Impresii din Chișinău

TIPĂREȘTE

O vizită în Basarabia mi-am dorit-o de mult şi am reuşit să o efectuez abia în minivacanţa de Rusalii a anului 2015 (29 mai - 1 iunie) şi numai la Chişinău. Eram la curent cu problemele cu care se confrunta ţara, nu mă aşteptam să fiu entuziasmat de ceea ce aveam să văd, voiam doar să iau în mod personal contact cu realitatea momentului.

Am găsit destul de puţine informaţii pe internet în legătură cu cel mai bun traseu de parcurs şi cum elevii basarabeni ai soţiei mele (care predă la un liceu din Piatra Neamţ) i-au spus că autocarele folosesc traseul prin vama Albiţa pentru că drumul de la Ungheni la Chişinău ar fi foarte rău, am decis să mergem şi noi pe acest traseu, mai ales că GPS-ul se încăpăţâna să îl indice doar pe acesta.

Am fost surprins să constat că şoseaua de la Albiţa la Chişinău este un excelent drum expres asemănător celor din Ungaria, bine întreţinut şi cu liziere de pădure de o parte şi de alta, atunci când nu trece direct prin mijlocul pădurii. Am folosit din plin ocazia şi am condus cu 90-110 km/h pentru a recupera din timpul pierdut în vama moldovenească unde, dacă nu ai mai fost şi te ghidezi după marcajele de pe asfalt, ai toate şansele să ajungi la barieră de unde să fii întors pentru că nu ai făcut controlul vamal. Cei în cunoştinţă de cauză au ignorat aceste marcaje şi au făcut dreapta spre un culoar încadrat de ghişee unde controlul s-a limitat la cel al paşapoartelor şi al talonului maşinii, însă grija cea mai mare a grănicerilor moldoveni a fost să se asigure că ne luăm rovinetă. Mi s-a părut ciudat ca ei să aibă atribuţii în această privinţă mai ales că rovineta poţi să o achiţi doar cu lei moldoveneşti pe care îi obţii de la singurul birou de schimb valutar din vamă – privat, desigur – unde cursul de schimb nu este cel mai bun posibil.

Pe drumul spre Chişinău m-am confruntat cu aceeaşi problemă ca şi în vamă – cvasiinexistenţa indicatoarelor rutiere. Este, probabil, o reminiscenţă a sistemului comunist când oamenii aveau îndeosebi obligaţii şi mai puţine drepturi iar indicatoarele rutiere reprezentau un moft pentru care nu merita să se cheltuie banii poporului.

Ajunşi în Chişinău am constatat că GPS-ul nu avea hărţile oraşului, astfel că nu ştiam cum să ajungem la destinaţie. Republica Moldova nefiind în UE, firma care a comercializat GPS-ul a considerat că este puţin probabil ca clienţii lor să circule într-o ţară despre care ştiau atât de puţin, aşa că nu s-au complicat să îşi procure hărţile ei rutiere. Cum nici aici nu erau indicatoare, am întrebat în stânga şi în dreapta de strada Pietrăriei şi de Hotelul Gloria, unde făcusem rezervarea. Până la urmă am cerut ajutorul unui taximetrist care în nici 5 minute ne-a condus în faţa hotelului contra modestei sume de... 300 lei moldoveneşti (aprox. 65 RON).

La hotel, altă surpriză: deşi rezervasem o cameră cu aer condiţionat, frigider, televizor LCD, telefon şi balcon, ni s-a oferit o cameră fără iluminare naturală (cele două mici ferestre dădeau într-un hol care nici el nu avea prea multă lumină naturală), pe care l-am refuzat din start. S-au scuzat că au primit un grup numeros şi nu mai au decât o singură cameră, ceva mai mică. S-a dovedit a fi de fapt oficiul recepţionerilor din schimbul de noapte, ceva mai mare decât patul şi cu un televizor imens, cu tub catodic, ce era aşezat direct pe singura noptieră existentă. Mai aveam la dispoziţie un singur umeraş pentru haine iar pentru a avea pahare a trebuit să le cerem. Dacă mai adăugăm şi faptul că pentru a ajunge în cameră trebuia să trecem prin sala de mese şi să urcăm pe o scară cu trepte înalte, înguste şi periculos de abrupte, aveţi imaginea a ceea ce se dorea a fi un hotel de 4 stele. Cât despre aerul condiţionat, frigider şi balcon – mofturi. Aveam de ales între a sta o zi în această cameră şi a căuta alt hotel într-un oraş pe care nu îl cunoşteam – aşa că am rămas, mai ales că recepţionera ne-a asigurat că a doua zi ni se va da camera pe care o rezervasem (ulterior aveam să constatăm că nu a transmis nimic celei care i-a urmat şi nici aceasta succesoarei ei, aşa că a trebuit să ne spunem povestea de 3 ori).

A doua zi la prânz am primit în sfârşit camera dorită (deşi televizorul era tot cu tub catodic şi imens, cât acvariul nepoţilor mei). Am primit drept bonus o baie cu o cadă pentru două persoane cu hidromasaj, chiar dacă tastatura de la programator era distrusă. Nu-i nimic, mi-am zis, hidromasajul poate fi pornit şi manual, deşi mai bine nu o făceam pentru că de pe duze s-a desprins mizeria depusă şi necurăţată de mult, care a început să plutească prin apă sub forma unor cojiţe negre.

O altă surpriză neplăcută a constituit-o faptul că în prima seară cei din grupul cazat înaintea noastră – alcătuit din bucureşteni de-ai noştri şi, probabil, rude de-ale lor moldo-ruse – au făcut un chef la piscină cu muzică hause în limba rusă cu sonorul dat la maxim şi, după ce nu am avut niciun succes în a-i convinge să o dea mai încet, nu am reuşit nici pe recepţioneră să o determinăm să se implice.

În fine, prima noastră grijă când am ieşit în oraş a fost să cumpărăm o hartă turistică a Chişinăului. Abia după mai bine de 3 ore de căutări, când aproape ne-am pierdut nădejdea am găsit la un chioşc de ziare de pe B-dul Ştefan cel Mare şi Sfânt o hartă rutieră a Republicii Moldova în care, într-un colţ, era şi o hartă a Chişinăului – însă tot rutieră, fără obiective turistice. Noroc că îmi notasem câteva obiective de acasă şi adresele lor, astfel că am început să căutăm străzile scrise cu litere minuscule.

Cât ne-a mai rămas din prima zi am vizitat ansamblul Catedralei Mitropolitane, cu clopotniţa şi „Porţile Sfinte”, construite în perioada 1830-1840 după planurile arhitectului rus Avraam Melnikov, toate cu 4 faţade identice. Catedrala mitropolitană are hramul Naşterii Domnului şi aspectul unui templu doric, cu frontonul sprijinit pe 6 coloane la fiecare faţadă. Ca soluţie arhitecturală nu ne-a impresionat prea mult – ca majoritatea clădirilor din centrul vechi, construite în stilul oficial ţarist, destul de încărcat şi cam străin de gusturile celor din afara fostului imperiu.

În catedrală – care, din punct de vedere canonic, ţine de Patriarhia Rusiei – se slujea şi prima noastră impresie a fost că slujba se ţine în limba rusă. Doar după ce ne-am apropiat de amvon ne-am dat seama că preotul avea un puternic accent rus, dar cei prezenţi păreau că îl înţeleg perfect. Ne-a plăcut interiorul, mult mai vast decât în catedralele noastre unde credincioşii trebuie să stea înghesuiţi şi sunt deranjaţi de cei ce se deplasează dintr-un motiv sau altul.

A doua zi – singura zi plină din sejurul nostru – am rezervat-o vizitării unor obiective turistice: statuia lui Ştefan cel Mare, parcul cu acelaşi nume în care se află şi Aleea Clasicilor, clădirea Guvernului, magazinul fabricii de dulciuri ”Bucuria”, fostul liceu de fete Regina Maria etc., pe care nu intenţionez să le descriu pentru că nu servesc scopului pentru care aştern aceste impresii. Oriunde ne deplasăm ne place să mergem pe jos, să urmărim pulsul străzii şi să încercăm să descifrăm starea de spirit a oamenilor din gesturile lor cotidiene. În Parcul Ştefan cel Mare am avut şansa să participăm la festivităţile dedicate Zilei Copiilor – atât cele organizate de autorităţi cât şi cele ale asociaţiilor neguvernamentale – toate demonstrând implicare şi seriozitate. Au fost prezente inclusiv un club de box, unul de judo, de dansuri moderne şi populare care au dat demonstraţii ad-hoc. S-au organizat şi ateliere de pictură, modelaj, bricolaj etc. Ne-am dat seama că şi moldovenii se confruntă cu problema copiilor rămaşi în grija rudelor după plecarea părinţilor la muncă în străinătate şi ne-a impresionat modul în care câteva ONG-uri încercau să le explice părinţilor cât de mult suferă copiii în lipsa lor şi propuneau totodată soluţii pentru păstrarea unităţii familiilor. Această temă am regăsit-o şi într-un desen destul de sugestiv care se repeta în mai multe locuri pe trotuarul centrului vechi.

Erau veniţi şi destul de mulţi artizani care ofereau spre vânzare obiectele realizate de ei împreună cu membrii familiile lor, multe dintre ele dovedind destul de multă inspiraţie şi bun gust. Dacă în seara precedentă am cumpărat din micul bazar din zona Sălii cu Orgă un mic tablou în care peisajul era realizat din plante uscate lipite pe un carton (pentru a-i servi soţiei mele drept model la asociaţia pentru ajutorarea copiilor cu handicap, unde este voluntară), din parc am cumpărat o cruciuliţă din aramă care îmi plăcuse foarte mult.

Am mai fi rămas să urmărim festivităţile dar trebuia să mergem să ne ridicăm rezervarea pentru vizitarea Cramei Cricova, pe care o făcusem on-line în seara precedentă. Trebuia să ajungem la magazinul cramei de pe str. Puşkin nr. 19 iar vânzătoarea de la chioşcul de ziare pe care am întrebat-o ne-au spus că musai trebuie să fie undeva în josul străzii. Problema e că nici pe clădirile din Chişinău nu sunt înscrise numerele aşa că am mers destul de mult până am dat de clădirea cu numărul 33, iar după alte minute bune am găsit-o şi pe cea cu numărul 39, moment în care ne-am dat seama că am fost îndrumaţi greşit. Am străbătut drumul îndărăt pe un soare torid, am întrebat şi nişte poliţişti – care nici ei nu au putut să ne îndrume – aşa că am continuat să urcăm şi, aproape de capătul străzii, am găsit în sfârşit magazinul căutat, care însă tocmai se închisese. Chestia asta m-a indispus şi mai mult pentru că mai înainte descoperisem că şnurul mi se desfăcuse iar cruciuliţa pe care abia o cumpărasem se pierduse. Ne-am reîntors în parc şi am cumpărat alta, spre bucuria femeii care le vindea şi care nu ştia să spună în româneşte decât preţul – 130 lei moldoveneşti.

Ne-am odihnit în parc, suficient cât să-i urmărim pe reprezentanţii organizaţiei Falun Gong încercând să convingă lumea că nu sunt o ameninţare la adresa societăţii, miniconcursurile pentru copii – un pretext pentru ca organizatorii să le ofere apă minerală sau sucuri naturale – dar şi pentru a primi un fluturaş cu invitaţia de a participa la mitingul unionist de pe 5 iulie din zona statuii lui Ştefan cel Mare, care domină impunător intrarea în parc.

Din toate acestea am tras concluzia că societatea civilă moldovenească se coagulează şi că moldovenii sunt preocupaţi de viitorul lor, deşi când încerci să interacţionezi cu ei par a fi absorbiţi de propriile lor probleme. Asta pentru că la supermarket, la biroul de schimb valutar, la chioşcul de ziare etc. ţi se răspunde cât mai concis posibil şi cu o mimică absentă ce sugerează că vor să îşi facă datoria şi atât.

Am observat şi că moldovenii erau dezgustaţi de clasa politică deşi ţara era în toiul campaniei electorale pentru alegerile locale din 14 iunie. Străzile erau pline de afişe şi de benere cu candidaţii la Primăria Chişinăului iar agenţii electorali ofereau trecătorilor pliante, care erau luate fără prea mult entuziasm. Am primit şi noi unul din partea unui candidat al cărui nume – Oazu Nantoi – ni s-a părut o ciudăţenie, ca şi faptul că d-na Zinaida Greceanîi îşi făcea publicitate la TV numai în limba rusă. Acest lucru nu părea a deranja totuşi, mai ales că toţi par a fi bilingvi iar cei ce lucrează cu publicul trec uşor de la limba română la cea rusă. Nouă însă ni s-a părut destul de ciudat, mai ales că văzusem la PRO TV Moldova un reportaj cu festivitatea de absolvire de la un liceu cu nume românesc unde absolvenţii au vorbit în limba română iar diriginta lor în limba rusă.

Aceasta explică, poate, în parte, şi faptul că în Republica Moldova există persoane care nu vorbesc deloc limba română iar unele cuvinte şi expresii din limba română sunt folosite în mod inadecvat. Am citit astfel anunţuri privind oferirea „în arendă” a unor spaţii comerciale, că un magazin „nu mai lucrează”, ca să nu mai spun de sloganul unei campanii declanşate de o firmă de îmbuteliere a apelor minerale: „bea de a trăi”.

În ultima zi am dat un tur scurt prin zonă, am stat puţin la piscina hotelului şi am încercat să aflăm ce traseu trebuie să urmăm pentru a ieşi din oraş, în lipsa indicatoarelor. Cu toate indicaţiile primite tot ne-am mai rătăcit dar am întrebat în stânga şi în dreapta şi... aproape am reuşit. Având însă bănuiala că am luat-o spre Ungheni şi nu spre Albiţa, am oprit la o benzinărie să ne lămurim şi să alimentăm totodată. Preţul benzinei este foarte bun – cam 4 RON litrul – aşa că ne-a părut rău că făcusem plinul acasă. Mai interesantă a fost însă discuţia pe care am avut-o cu lucrătorul de la pompă, un tânăr ca la vreo 30 de ani şi ceva. Crede cu tărie în necesitatea unirii Basarabiei cu România, că în ultimul timp în România s-au făcut mult mai multe progrese, mai ales în privinţa luptei împotriva corupţiei, care în Republica Moldova este o adevărată plagă, culminând cu dispariţia din bănci a unui miliard de euro. De acest lucru ne-am putut convinge şi noi doar citind ziare, în sensul că faptele care la noi constituie infracţiunea de conflict de interese la ei constituie o contravenţie prescriptibilă în 3 luni.

Tânărul ne-a mai spus că el şi soţia lui doresc să obţină cetăţenia română, pentru că un bunic de-al soţiei lui a fost român, că vor fi nelipsiţi de la mitingul unionist de pe 5 iulie şi că ne invidiază că trăim în România.

Am plecat spre Albiţa pe drumul pe care ne-a îndrumat acest tânăr, cu sentimentul că a meritat să facem această vizită chiar dacă, în mod evident, Chişinăul nu aspiră la statutul de oraş turistic. La vamă aveam să aflăm, de la alţi turişti, că ei au vizitat Crama Cricova fără programare on-line!!?? iar dintr-un afiş vechi şi murdar, lipit aiurea şi pe care nu aveam să îl citesc dacă nu mă plictiseam aşteptând să facem controlul vamal, că nu puteam introduce în ţară mai mult de 40 de ţigări de persoană. Cum soţia mea mai fumează din când în când, din cele 10 pachete de ţigări am lăsat 6 în vamă sperând că, vreodată, celor de la Administraţia Vămilor le va trece prin gând ca, după ce ţi se aplică viza, să ţi se dea şi un pliant cu ceea ce ai voie să scoţi sau să aduci în ţară. Ideea mi-a venit aducându-mi aminte că, de Paşti, fiind în Italia, când am plătit taxa pe autostradă am primit odată cu bonul şi un pliant ce populariza un concurs de poezie, chiar dacă între cele două nu era nicio legătură. În vamă însă, o iniţiativă de acest gen pentru mai buna informare a cetăţenilor şi turiştilor cu privire la drepturile şi obligaţiile lor ar fi binevenită şi ar reprezenta dovada că autorităţile recunosc faptul că au şi obligaţii faţă de ei, nu numai drepturi.

Cu vinul am scăpat la limită, aveam 7,30 l faţă de cantitatea maximă de 8 l (vin de Cricova, luat de la supermarket) şi nu am regretat, mai ales că la noi nu prea am găsit vinuri moldoveneşti de calitate, deşi importăm destul de aiurea. Şi dulciurile marca „Bucuria” sunt extraordinare şi greu de găsit la noi – şi poate că aşa i-am putea ajuta mai mult pe moldoveni, importând de la ei bunuri decât să le acordăm ajutoare financiare care, oricum, ajung să fie „vămuite” de unii sus-puşi. În orice caz, moldovenii de rând preferă să muncească decât să primească de pomană şi de aceea, în pofida sărăciei generalizate, în Chişinău am văzut doar doi-trei cerşetori care şi aceştia cerşeau cu o anumită demnitate, ţinând în tăcere o mână întinsă şi privirea în jos, spre deosebire de cei de la noi care se ţin scai de tine şi îţi recită aceeaşi poveste pe care o auzi mereu.

Cu toate peripeţiile prin care am trecut, ne-am bucurat de vizita făcută în Chişinău şi de ceea ce am putut vedea cu ochii noştri, şi vă sfătuim şi pe Dvs. să îl vizitaţi atunci când veţi avea prilejul.

---

VIZUALIZĂRI: 6594 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI