Riviera franceză: ţara de vis a apelor azurii

TIPĂREȘTE

Case albe profilându-se pe cerul nepătat de nori, aer înmiresmat de parfumul iasomiei, plaje lungi şi pini umbroşi – Coasta de Azur pare să întruchipeze sentimentul în căutarea căruia alergăm cu toţii, de când ne naştem şi până murim: fericirea. Fericirea de a fi liber şi una cu natura, care pe aceste ţărmuri s-a învăluit într-o unică şi fascinantă culoare: albastrul.

Dar omul a stricat peisajul şi realitatea zilelor noastre nu mai înseamnă întinderi nesfârşite în care verdele munţilor şi albul stâncilor se prăvale în marea azurie, ci golfuri înţesate de cimenturi fierbinţi înălţate hăt, cât mai sus, până unde pământul o permite, case mai numeroase decât copacii şi maşini înaintând bară la bară. Goana după apele calde ale Mediteranei şi vegetaţia aproape tropicală i-a adus aici pe aristocraţii englezi încă din secolul al XVIII-lea, pe nobilii ruşi un veac mai târziu şi pe milionarii americani la începutul secolului trecut, pentru ca turiştii moderni să-i dea lovitura de graţie. Rezultatul: conace, vile şi hoteluri în toate stilurile arhitectonice imaginabile, grădini englezeşti, biserici ruse, un amalgam zgomotos, înnebunitor, din care totuşi Coasta de Azur încă mai reuşeşte să iasă păstrând o umbră de demnitate, un aer de măreţie. Dacă Le Grau de Roi sau La Grande Motte sunt staţiuni noi, construite în anii ’60-70 în porţiunea de litoral opusă Nisei, în locul unde ţărmul francez o coteşte brusc spre sud, scopul declarat fiind acela de a răspunde nevoii de odihnă şi distracţie a păturii mijlocii, Côte d’Azur rămâne un areal oarecum exclusivist, dedicat în cea mai mare măsură celor cu venituri peste medie. Frumuseţea ţărmului, sursă de inspiraţie pentru Matisse, Renoir, Picasso, Léger, Dufy sau Chagall, este întrecută poate doar de cea a arrière-pays, ţinutul din spatele litoralului, presărat cu sate medievale din piatră (Vence, Èze, St-Paul, Mougins), unde timpul pare să fi stat în loc şi mai vechile îndeletniciri provensale „lucrative”, precum jeu de boules, acompaniat de obligatoriul pastis, sunt încă la mare cinste.

Dar destul cu pălăvrăgeala. Să pornim la drum. Şi cum altfel am putea începe decât cu regina încoronată cu titlul de centrul administrativ al departamentului Alpes Maritimes şi cu cel neoficial de capitală a Coastei de Azur: NISA.

Vechi şi ultramodern, pitoresc şi elegant, exotic şi pragmatic – epitetele, deşi aparent numeroase, se dovedesc prea sărace pentru a descrie acest oraş, care îmbină un trecut bogat în vestigii rămase spre ştiinţa şi desfătarea generaţiilor ulterioare cu viaţa tumultoasă a unei aglomerări urbane dinamice, şi splendoarea Golfului Îngerilor cu verticalitatea încununată de vile opulente a Dealului Cimiez. Nisa este un loc fascinant prin contrastele sale şi în săptămâna pe care am petrecut-o aici (vizitând însă şi întreaga Coastă de Azur) am avut prilejul şi bucuria de a-i descoperi o parte din farmece.

Ne-am cazat la Hôtel Comté de Nice, nume care evocă statutul de comitat al Nisei, desprinsă din regatul Provence în 1338 şi anexată Franţei abia la 1860. Hotelul în sine a fost rezonabil, deşi impersonal şi foarte aglomerat de grupuri de turişti. Important este că am avut parcare gratuită între orele 18-9 în faţa unui hipermarket aflat alături şi că se afla la o aruncătură de băţ de Place Masséna, piaţa principală a oraşului, străbătută de linia de tramvai, un spaţiu vast, mărginit de palmieri şi pini umbrelă şi având în centru Fontaine du Soleil şi pe laturi un ansamblu sculptural ce poartă denumirea de Conversaţie la Nisa. Format din şapte stâlpi înalţi de felinar, feeric luminaţi noaptea şi fiecare având în vârf câte un personaj reprezentând cele şapte continente, lucrarea, realizată de artistul catalan Jaume Plensa şi amplasată aici în 2007, simbolizează dialogul universal. Place Masséna este loc tradiţional de întruniri politice şi culturale; noi am „prins” Festival de la Musique şi am vizionat câteva spectacole de street dance, rock şi dansuri tradiţionale din Polinezia.

Din Place Masséna se ajunge rapid în zona oraşului vechi, Vieux Nice, în spatele căruia se înalţă Parc de la Colline du Château, cu ruinele fortăreţei care a străjuit Nisa în secolele XI-XVIII, distrusă în 1706 din ordinul lui Ludovic XIV. Astăzi, la fiecare cotitură a aleilor umbrite de copaci se deschid panorame încântătoare asupra portului. Atracţiile sunt foarte numeroase în oraşul vechi, începând cu celebra piaţă de flori de pe Cours Saleya, loc împânzit seara de mulţimea de turişti veniţi să ia cina la una din terase, şi continuând cu Place St-François, unde în jurul fântânii cu delfini se întinde dimineaţa piaţa de peşte şi verdeţuri, şi mai departe cu Rue St-François-de-Paule şi Rue Pairolière, cu magazine de suvenire, haine, bijuterii şi bibelouri şi cu mici cafenele unde puteţi savura o salate niçoise sau o socca, un soi de clătită din făină de năut cu diverse umpluturi, de la brânză fermentată la Nestlé. Dacă aveţi noroc, cum am avut noi, vă puteţi trezi cu o cântăreaţă de şansonete, îmbrăcată după moda anilor ’40, care face turul meselor, oprindu-se pentru a declama melodios versuri arhicunoscute şi pentru a-şi primi bănuţul (meritat cu vârf şi îndesat). Palais Lascaris, construit în 1648 pentru mareşalul ducelui de Savoia, încântă cu exteriorul baroc, dar şi cu scara cu balustradă masivă din piatră şi nişele care adăpostesc sculpturi de zeităţi, cu tapiseriile flamande care reproduc tablouri de Rubens şi cu fresca trompe l’oeil care ilustrează căderea lui Faeton. Biserici baroce se ivesc la tot pasul: Chapelle de la Miséricorde este somptuos decorată cu fresce, imitaţii de marmură şi candelabre de cristal; Cathédrale Ste. Réparate, locul de rugăciune al ducilor de Savoia, ademeneşte turiştii cu turnul cu orologiu datând din secolul al XVIII-lea şi domul îmbrăcat în plăcuţe de ceramică; Chapelle de l’Annonciation, aparţinând ordinului carmelitelor, are o uşă de intrare bogat sculptată iar arcadele şi cupolele sunt opulent ornamentate. Atenţie, nu am prezentat decât o parte din bisericile baroce din „vieille ville”; oriunde vei întoarce capul vei da de ele iar panourile din faţă te vor ajuta să le identifici şi îţi vor oferi câteva informaţii de bază.

De pe Quai des Etats-Unis, artera de pe ţărm din dreptul oraşului vechi şi al portului, plin de iahturi şi alte tipuri de ambarcaţiuni, se trece direct în porţiunea largă de faleză, lungă de aproape 7 km, denumită Promenade des Anglais. Celebra promenadă îşi trage numele de la expaţii englezi care au finanţat construirea sa în 1822. Decorul diferă simţitor de cel din Vieille Ville: apar hoteluri în stil neoclasic, blocuri de locuinţe, parcuri cu palmieri şi fântâni arteziene. Înspre mare şi plaja cu pietre mari şi ascuţite se întinde un trotuar generos ca dimensiuni, folosit din plin şi de rolleri şi biciclişti, în timp ce de cealaltă parte se înşiră Opéra, o clădire în stil belle époque flamboiant proiectată de Charles Garnier, arhitectul Operei din Paris; Jardin Albert Ier, un parc luxuriant frumos iluminat noaptea; impozantulPalais Masséna; legendarul Hôtel Negresco, construit în 1912 de compatriotul nostru, Henri Alexandru Negrescu, născut la Bucureşti în 1868.

La mică distanţă în spatele promenadei se află Muséee des Beaux-Arts Jules Chéret, un conac în stil italian construit în 1878 ca reşedinţă privată pentru prinţesa ucraineancă Elisabeth Vassilievna Kotschoubey. Clădirea în sine este impresionantă, cu o scară grandioasă cu balustradă albă, numeroase coloane, saloane decorate cu fresce şi o grădină în stil englezesc. În 1928, după ce a fost cumpărată de municipalitate, s-a deschis ca muzeu purtând numele pictorului Jules Chéret, care şi-a petrecut ultimii ani de viaţă la Nisa. Afişele sale, expuse în muzeu, ilustrează perfect „la joie de vivre” specifică perioadei interbelice. Muzeul deţine una din colecţiile de artă cele mai valoroase din sudul Franţei, cu opere din secolele XVII-XX, de la clasici la impresionişti şi postimpresionişti. Printre numele grele prezente aici se numără Degas, Monet, Sisley, Dufy, Vuillard, Picasso (lucrări de ceramică), Bonnard sau Fragonard. Terasa şi grădina sunt rezervat unor sculptori precum Rodin. În afara exponatelor şi a clădirii, mi-a plăcut şi faptul că am văzut grupuri de elevi de 10-12 ani care desenau după tablouri, supravegheaţi de profesori.

Am amintit de expatriaţii englezi. A doua mare comunitate de exilaţi voluntar la Nisa a fost (şi este) cea rusă. Mărturie stă Cathédrale St-Nicolas, ridicată în 1912 cu sprijinul ţarului Nicolae II. Silueta sa, cu inconfundabilele cupole aurite în formă de ceapă, este vizibilă din multe puncte ale oraşului.

Locul unde se afla aşezarea romană Cemenelum, din care nu s-au păstrat decât ruinele arenelor, a devenit cartierul Cimiez, situat pe o colină de unde, în anumite locuri, se deschid panorame spectaculoase. Este cea mai luxoasă zonă din oraş, apărută la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, când aristocraţii Europei au început să-şi petreacă iernile la Nisa, ridicând vile şi conace în diverse stiluri, de la Ludovic XIV la neogotic, oriental sau belle époque, cele mai multe transformate acum în clădiri de apartamente. Într-o astfel de vilă în stil italian, situată lângă ruinele romane, a fost amenajat în 1963 Musée Matisse. Matisse a locuit la Nisa din 1917 până la moarte, în 1954, mai întâi pe malul mării, apoi într-un apartament din Cimiez, în apropierea căruia a şi fost înmormântat, într-o livadă de măslini. În acest timp el a legat prietenii strânse cu Picasso (care a trăit la Mougins şi mai apoi la Antibes, unde un muzeu îi este dedicat în Château Grimaldi) şi cu Renoir (retras la Cagnes-sur-Mer, în ceea ce a devenit casă memorială). Cu puţin înainte de moarte Matisse a donat oraşului o colecţie de tablouri, care a fost ulterior îmbogăţită prin donaţii. Picturile, colajele în guaşe, gravurile, ilustraţiile de cărţi – toate se constituie într-o adevărată retrospectivă a operei sale, întregită de prezenţa unor obiecte personale.

La mică distanţă de acest reper cultural se găseşte Monastère de Cimiez, un lăcaş de cult funcţional, cu un muzeu care prezintă istoricul ordinului franciscanilor, o biserică din secolul al XV-lea şi o frumoasă grădină. În fine, mai sus pe culmea Cimiezului, înconjurat de grădini cu flori şi lavandă, a fost construit şi inaugurat în 1973, sub mandatul ministrului culturii André Malraux, Musée National Message Biblique Marc Chagall. Scopul său a fost de a adăposti cele 17 lucrări din seria „Mesajul biblic”, ilustrând Geneza, Exodul şi Cântarea Cântărilor, donate de artist în 1966. Chagall însuşi a supravegheat amenajarea grădinii şi a creat mozaicul dinspre iaz şi vitraliul care decorează sala de concerte. Schiţele pentru seria „Mesajul biblic”, sculpturile şi vitraliile donate ulterior de pictor sau achiziţionate de stat alcătuiesc acum un muzeu monografic dedicat lucrărilor de inspiraţie religioasă şi spirituală ale lui Chagall.

Încercând să trag o concluzie, aş zice că Nisa merită cu prisosinţă să-i rezervaţi câteva zile, nu atât pentru plajă (ce pietre oribile, câh!), cât pentru plimbări prin Vieille Ville sau pe Promenade des Anglais sau pentru a-i descoperi bogata moştenire culturală. Dacă adăugaţi şi faptul că dispune de un aeroport de pe care operează şi companiile low cost cu zboruri directe din România, precum şi amănuntul (deloc lipsit de importanţă, mai ales pe Côte d’Azur) că fiind un oraş, şi nu staţiune, tarifele la cazare sunt mai „miloase”, aveţi în Nisa o excelentă „bază” de exploare pentru restul Rivierei Franceze, fie cu o maşină închiriată, fie cu autobuzul sau trenul (în est până la Menton, ultimul oraş francez de dinainte de graniţa cu Italia, iar spre est până la Cannes – după părerea mea, St-Tropez e prea departe pentru un drum dus-întors în aceeaşi zi). Noi asta am făcut: aproape zilnic am pornit din Nisa către diverse orăşele-staţiuni cu maşina personală.

Dar înainte de a vă invita să mă însoţiţi în aceste hălăduieli, aş vrea să amintesc de două locuri de pe ţărmul Mediteranei aflate la mai mare distanţă de Nisa şi pe care le-am vizitat cât am stat la Toulon.

Primul din ele este CASSIS, un port de pescari situat la 30 km est de Marsilia şi 42 km vest de Toulon, devenit atracţie turistică pentru amatorii de înot în golfuleţele (calanques) străjuite de cele mai înalte stânci de coastă din Franţa. Peisajele sale încântătoare au fost imortalizate pe pânză de Dufy, Derain şi Matisse, dar şi de Lucian Grigorescu, care a locuit aici între 1927-1939.

Al doilea este BANDOL, la 15 km vest de Toulon. Cu toate că numele său este asociat în primul rând cu vinurile roşii din podgoriile din împrejurimi, Bandol este şi o cunoscută staţiune, cu o plajă lată de nisip şi o faleză lungă, mărginită pe o parte de vile şi mici hoteluri vechi, „înecate” în mimoze şi buganvilea, în faţa cărora se înşiră terase ademenitoare, iar pe cealaltă de palmieri şi de portul de agrement. La Bandol am reuşit să facem şi o scurtă baie în mare (apa era destul de rece), dar şi să ne distrăm la târgul săptămânal de pe promenadă, unde am descoperit câteva chilipiruri şi ne-am înfruptat dintr-o paella cu fructe de mare şi carne de pui şi de iepure, o combinaţie pe care nu mai avuseserăm ocazia s-o încercăm.

În drum de la Toulon la Nisa ne-am oprit mai întâi la ST-TROPEZ. Anonimul sat pescăresc s-a reinventat ca destinaţie de lux mulţumită lui Brigitte Bardot, descinsă aici în 1956, în pantaloni pescăreşti (cum altfel?), la braţul regizorului Roger Vadim, pentru a filma „Şi Dumnezeu a creat femeia”, şi lui Louis de Funès şi celebrei sale serii cu jandarmi; clădirea jandarmeriei, păstrată aşa cum arăta în anii ’60, este asaltată de vizitatori veniţi să facă poze. Aceşti doi monştri ai cinematografiei au propulsat oraşul pe firmamentul pe care strălucesc stelele litoralului franţuzesc mult mai mult decât a făcut-o pictorul Paul Signac. Ajuns aici cu iahtul în 1887, acesta s-a stabilit în St-Tropez, urmat, printre alţii, de Matisse şi Bonnard. Lucrările lui Signac, ca şi cele ale lui Derain, Dufy, Matisse, Rouault, Bonnard, Braque, Vuillard, se regăsesc în Musée de l’Annonciade, o mică bijuterie amenajată în apropierea portului vechi într-o capelă din secolul al XVI-lea. Poate părea ciudat, la prima vedere, ca un muzeu de asemenea calibru să se găsească într-o staţiune renumită mai degrabă pentru iahturile luxoase şi viaţa de noapte, dar adevărul este că frumuseţea peisajului şi tonurile calde în care sunt zugrăvite casele atrag şi acum numeroşi pictori. Îi veţi găsi pe faleză pictând şi expunându-şi lucrările spre vânzare, dar şi în atelierele şi galeriile răspândite, printre buticuri şic şi magazine de firmă, pe străduţele înguste şi în pantă din oraşul vechi.

La Ponche – aşa se numeşte cartierul din centrul vechiului sat pescăresc, unde atmosfera liniştită, pereţii albi ai caselor şi obloanele vopsite amintesc de vremurile de dinainte de invazia turistică. În Place des Lices puteţi savura o cafea la una din terasele dimprejur şi urmări jucătorii de „boules” pe terenul umbrit de platani înalţi. Sau puteţi vizita Notre Dame de l’Assomption, o biserică barocă de la începutul secolului al XIX-lea dedicată Sfântului Tropez (sau Torpès) din Pisa, un soldat roman decapitat din ordinul Împăratului Nero, trupul său fiind apoi aruncat în mare, unde a eşuat pe ţărmul actualului oraş.

Probabil însă că cei mai mulţi vizitatori sunt atraşi de plajele cu nisip fin aflate cam la 5 km sud de St-Tropez – Tahiti şi Pampelonne, care se întind pe circa 9 km, şi de Quai Suffren, locul unde acostează iahturile celor bogaţi şi faimoşi, străjuit de Tour Suffren, turnul rotund construit în anul 880 de Guillaume I, Duce de Provence, tot ce a mai rămas din Château Suffren. În port aglomeraţia e de nedescris: sute, dacă nu mii de gură-cască se învârt de colo-colo sau se aşază la terase. Poate că nu degeaba oraşului i se mai spune „St-Trop” (nu numai ca prescurtare, ci şi ca o ironie fină, „trop”, însemnând „prea mult” în limba franceză).

Următoarea noastră oprire în drumul de la Toulon la Nisa a fost FRÉJUS. Din cele două faţete ale oraşului aflat la circa 40 km est de St-Tropez – plaja mărginită de tarabe şi prăvălii şi centrul vechi –, mai mare importanţă am acordat celei de-a doua. Şi asta pentru că Fréjus deţine unele dintre cele mai importante monumente de pe Côte d’Azur. Întemeiat în anul 49 î. Hr. de Iulius Cezar sub numele de Forum Julii, a fost al doilea port roman ca mărime din zonă, după Marsilia, cu o populaţie de 40.000 de locuitori. Din acea perioadă s-au păstrat ruinele din Arènes şi Théâtre Antique. Urcând dealul spre centru prin labirintul de străzi înguste, cu mici prăvălii încântătoare, am ajuns într-o piaţă care găzduieşte o adevărată comoară religioasă, un ansamblu denumit Groupe Épiscopal, alcătuit dintr-o catedrală gotică din secolele XII-XIII, cu o frumoasă uşă renascentistă şi un tavan cu arcade împodobit cu scene din Apocalipsă; un baptisteriu octogonal provenit dintr-o basilică din secolul al V-lea; o galerie gotică, cu colonade. Am vizionat un film care prezenta istoria oraşului şi a lăcaşului de cult.

Precum v-am zis, din Nisa am încercat să vizităm cu maşina cât mai multe din oraşele de pe ţărm. Printre ele, desigur, CANNES, staţiunea cea mai elegantă de pe Côte d’Azur. „Descoperit” din întâmplare în 1834, când un aristocrat englez a fost nevoit să acosteze aici pentru a-şi trata fiica bolnavă, după care a revenit pentru a-şi construi o reşedinţă de iarnă, Cannes a devenit cu timpul un magnet pentru cei cu dare de mână, cărora le stau la dispoziţie hoteluri de 4 şi 5 stele, restaurante de lux şi magazine şic. Plimbarea obligatorie pe celebra Croisette, promenada ce se întinde de-a lungul plajei cu nisip fin, vă va conduce spre Palais des Festivals, gazda nu mai puţin faimosului Festival de Film de la Cannes. Şi dacă nu puteţi păşi pe covorul roşu, daţi ocol clădirii pentru a admira Allée des Étoiles, care cuprinde amprentele a peste 300 de vedete, de la Charlie Chaplin la Coppola, Lelouch, Sophia Loren, Robert de Niro, Meryl Streep, Dépardieu sau Stallone.

Spre deosebire de opulentul Cannes, ANTIBES îşi etalează cu mai mare modestie atuurile care atrag şi aici milionari din toată lumea. Este unul dintre cele mai romantice oraşe de pe ţărmul francez al Mediteranei, cu un peisaj de vis, dominat de turnurile medievale din Fort Carrée, proiectat de celebrul arhitect şi inginer Vauban. Are şi el o plajă frumoasă de nisip, pe care am adăstat şi noi preţ de vreo două ore, dar mai mult mi-a plăcut piaţa ţărănească, organizată lângă Église de l’Immaculée Conception, fosta catedrală a regiunii, construită în secolul al XI-lea cu materiale luate din ruinele romane. Iar imediat după piaţă se înalţă Château Grimaldi, ridicat tot pe o fundaţie romană. Grimaldi, familia domnitoare din Monaco, a locuit aici până la Revoluţia din 1789, când castelul a devenit sediul guvernatorilor locali. În 1946 l-a găzduit pe Picasso şi rezultatul este Musée Picasso, pe care din păcate l-am găsit închis.

Înaintând pe ţărm prin peninsula CAP D’ANTIBES, am trecut prin JUAN-LES-PINS, o staţiune mai nouă şi mai modernă, cu o plajă frumoasă, hoteluri şi restaurante de lux. Peisajul devine încântător după ce traversaţi Juan şi vă apropiaţi de capătul peninsulei, unde învălmăşelii de hoteluri îi iau locul reşedinţele particulare apărate de ziduri groase şi pini înalţi, presărate de-a lungul şoselei şerpuitoare. Deloc de mirare că acest loc magic i-a atras, printre alţii, pe membrii „generaţiei pierdute” – Gertrude Stein, Ernest Hemingway sau Scott Fitzgerald, care a plasat acţiunea din romanul „Blândeţea nopţii” în ceea ce el a numit „Juantibes”.

Dar nu numai aici veţi fi fermecaţi de frumuseţea priveliştilor: la câţiva kilometri mai sus, pe dealurile din spatele ţărmului cuprins între Cannes şi Antibes, dincolo de câmpurile de lavandă, se înşiră câteva sate cocoţate pe stânci unde tipicul provensal al vieţii de zi cu zi s-a păstrat iar timpul se scurge cu mare încetineală. VENCE şi ST-PAUL-DE-VENCE, două sate medievale cu case din piatră, îi încântă şi astăzi pe vizitatori cu vederile panoramice, aşa cum i-a fermecat pe Signac, Modigliani, Bonnard şi Picasso, şi le scoate banii din buzunare în cafenele şi buticuri cu suvenire. Oricât de „turistice” ar fi devenit ele, merită un ocol, la fel cum, de data aceasta la est de Nisa, ar fi păcat să „săriţi” peste câteva sate-orăşele nemaipomenit de pitoreşti, VILLEFRANCHE-SUR-MER, BEAULIEU şi ÈZE, acesta din urmă un formidabil labirint de case săpate în stâncă şi mici spaţii libere din care se deschid privelişti splendide ale coastei. Sau puteţi să vizitaţi una din grădinile luxuriante din liniştitul şi elegantul MENTON, staţiunea aflată în apropiere de graniţa cu Italia. Opriţi-vă în oricare din aceste locuri pentru a savura o cafea şi a vă aduna forţele pentru următoarea (şi ultima) confruntare: cu MONACO-MONTE CARLO.

Principatul Monaco acoperă doar 2 km2 şi se află în proprietatea familiei Grimaldi, cea mai veche familie domnitoare din Europa, din 1279. Peisajul urban diferă dramatic de cel din Nisa sau Cannes, căci pe o suparafaţă extrem de mică a fost nevoie să se înalţe blocuri-turn din sticlă şi beton de 20-30 de etaje, cocoţate din ce în ce mai sus pe deal. După părerea mea, au cam epuizat resursele de pământ şi înfloritoarea industrie a construcţiilor a ajuns în impas. Venind dinspre Nisa, am trecut prin mai multe tunele şi la un moment dat, din greşeală, am ieşit de pe strada principală şi am luat-o în sus. Şi am avut parte de una din cele mai înspăimântătoare experienţe cu maşina din viaţa mea: panta avea o înclinaţie foarte mare şi la un moment dat nu am mai văzut decât cerul. Pe monegasci treaba aceasta pare să nu-i deranjeze; îşi parchează maşinile în buncăre subterane şi iau liftul spre casă.

Revenind „la nivelul solului”, să amintesc că Monte Carlo este zona nouă a oraşului iar Monaco cea veche, că principatul deţine cel mai mare produs intren brut pe cap de locuitor şi că populaţia sa (cca 36.000 de suflete) are cea mai mare speranţă de viaţă din lume (aproape 90 de ani). Primul boom economic l-a înregistrat la sfârşitul secolului al XIX-lea, odată cu construirea cazinoului, dar nu trebuie neglijat nici aportul pe care căsătoria defunctului Prinţ Rainier cu steaua de cinema Grace Kelly l-a avut la consolidarea faimei sale. Mai important ca orice este însă faptul că Monaco este recunoscut ca paradis fiscal, statul nepercepând taxă pe venituri şi aplicând firmelor taxe şi impozite foarte scăzute, fapt de natură să atragă milionari din toată lumea, cu afaceri mai mult sau mai puţin licite.

Multe sunt obiectivele care îi fac aici cu ochiul turistului şi nu am reuşit să vedem decât o mică parte din ele. După ce am parcat maşina chiar în Place du Casino, am dat ocol Cazinoului proiectat în 1878 de Charles Garnier, arhitectul „vinovat” şi de clădirile Operelor din Paris, Nisa, dar şi a Operei din Monte Carlo, aflată peste drum de cazinou. Nu am intrat, neavând ţinuta adecvată, dar ne-am plimbat prin grădini şi am mâncat o îngheţată la celebra Café de Paris, de unde am putut admira cea mai mare densitate de maşini Ferrari şi de fete frumoase, cu picioare lungi, pe care mi-a fost dat s-o văd vreodată.

Am urcat apoi pe jos spre Palais Princier, reşedinţa familiei Grimaldi, o clădire masivă, cu o uriaşă esplanadă în faţă unde, la miezul zilei, are loc schimbarea gărzii. Recunosc, arhitectura modernă şi zgârie-norii din aluminiu şi sticlă nu se numără, nici pe departe, printre preferinţele mele, însă în drum nu m-am putut împiedica să admir ingeniozitatea cu care specialiştii au reuşit să îngrămădească atâta purcoi de clădiri într-un spaţiu prea puţin ofertant, deasupra unui port înţesat de catargele iahturilor de lux. Căci Monaco-Monte Carlo aşa mi-a rămas mie în minte: o sinteză a luxului şi rafinamentului, afişate poate chiar prea ostentativ pe alocuri.

Şi asta e, în fapt, Coasta de Azur: un amestec contrastant de oraşe şi staţiuni elegante şi foarte scumpe şi, pe de altă parte, sătuce de munte pitoreşti şi uitate parcă la un moment dat de Dumnezeu, renăscute prin virtuţile turismului modern. Putem ofta noi mult şi bine după locuri autentice, în care tradiţiile şi obiceiurile sunt păstrate cu evlavie, căci în calea progresului – chiar dacă distrugător uneori – n-ai cum să te pui.

Dar nu cu această imagine deprimantă vreau să îmi iau la revedere de la Coasta de Azur, ci cu aceea a unei regiuni binecuvântată cu o climă blândă, scăldată în soare şi mângâiată de valurile Mediteranei. Şi ea, şi Provence mi s-au părut locuri unde oamenii trăiesc bine şi se bucură de viaţă, şi asta e mai important ca orice.

Merci Provence. Merci Côte d’Azur.

---

VIZUALIZĂRI: 5522 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI