaun și zvârlind din picior din timp în timp, nărăvași :D și scuturând din coamă fix ca un cal breaz… Bubuie… personalitatea în ei :D (ca să nu zic altceva :D … )

Că femeile nu au obiceiul să lucreze în afara casei, și bine fac! Zic eu…

Asta, așa, ca fapt divers… :D

Măcar la carrefour cumperi de ale gurii pe când la City Center te poți lipsi de orice găsesti acolo – fără să pierzi nimic…

La City Center m-a dus Nicoleta la puțin timp după ce am ajuns în Doha ca să îmi arate ea ce mare distracție e acolo.

-Hey, girl! Altă idee n-ai avut pentru seara asta?

Nu, nu vreau mall-uri identice! De astea am mai văzut.

Asta pentru că m-a prins ea cu o zi, două înainte când puneam masa după ce dădusem o tură prin târg și cumpărasem un pui rotisat (de undeva de pe langă Television Roundabout – Roundabout înseamnă sens giratoriu – la intersecția străzilor Ahmed Bin Ali si Kalifa – erau niște dughene cu mâncare acolo și ceva aprozar micuț, le-am găsit că tot umblam) și făcusem o salată mixtă, model românesc, ea a simțit mirosul și s-a înfăptuit la masă, turuind și mestecând în același timp până a topit jumate de pui…

Data urmatoare când a făcut asta (a simțit miros de cartofi prajiți) și a apărut la masă, i-am zis:

-Fato, tre’ să’nveți să gatesti!

N-a mai apărut de atunci.

Eu nu i-am spus nici du-te nici vino dar ea s-a dus. Toate celelalte colege spuneau ca așa face ea mereu :D eh, nu chiar mereu…

Deci City Center.

Fata nu știa de ce eu nu’s în extaz. Cand a văzut ea că n-o scoate la capăt cu mine m-a lăsat în legea mea.

Tot la fel și celelalte fete că ele mergeau la night club și eu nu. M-au lăsat și ele în legea mea.

Așa am ajuns să bat Doha în lung și în lat, la pas :D

După puțin timp mi-am făcut gașcă de pescuit și aveam pretext să umblăm, erau doi colegi și doi prieteni de ai lor.

Prima dată mi-au zis că mă duc la pescuit dar nu m-au dus. Trebuia să ne vedem la 22:00. M-au luat de acasă.

Eu vroiam să fac baie în mare. Am întrebat dacă e voie. E voie.

Eu gândeam că ei vor pescui și eu ma bălăcesc mai încolo. Mi-am luat costumul de baie. A fost ciudat :D

Ne-am plimbat o vreme apoi m-au dus la dune. Eu - ca de obicei, cu bocancii mei de umblat. Nu erau trei sezoane, erau mai de vară. Tot îmi spuneau – remove your shoes – eu nu-nțelegeam ce vor să spună, abia când am urcat pe dune am înteles – prin nisip cel mai bine se urcă desculț – intrai cu piciorul în nisip până la glezne.

Am coborât pe partea cealaltă de dună unde duna se ducea în mare. Superb. Vreau baie. Fă baie! Am facut baie. Unul din cele mai senzaționale momente din viața mea. Apa aproape transparentă, aveam senzația că plutesc în imponderabilitate, sub clar de lună.

Apa mă ținea la suprafață. Puteam să nu mișc. Dar când mișcam în jurul corpului meu se făceau puzderie de luminițe. Prima oară în viața mea am văzut fenomenul ăsta. Apoi am aflat că mai sunt unele plaje din lume unde se intamplă asta, sunt niște microorganisme fosforescente care lumiează când simt mișcare. O feerie.

După ce am ieșit și pășeam desculță pe nisipul ud, privind în spate, vedeai forma talpii piciorului reflectorizantă, lumiand :D Era superb.

Și eu făceam baie. Ma bălăceam și mă jucam în apă fericită. Gândeam că ei pescuiesc. Când mă uit mai bine, ei ședeau cu fundu’n nisip, la marginea apei, vorbeau între ei încetișor și așteptau să îmi fac eu damblaua.

M-am dus la ei:

-Credeam că pescuiți.

-A, nu, Dana, noaptea asta nu pescuim.

-De ce?

-E prima noapte când vii cu noi și facem program special pentru tine.

Mi-a căzut cerul în cap. Eram vedetă. Patru bărbați stăteau după mine să mă plimbe și să mă păzească să-mi fac eu damblaua…

Dunele astea sunt pe undeva, nu foarte departe de Doha, la câțiva kilometri, într-o zonă periferică, mergeai întai spre est apoi spre sud pe Ras Abu Abboud, acum este Aeroportul International Hamad în acea zonă, în 2005 nu era. Apoi ieșeai de pe șosea si mai mergeai pe niște drumuri mai natur, prin pustie.

Dunele astea erau cunoscute, fetele mele le știau toate, unii chiar se dădeau cocoși și urcau dunele cu mașini de teren potrivite pentru așa ceva (sau nu :D…)

Când mergeam spre dune am trecut pe lângă o rafinărie sau ceva asemanator, un ansamblu de construcții industriale cu multe luminițe în nocturnă. Este posibil ca zona asta industrială ce o vedeam eu sa fie stația de desalinizare iar dunele sa fie în zona de plaja din Al Wakrah dar nu sunt foarte sigură.

După baie am făcut picnic. Aveau ei de toate. Stăteam la picnic, ei vorbeau încetișor, cam așa cum vorbești când doarme cineva – mă miram, nu dormea nimeni și nici nu era țipenie de om cât vedeai cu ochii. Mă uitam la ei uimită. Eram singură cu patru bărbați musulmani aproape necunoscuți – doi chiar total necunoscuți – în pustie, in the middle of nowhere și se purtau de parcă ar fi fost în lumea cristalelor – să nu rupă ceva, să nu spargă ceva, să nu strice ceva…

Mă întrebam – ăsta să fie islamul? Terorismul? Jihadul? Nu eram nici de-a lor, nu eram nici musulmană. A fost bizar.

Ne-a prins dimineața pe drumuri. Nimic neobișnuit. Ne mai opream din loc în loc pe stâncării să mai cercetăm.

Acolo când pui benzină nu cobori din masină, alimentează un iepuraș și tot un iepuraș ia banii. Când servești ceai în parcare, nu cobori din masină, vine un iepuraș, ia comanda, aduce ceaiul apoi ia banii. Așa-i banal acolo. Și toată noaptea crâșmele-s deschise că lumea umblă.

Zona în care nu prea am fost este cea mai departată de Corniche dar nici n-aveam ce face pe acolo că erau cartiere nesfarșite de locuințe fără nimic altceva. Locuințe însemnând vilișoare elegante, toate pe stilul lor patrațos, cu curte medie ca mărime, unele cu parculeț în curte, cu ceva verdeață.

Gardurile erau în general ca și zidul casei, același material și aceeași culoare, în culori calde, pastelate. Ce au însă pitoresc aceste garduri sunt stâlpii dispusi din loc în loc, ornați cu multe arabescuri și frumos colorați și care au neoane vertical încorporate astfel că seara crează o atmosferă feerică.

Băieții aveau cazare (accomodation) în cartierul Fereej Abdul Aziz, cumva central, de la parcul de pe Corniche, cam de la monumentul cu perla fix spre sud.

Locuința mea era în Fareej Bin Omran, langa cartierul Markya, după a treia stradă circulară, numărând de la Corniche spre exterior. Era în spatele televiziunii Al Jazeera pe care o vedeam zilnic de la o oarecare distanță.

Langă televiziune era o zona cam aridă, nu prea avea cladiri în vecinatate și tot în zona aia, destul de aproape de Corniche era și o bază militară americană, erau indicatoare că n-ai voie să te apropii, n-ai voie să fotografiezi dar se vedea clar ce e acolo.

Treceam des prin intersecția strazilor Al Istiqlal si Mohammed Bin Thani unde scrie ca este Muzeul Pompierilor dar eu îmi amintesc, acolo este un minister, o cladire publică, ceva, parcă Ministerul de Interne.

Într-una din plimbările mele de relaxare, după obișnuitul Corniche, mă amețesc pe strazi și ajung în spate la Amiri Diwan, înainte de monumentul cu Perla am intrat cumva pe Strada Al Qasr ajungand în spatele moscheii Al Shouyoukh. Vroiam să intru în moschee dar nu îndrazneam că știam că nu am voie. Pantofăraie multă la intrare, mochetă pufoasă după asta… da’ vreau sa intru! Da’ nu am voie. Da’ vreau!

Era pe seară. Pe afară nu era nimeni, în moschee, ceva lume.

Mai întai era un hol larg și apoi sala de rugăciune.

Zic în sinea mea – merg și eu asa paș-paș până la intrarea în sală, mă uit puțin înăuntru, stau un pic și plec.

Pantofii i-am lăsat afară împreună cu ceilalti pantofi, înainte de mochetă. Și mă apropii de ușă pe după colț.

Aiurea, mă vede imam-ul. Tot așa, rotofei, ca un Moș Crăciun, ca și omu’ de la restaurant, mă vede și-mi zice cu multă bucurie:

-Vino, vino! Jovial…

Ce să mai zic…

Mă cheamă langă el, îmi face semn să șed lângă el pe mochetă și-mi face conversație:

-De unde esti? (tot razand, tot jovial)

-Din România.

-Ai venit cu familia?

-Nu.

-Ai venit cu prietenii?

-Nu.

-Ai venit cu mașina?

-Nu.

-Te așteaptă cineva afară?

-Nu.

-Ai venit singură?

-Da.

-Uite, asta e o moschee.

-Știu.

-Vrei să te uiti? Uită-te!

Aprob a mulțumire.

-Știi cartea asta?

-Da.

-E Coranul.

-Știu. Pot sa ma uit?

-Nu intelegi, e in arabă. Știi araba?

-Nu. Da’ tot vreau să mă uit.

Îmi dă liber. Mă mut mai încolo cu coranul în brațe, mă reculeg. Mă lasă cateva minute, maxim zece apoi mă cheamă iar langă el și incepe iar:

-Ai venit cu familia?

-Nu.

-Ai venit cu prietenii?

-Nu.

-Ai venit cu mașina?

-Nu.

-Te așteaptă cineva afară?

-Nu.

-Ai venit singură?

-Da.

Apoi îmi spune că e vremea să se pregatească de rugăciune. Plec oarecum uimită.

Pe când mă încăltam afară apare un drept credincios și începe să-mi vorbeasca, privind în altă parte:

-Ăsta e un lacaș de cult musulman. Noi avem aici niște reguli. Dacă vrei să cunoști mai multe despre viata musulmanilor poți să te duci la bibliotecă (nu’ș care zicea el – că n-am găsit-o oricat am căutat, parcă Islamic Center, spunea…) și găsești acolo multe informații prin care să afli mai multe lucruri despre obiceiuri și tradiții…

După ce și-a spus speech-ul a dispărut tot la fel cum a și apărut.

Când le-am spus colegilor musulmani ce am făcut au înțepenit.

-Cum? Ai facut tu asta?

-Dap!

Îi întrebam unde e biblioteca asta. Aiurea’n tramvai, nu știa nimeni.

După ce am plecat de la moschee am intrat pe strada Al Asmakh perpendiculară pe Corniche și m-am pierdut în Suc Nabira care nu este departe de moschee.

Suc Nabira sau mai exact souq care înseamă bazar, târg, talcioc exact asta și este – o piață de produse meșteșugărești unde comercianții își prezintă mărfurile spre a fi vândute. Sunt aici multe țesături de toate felurile, modelele și culorile și alte obiecte trebuincioase pe la casa omului, oferta nu prea e variată, mai mult țesături și ceva imbrăcămite tradițională, am cumpărat niște chipiuțe musulmane, una albă și una colorată – le mai am și acum – și mi-am promis să revin ca să cumpăr și o cușmă nepaleză ce seamană mult cu cușmele românești de astrahan doar că sunt din pâslă și cu o pană sau ceva decorativ colorat. Nu mi-am ținut promisiunea, nu am revenit și nu am cumpărat cușma nepaleza și îmi pare rău și în ziua de azi.

Monumentul Perlei de pe Corniche face referire la istoria Qatarului când locuitorii săi se îndeletniceau cu scosul perlelor din golf iar nu departe de acest Monument al Perlei se află un gard de câțiva metri lungime și cam un metru înălțime unde sunt reprezentate în mozaic scene din viața poporului, în vechime.

Pe Corniche, în zona numită Al Dafna, între Oficiul Poștal Central din Doha și Qatar National Theatre se află o mică promenadă unde acum se află restaurantul Al Mourjan iar în 2005 se afla restaurantul numit Bahlambar de care mă leagă multe amintiri – un restaurant tradițional, cu amenajări orientale, cu acoperiș orizontal, cum sunt toate clădirile de acolo și cu terasă pe acoperiș.

În partea dinspre Corniche și cu spatele la mare, lipit de Bahlambar era montată capra olimpică, de vreo douăzeci de metri înălțime, era mascota Jocurilor Olimpice Asiatice din decembrie 2006 și se numea Orry, de fapt era gazelă – unul din animalele specifice locului dar mie îmi plăcea să îi spun capra olimpică.

Doha e un oraș liniștit, dacă te ții departe de străzile importante. La orele de varf poate fi aglomerat pe arterele principale însă la prânz și pe seară e aproape pustiu.

Cu adevarat, pietoni nu există aproape deloc și nu există treceri de pietoni, eu am văzut doar una, pe Cornish, pe lângă Bahlambar, pe lângă Orry și apăsai butonul pentru ca semaforul să devină verde. Eu am făcut asta de câteva ori (în plimbări diferite, desigur, nu în același timp :D la interval de câteva miute :))))))) și a fost foarte cool, să se alinieze toate SUV urile la dispoziția mea :D

Majoritatea mașinilor de pe stradă sunt jeep uri.

Când mergi la cumpărături îți alegi produsele, plătești la casă și pleci, ori apare vreun iepuraș de niciunde, îți ia sacoșele și le duce la mașină ori lași adresa și ți le trimite acasă. Tot iepurașul le ia de pe rulantă și le pune în sacoșe.

Lulu

Mi-au spus fetele, am explorat și am găsit hipermarketul Lulu. Ele îmi spuneau că există unul mic și unul mare, nu prea m-am lamurit, eu am găsit unul singur. E destul de mare, pe două nivele dar pe o suprafață largă. Cred ca ele vorbeau de doua considerand micuțul market de cartier Lulu Grocery de pe Strada Afeef – pe ăsta nici nu l-am pus la socoteală. Pe Strada Afeef mă plimbam mult după ce m-am familiarizat cu locul, strada asta fiind cumva în zona behind streets pentru zona unde locuiam eu.

Nu am găsit restaurante în hypermarketul Lulu, doar magazine. Casnice, haine, diverse. De acolo am cumpărat o pereche de jeans de camuflaj și două camași safari meseriașe. Le am și acum.

Pentru că este prohibit consumul de alcool și se promoveaza mult familia, poți vedea prin magazine bărbați ce - neavând altă treabă - studiază cratițe cu mare interes. Am vazut. La Lulu dar și la Al Shaheen, lângă Town Center.

Hypermarketul Lulu apare și pe youtube cu niște scene de Bollywood: youtube

E destul de aproape de locul unde era locuința mea, prin back streets, că am găsit toate scurtăturile, spun aproape raportat la stilul meu de a face trekking.

Intrarea la Lulu se face din Bulevardul Al Rayyan, aproximativ vis-à-vis de intrarea principală în Hamad General Hospital.

Bulevardul Al Rayyan este un fel de autostradă cu cele doua sensuri de mers separate de borduri și cu mulți palmieri pe marginea drumului.

Mergeam de multe ori.

De la Lulu spre casă faceam stânga la iesirea din hypermarket până la sensul giratoriu, traversam - nu mai spun ca era o adevărată aventură să traversez bulevardul fără trecere de pietoni și bulevardul ăsta cam avea trafic intens de obicei, dar o vreme am locuit în Bucuresti și cum-necum, mi-am luat doza de tupeu cu care să mă avânt printre mașini în trafic fără să mă pun în pericol :D

De la sensul giratoriu apucam pe Strada Mohammed Bin Thani apoi pe stânga pe Strada Al Rasheed pe lângă Fahad Bin Jasim Kidney Center și apoi mă pierdeam pe straduțe, de obicei pe Al Ittifaaq, printre vile elegante ca să evit agitația marilor bulevarde.

Era așa o atmosferă orientală dar și pace și liniște, soare plăcut, ambianță fascinantă, jerbe de flori rozalii treceau gardul din curte spre stradă și așa o senzație de Neverland și înțepenire și frumusețe nepământească.

Într-o seară mă întorceam cu un prieten din plimbări, am trecut de Lulu, am intrat pe strădute, era plăcut afară și n-am avut chef de taxi, mi-a spus ca el e in Doha de opt ani și n-a văzut în veci zona asta… eh, mai stai încă opt ani că tot degeaba stai… fix opt ani a mai stat :D

Doha fiind un oraș relativ nou, nu există nici dughene, nici maghernițe, nimic să amintească de mahala. N-are de unde. Cele mai amărăștene sunt blocurile. Vilele sunt toate luxoase.

Ce mă surprinde acum, mă uit pe hartă și văd stații de bus peste tot, în 2005 nu exista transport public dar taxi gaseai pe toate drumurile și era ieftin.

Pentru că am mers în februarie și m-am aclimatizat lent, m-am adaptat bine și la temperaturile de vară și faceam trekking și vara fără nici un stress – eu rezist bine la caldură, uneori mă prindeau chiar și orele prânzului pe drumuri și n-aveam nici un neajuns, îmi plăcea.

Cu atât mai mult era o plăcere să umblu pe seară când era o atmosferă absolut ideală, știam toate cotloanele și îmi plăcea să le traversez, printre palmieri și printre reclamele lor luminoase cam puerile. Au un stil pueril, e adevărat, parcă ai fi în lumea copiilor. Și pe hrană dulce insistă mult. E un semn de grijă și de atenție să oferi cuiva ceva dulce.

Vara era aer condiționat peste tot și, cu adevărat, în clădirile publice sufeream de frig, mă grăbeam să ies. Cam exagerau cu racoarea, câteva grade mai sus ar fi fost ideal.

Prin spate la Town Center unde locuiam eu sunt mai multe moschei mai micuțe. Vedeam cum se adunau bărbatii la spălat pe față, mâini și picioare în locul amenajat lângă moschee, se vedea din stradă. In turnuri moscheile aveau difuzoare și la ore fixe se anunța ora de rugăciune.

Pe undeva pe lângă Strada Al Jazira Al Arabiya, prin spatele Ambasadei Germaniei era și un turn de apă foarte înalt. Ma plimbam uneori și pe acolo, mă apuca cheful de ducă la orice oră, uneori la 4:00 dimineata și n-aveam nici un stress să ies pe stradă. Pe la 4:00 sau chiar înainte de 4:00 incepeau să mișune cetațenii pe străzi ca să meargă la prima rugăciune a zilei la moschee – la fagr.

Auzeam zilnic azan-ul – chemarea la rugăciunie – se auzea chiar și din camera mea, se transmitea prin difuzoarele moscheilor, puse în turn – dar era plăcut, mie cel puțin îmi plăcea, aveam așa o senzație de comunitate, de cooperare.

Fără să mai pun la socoteală că în Qatar a fost prima dată când am scris. De mult îmi trecea prin cap să scriu o carte însă doar în Qatar am început să fac ceva în sensul ăsta cu toate că îmi bubuiau creierii de mult și trebuia să scot surplusul, doar acolo am avut liniștea și echilibrul să scriu. Simțeam că îmi umblă idei prin cap, luam un pix, o hârtie și cuvintele curgeau, nu gândeam când scriam, doar scriam… Apoi reciteam și mă șocam: wowww, am scris eu asta? Îmi plăcea și mie… La fel ca acum :D da, nu mai pot de modestie…

E acolo așa un spațiu spiritual pe care îl simțeam curat și cu adevărat oamenii se comportă cu mult mai mult respect, nu dau buzna unii în viața altora, deși nouă ni se pare cool să facem asta, ne credem interesanți. Nu, nu e cool. E doar stresant, ne epuizăm reciproc fără folos fară să ne creștem aprecierea de sine și de alții.

Cred că unii s-ar putea arăta mirați – ce-mi vine asta să laude atât niste arabi?? Păi da, sunt și lucruri de lăudat, zic eu.

Cât am stat în Doha îmi este suficient, nu mă mai impresionează să vad scene locale, pentru mine au intrat în zona banalului.

Cu adevărat, locul ideal pentru fiecare este țara în care s-a născut și a crescut, sunt legaturi care țin, chiar și pentru aventurieri ce se aruncă în acțiuni ample de descoperire. Adaptarea în altă zonă este consumatoare psihic și cu cât trece timpul mă bucur când se termină vacanțele și mă întorc la uzanțele mele, deși de multe ori oamenii au tendința de a se întrista la terminarea vacanței.

Cât am luat din Doha a fost suficient, simt că am ajuns la saturație și nu mi-am dorit să mai merg acolo deși, eu personal sunt mare amatoare de exotic.

Înainte de a merge acolo am văzut un reportaj despre un cuplu care s-a hotărât să colinde lumea mergând din loc în loc și locuind câteva luni în fiecare destinație aleasă după care plecând mai departe. Unii au făcut asta chiar și cu copii mici.

Într-un final m-am convins că nu-i chiar atât de greu de făcut asta, chiar dacă pentru unii ar putea părea o nebunie. Odată ce te muți în această realitate, atunci devine banală și faptul de a sta înțepenit într-un singur loc devine nebunie.

Eu nu m-am mutat în această realitate însă calatoriile ce le-am făcut mi-au definit viața și m-au transformat.

Nu aș schimba nimic.

N-aș avea nici o reținere să mai merg în Doha iar însă mi-i plină viața cu alte lucruri, tot frumoase!

---