Deasupra tuturor - povesti din Cappadochia

TIPĂREȘTE

Dupa cum am promis, revin cu a doua parte a povestii.

Lasand in urma moscheele si sandwish-urile cu peste, imbarcati la bordul unui autocar din colectia celor de la Metro (despre care o sa revin cu un review detaliat), gandurile au inceput sa ne zboare catre imaginea deosebita care statea la baza excursiei noastre: cerul impanzit de zeci de baloane cu aer cald care pluteau lin pe deasupra muzeelor in aer liber si a tuturor comorilor naturale cu care Cappadochia se mandreste, totul in lumica rosiatica a rasaritului.

Cum ziceam in review-ul despre Istanbul, de zborul cu balonul am aflat dintr-o telenovela turceasca (Yer Gok Ask) care a pus un mare accent pe promovarea Cappadochiei, a oraselor si a traditiei de acolo. Dupa ce am aflat am inceput sa caut pe net si in scurt timp am descoperit ca aceseste baloane incep sa aduca din ce in ce mai multi turisti, firmele care se ocupa de excursiile cu balonul fiind tot mai multe.

Ma gandeam emotionat la momentul in care urma sa fim in balon, si nu din cauza inaltimii, ci din cauza micului obiect auriu si stralucitor care statea ascuns intr-o cutiuta pe fundul ghiozdanului meu :D

Dar pana atunci aveau sa mai treaca vreo 36 de ore... asa ca am parasit gandurile de viitor si am revenit in prezent. Era deja noapte si autocarul parasise Istanbulul. Dupa ce am mancat cate ceva (cei de la Metro ofereau pasagerilor si ceva gustari, apa, ceai, cafea...) am incercat sa dormim putin. Scaunele erau destul de confortabile si se puteau regla fata/spate dar si pe lateral. Atunci am observat ca vecinii din fata noastra cam abuzasera de reglajul fata/spate al scaunelor, intrucat isi inclinasera scaunele la maxim pe spate, iar noi abia mai miscam. Cand le-am spus daca ar putea sa traga scaunul putin mai in fata au zis:"... and how am I going to sleep" :)) este amuzant cand ma gandesc acum, insa atunci m-au cam enervat. Erau brazilieni, si avand in vedere ca tara lor tocmai fusese umilita de Germania la campionatul mondial, incepea sa imi para rau ca nu aveam pe mine tricoul cu Bayern Munchen cumparat din Grand Bazar :))

In fine ne-am inteles intr-un final si dupa ceva timp am si adormit. Ne-am mai trezit de cateva ori cand eram in cateo autogara sa mai iesim sa ne mai intindem picioarele, dupa care ne intorceam repede in autocar, afara fiind destul de frig noaptea.

Dimineata cand am deschis ochii si m-am uitat pe geam, am vazut un peisaj cu totul schimbat. Am mai mers vreo ora dupa care, in sfarsit, am ajuns in Nevsehir. Aici am coborat, ne-am luat bagajele si am pornit spre un microbuz care urma sa ne duca in Urgup, oraselul unde eram cazati. Microbuzul era inclus in pretul pe care il platisem (70 de lire turcesti de persoana). Dar pana sa urcam, ne-a abordat un barbat cu oferte pentru excursie cu balonul. Initial am vrut sa il refuz, insa mi-am dat seama ca ar cam fi timpul sa ma ocup de rezevarea zborului, neavand ceva rezervat de dinainte. Dupa ceva discutii am ajuns la pretul de 120 de euro de persoana. Mi s-a parut ok, avand in vedere ca citisem pe net si majoritatea costau 150 de euro de persoana. Asa ca am cumparat excursia, am fost dusi la un birou inauntrul autogarii, unde am dat banii si am primit o chitanta scrisa si o carte de vizita. Urma sa sunam de la hotel sa confirmam exact adresa, pentru ca in dimineata urmatoare pe la 3 jumate avea sa vina cineva sa ne ia de la hotel.

Cu chitanta in portofel in locul la 240 de euro am urcat in microbuz, care a pornit spre Urgup. Am facut o ora si ceva pe drum, timp in care nu ne-am dezlipit de geam. Tot ce vazusem la televizor si pe net era acum dincolo de geam. Era fantastic, visul nostru se implinise si eram in Urgup.

Odata coborati din microbuz, am inceput sa filam imprejurimile. Dupa putina bajbaiala am dat de Konak Hangioglu :)) marea resedinta a celor din film (Maria a fost tare incantata). Am descooerit ca se putea vizita, insa am lasat-o pe mai tarziu, si ne-am reluat cautarile pentru hotel. De data asta nu mai aveam niciun fel de harta, insa in maxim jumate de ora eram la hotel :d dupa ceva indicatii primite de la niste localnici amabili (si totusi 20.000 de locuitori comparat cu 20.000.000... ar fi fost culmea sa ne ia mai mult sa il gasim decat in Istanbul). Hotelul se numeste Surban Hotel, insa o sa revin cu un alt review despre el.

Ajunsi aici gazdele ne-au intampinat cu drag, si dupa ce am indeplinit formalitatile de check-in, primul lucru care ne-a intrebat administratorul a fost daca avem excursie cu balonul. Cand a aflat ca avem deja a parut destul de suparat si ne-a intrebat cam am platit. Dupa ce am zis 120 de euro, el a zis ca ne dadea cu 95. Faptul era deja consumat, insa sunt tare curios cu cat zicea ca ne da el daca il intrebam inainte sa ii spunem noi cat am dat :)).

Ajunsi in camera, am ramas placut impresionati, desi era mai mica decat cea din Istanbul, aceasta avea mai mult farmec si un design aparte, peretii parand din piatra (lucru des intalnit la hotelurile din zona).

Totul era perfect (mai putin faptul ca peste vreo 5 zile eram din nou acasa :( ).

Ne-am odihnit putin, pentru ca desi dormisem in autocar nu ne simteam chiar odihniti. Am facut repede un dus, dupa care m-am inarmat cu un ghiozdan in spate si am plecat sa descoperim Cappadochia :)

Sa descoperi Cappadochia nu inseamna sa mergi acolo cu un grup de turisti format undeva la o agentie de turism, sa fi plimbat cu o masina peste tot, coborand doar sa mai faci cate o poza. Pentru noi Cappadochia a insemnat altceva. Am lasat in urma galagia si zarva interminabila a Istanbulului si am gasit aici o oaza de liniste, oameni cumsecade si prietenosi, dar mai ales peisaje atat de frumoase. Oriudne te uiti vezi stanci cioplite, in toate formele posibile.

Iesiti in recunoastere, am fost la un fel de muzeu care era aproape de hotelul nostru, si care, mai tarziu am aflat ca este fosta resedinta a altui film turcesc Asmali Konak. Casa era, foarte frumos imbinata cu stanca de langa ea, avand si niste camere sapate in stanca, care erau inchise acum. De aici, am luat-o pe niste stradute (sau potecute) si am inceput sa urcam pe un deal din apropiere. Ajunsi la baza unei stanci mai mari, printre casele sapate in stanca si parasite (sunt foarte multe in Urgup, locuri unde au trait grecii pana au fost deportati din Cappadochia, nu cu foarte mult timp in urma) am dat de un barbat care parea ca inca locuieste acolo. Pur si simplu intr-o incapere sapata in stanca avea un frigider si tot felul de lucruri pe acolo. Avea pana si o antenna prin satelit agatata deasupra incaperii. Ne-a lasat sa facem poze si intr-un final, cand sa plecam, a intins mana. I-am dat o lira si ne-am indepartat. Este greu de imaginat cum traia acolo, macar nu era singur, mai avea grija de niste pisici .

Apoi am luat-o din nou pe stradute si am ajuns in centrul orasului, unde se afla si Konak Hangioglu, la care am intrat sa il vizitam. Am platit vreo 3 lire de persoana. Konak-ul nu mai arata chiar a casa de lux, tradandu-l aspectul de casa parasita. Mai avea ceva vizitatori, dar toti erau turci. Noi eram cam scosi din peisaj, am facut ceva poze si am plecat.

Ne-am mai plimbat prin orasel, Maria s-a lovit la cap de un panou de circulatie, iar cand ne-am dus la farmacie, cei de acolo au pansat-o, i-au curatat rana si i-au dat si niste leocoplasturi, iar cand am intrebat cat costa nu au vrut sa ia bani. Am ramas placut impresionati, asta venind in antiteza cu foamea de bani din Istanbul, unde aproape ca esti bagat intr-un magazine sau restaurant de catre proprietar aproape cu forta.

Dupa masa ne-am dus la un restaurant, unde ne-am comandat un fel de supa-pasta, insa de cand am vazut ca ne aduce si lamiae am stiut ca nu o sa o pot manca. Nu stiu cum se numea sau din ce era, insa era foarte gretoasa.

Ne-am mai plimbat si spre seara ne-am retras la hotel. Ca si in Istanbul, Urgup-ul este la fel construit pe un deal, iar multe strazi erau in panta, inclusiv cea pe care trebuia sa o urcam noi pana la hotel. Ne-am intors la hotel si dupa vreo ora dormeam, pentru ca urma sa ne trezim la 3 jumate sa mergem cu balonul.

Emotiile erau tot mai mari, si aveam si un mic ghem in stomac gandindu-ma: daca nu o sa vina nimeni si am pierdut banii?? Dar sa lasam gandurile astea.

Pe la 3 a sunat ceasul si buimaci, am inceput sa ne pregatim incet incet…Eram incontinuu cu ochii pe ceas si cu fiecare minut trecut ghemul crestea. Cand a trecut de si jumate, am inceput sa ma plimb nelinistit, m-am dus pana afara, dar nicio miscare. Deja incepeam sa ma ingrijorez. Cat putea sa valoreze chitanta pe care o aveam in fata politiei. Si chiar si asa, ar fi trebuit sa umblu pe la politie, biletele le-am cumparat din Nevsehir….ganduri peste ganduri. Apoi pe la 3:55, cand eram pe afara, am fost extreme de usurat sa vad ca opreste un microbuz in fata hotelului. M-am dus usurat la Maria si am chemat-o dupa care am urcat. I-am aratat soferului chitanta si am plecat la drum. Cum noi eram primii care fusesera luati, din nefericire aveam sa mai petrecem aproape o ora pana soferul nostru avea sa ii colecteze pe toti turistii pe care trebuia sa ii duca la locul de decolare al balonului. Ajunsi in sfarsit la destinatie, a mai durat cam 20 de minute pana ne-am vazut efectiv urcati in nacela imensa a balonului. Sa nu va imaginati ca era o nacela dinaia mica, precum vedem la televizor. Avea capacitatea de 20 de personae, fiind impartita in vreo 5 compartimente. Cu toate astea, nu pot spune ca am stat inghesuiti in balon. A durat ceva pana balonul a fost umflat pe deplin si am inceput sa ne inaltam lin spre cer. Soarele deja iesise, iar balonul nostru parea codas, muulte altele fiind deja pe cer. Din punctual asta de vedere am fost putin dezamagit, insa nu mai conta acum, eram in aer :d Mariei ii este frica de inaltime si nu parea chiar in apele ei :P ) Pilotul nostru ne-a facut un instructaj dupa care s-a ocupat de manevrarea balonului, manevrare care ofera destul de putine posibilitati pilotului. In general pilotul urca balonul si il coboara, cand este in aer acesta este purtat de vant. Calatoria a durat cam o ora, ora in care am atins o altitudine de peste 2000 de metri, de unde puteai cuprinde tot ce avea mai frumos Cappadochia.

Spre sfarsitul calatoriei, emotiile mele au atins cote maxime. Si nu din cauza inaltimii, ci din cauza acelui obiect mic si stralucitor pe care l-am scos pe ascuns din buzunar…iar peste putin timp (alea cateva clipe au trecut foaaarte greu) Maria purta inelul pe deget :d Un “Da” tremurand m-a facut sa imi dispara orice emotie, iar de atunci ziua a fost mai frumoasa. Am uitat de toate micile inconveniente si ne-am bucurat de locul in care ne aflam. La aterizare, pilotul a plasat nacela fix in remorca unui jeep, si-a primit aplauzele, dupa care ni s-a oferit cate un pahar de sampanie si cate o diploma. M-am indragostit de locul acela, totul era pustiu in jur, numai arbusti uscati si stanci singuratice in departare. As fi ramas acolo ore, zile…sa descopar tot, sa strabat pe jos tot ce vedeam cu ochii. Insa nu le poti avea pe toate, asa ca peste ceva timp eram din nou in microbuz, in drum spre hotel. A fost o experienta unica, pentru care nu regret nicio clipa ca am platit pentru o ora mai mult decat salariul minim pe economie de la noi din tara. Char a meritat! Insa va sfatuiesc sa va cumparati excursia cu balonul de la hotel, ve-ti sta mai linistiti si poate ve-ti iesi mai ieftin.

In drum spre hotel am trecut si prin Goreme si Avanos ,celelalte doua orasele importante din zona, care sunt ceva mai pline de turisti decat Urgup-ul (o bulina alba in plus pentru Urgup :d ).

Ajunsi la hotel am luat mic-dejunul dupa care n-am pierdut nici-o clipa si am plecat din nou in recunoastere. Am luat un autobuz din centru care ne-a lasat in Goreme. Am profitat de faptul ca soferul a oprit sa ia pe cineva de pe drum, asa ca am coborat fix in mijlocul vaii Zelve, unde se afla si renumitul Zelve Open Air Museum. Am intrat si aici(am platit 20 de lire de fiecare) si am admirat camarutele sapate in stanca, decorate cu picture ortodoxe pictate de cei ce au stat cu mult timp in urma acolo. Este frumos si merita vizitat, insa daca ti foarte tare de buzunar, poti sari peste acest obiectiv, deoarece odata iesit de acolo, daca mergi pur si simplu pe strada, de-a lungul intregului canion o sa ai parte de stanci identice cu cele vazute la muzeu. Am mers pe jos destul de mult, pana am ajuns in Goreme. Aici am mancat ceva la un restaurant, ne-am mai incarcat bateriile si ne-am continuat calatoria. Urmatoarea oprire era Uchisar, un orasel mai mic, unde se afla celebrul Uchisar Kalesi (Uchisar Castle), o stanca imensa infipta in varful unui deal, care domneste peste tot tinutul. Am luat de pe drum un autobuz cu care am mers destul de putin insa, odata ce am vazut castelul am coborat si am pornit pe jos spre el. Am ales o ruta mai putin obisnuita, cumva prin spatele lui, insa a fost mult mai interesant pentru ca am avut de coborat o panta destul de abrupta dupa care am urcat pe niste poteci serpuite pana la baza castelului. In realitate nu este chiar un castel, este un fel de stanca, precum toate celelate, insa mult mai mare si fiind pus in comparatie cu celelalte locuinte sculptate in stanca, acesta poate fi asociat cu un castel :d Se poate urca in el (noi am platit cate 3 lire cu reducere de student), si ajunsi in varf, am admirat pentru a doua oara minunile Cappadochiei. Se vedea de aici aproape tot drumul pe care l-am parcurs pe jos in acea zi. Tot aici am avut parte si de un “concert” al unui muezin aflat la datorie, ale carui rugaciuni rasunau melodic peste toata valea. A fost un moment frumos.

Fiind in jur de 6 dupa-masa, am plecat in cautarea unui autobuz cu care sa ne intoarcem la hotel. Insa nu foarte bine-venita a fost vestea ca, duminica fiind, nu mai erau autobuze ) Vreo 10-15 km de mers pe jos nu ma descurajau, insa picioarele Mariei, care abia se recuperau dupa ce au indurat in Istanbul, mi-au spus ca nu e o optiune sa mergem pe jos. Si in timp ce ne plimbam noi pe acolo, am vazut o masina oprita si ne-am dus si l-am intrebam pe sofer daca merge la Urgup. Acesta nu a lasat impresia ca a inteles ce i-am zis, dar a facut un semn dezaprobator. Abatuti ne-am indreptat privirea spre alte masini, poate poate gasim ceva. Insa mare ne-a fost mirarea cand soferul ce ne refuzase ne-a facut semn sa urcam in masina. M-am uitat la Maria, ne-am aprobat reciproc din priviri si am urcat. Ce putea fi rau pana la urma. Am facut cunostinta cu soferul, un barbat cam pe la 30 de ani care intelegea foarte putin engleza si nu vorbea deloc. Dar prin semne si cu ceva noroc ne-am inteles noi. Dupa o portiune de mers, intra intr-o curte si opreste. Parea curtea unui restaurant ceva. Ne face semn sa coboram si il urmam. Coborand din masina, ne-am trezit intr-un loc de unde toata valea prin care trecusem mai devreme se vedea minunat. Erau multi oameni care faceau poze, am facut si noi cateva, dupa care ne-am intors la masina. Inca imi era putin neclar ce avea sa se intample cu noi, dar speram sa fie de bine ) Dupa o portiune ceva mai lunga de mers, incepe sa ne spuna ceva de “Sunset view”. Dam noi din cap pe acolo si ne trezim intr-un fel de bar in aer liber, foarte bine amplasat, care oferea cred ca cea mai buna conjunctura din care puteai sa te bucuri de un apus. Erau pe jos niste fotolii dinacelea umflate, unde puteai sa te relaxezi si sa pierzi notiunea timpului. Ca sa ajungi la acest sunset view trebuia sa platesti ceva, insa nu stiu cat ca noua ne-a platit soferul ) . Vazandu-ne din nou in masina, ma gandeam oare unde urmeaza sa mergem. Am mai mers ceva dupa care am ajuns intr-un alt orasel: Ortahisar. Noi nici nu stiam de el, insa am fost placut uimiti sa descoperim ca si aici se afla un “kalesi”, ceva mai inalt. Am urcat pana in varf, de unde se vedea si Uchisar Castle, de unde plecasem. De aici se vedea si Urgup, ceea ce insemna ca ne indreptam spre casa. Nu stiam daca sa ma simt usurat sau nu, mintea mea era ocupata sa gaseasca o explicatie pentru felul cum se purta acest barbat cu noi. (Si aici ne-a platit intrarea) Nu intelegeam ce intentii avea si nici ce motive avea pentru excursia asta pe care ne-a oferit-o. Apoi am plecat din nou la drum. Era ca intr-un film, nu stiam ce urmeaza.Deja vazusem destule locuri noi, pe care nu le aveam in obiectiv, asa ca incepusem sa sper ca urmatoarea oprire va fi la hotel. Dupa ce am mai mers ceva, am ajuns la o intersectie , unde mi s-au luminat ochii cand am vazut un indicator care arata spre stanga “Urgup”. Insa mi-a pierit repede zambetul cand “ghidul” nostru a virat la dreapta. Nu stiam ce sa mai cred, insa in scurt timp a oprit la o benzinarie, de unde a alimentat si ne-a cumparat cate o apa (afara era foarte cald, a fost mai mult decat binevenita).Ne-a oferit si tigari, insa cum nu fumam l-am refuzat. Fiind din nou pe drum, de data asta ne aflam in directia buna spre Urgup, iar cam in 15 minute am ajuns in parcarea hotelului. Am inteles de la el ca avea un prieten care lucra la hotelul unde stateam, asa ca a stiut unde sa ne duca. Am coborat din masina si am intrat in hotel, avand un sentiment tare ciudat. Imi era oarecum jena pentru toate gandurile pe care le avusesem pe drum, desprinse din nou din Taken 2 ) Acest barbat a fost un om extraordinar, nu am putut sa il las sa plece pana nu a luat 20 de lire de la noi (macar cate intrari ne-a platit, sa nu mai zic de benzina). Si el a parut putin trist la despartire, la sfarsitul mini-excursiei in care ne-a fost ghid.

In seara aia am avut multe la ce sa ne gandim si intamplari si peisaje de adaugat la colectia de amintiri.

Ziua urmatoare am dedicate-o relaxarii, nu am mai alergat dupa poze si peisaje, ne-am plimbat prin Urgup, seara am fost la un restaurant foarte dragut care avea vreo 2 etaje, la ultimul aflandu-se o terasa de unde se vedea tot orasul. Mancare era la fel de buna ca preturile, dadeam in jur de 40-50 de lire cu tot cu bacsis (spre deosebire de Istanbul unde am dat 100). Era plin de lume, dar aproape toti erau turci. Gandul la o bere rece a fost repede spulberata de chalnerul care mi-a atras atentia: “No,no…no alcohol”. Intr-o tara musulmana, cu greu gasesti bauturi alcoolice la restaurant.

In ultima zi aveam autocarul la 10 seara din Nevsehir. Gazdele ne-au lasat sa stam in camera pana seara, nu a trebuit sa lasam bagajele si sa venim dupa ele. Am plecat pe la 8 si ne-am dus in autogara din centrul orasului.Trebuia sa luam ceva pana in Nevsehir, insa extrem de mare ne-a fost bucuria cand am gasit un autocar Metro in autogara din Urgup. Si mai mare a fost bucuria cand am aflat de la sofer ca era chiar autocarul nostru. Am mai pierdut vremea vreo ora dupa care ne-am imbarcat si am pornit-o din loc.

Am dormit mai mult si mai bine decat cand am venit. Am lasat Cappadochia in urma cu regret, sper sa mai ajung macar odata pe acolo. Tot sejurul asta m-a facut sa ma indragostesc de Turcia, o tara foarte frumoasa din care mai sunt atatea de vazut.

Dimineata pe la 10 am ajuns la Otogar, in Istanbul, de unde am luat metro-ul o statie pana la Forum Istanbul, un mall pe unde am mai pierdut vremea pana dupa-masa cand am plecat spre aeroport.

Avusesem atatea pe cap inainte sa inceapa calatoria asta, atatea lucruri pentru care ma stresam, sa iasa totul bine, sa fie totul asa cum trebuie, si acum totul era bifat. Totul fusese minunat, am petrecut cele mai frumoase zile din viata noasta de scurta de 20 de ani ;))

Cand a decolat si avionul, m-a cuprins tristetea. Aventura lua sfarsit. Zborul a durat putin, 50 de minute (cam cat face autobuzul din Brasov pana in Moieciu de Jos ).

Din Bucuresti am luat trenul care ne-a adus cu adevarat acasa.

Recomand cu toata inima sa vizitati Turcia, in special Cappadochia, este unul din cele mai frumoase locuri din lume si este destul de aproape de noi. Istanbulul m-a fermecat de asemenea, este cu totul altceva decat marile orase ale Europei.

Alte informatii: Puteti ajunge in Cappadochia si cu avionul, pe care il schimbati in Istanbul. Sunt 2 aeroporturi unde puteti ateriza, Nevsehir si Kayseri. Noua ne-a placut mai mult varianta de transport cu autocarul pentru ca am calatorit noaptea si am castigat 2 zile in plus si 2 nopti de cazare in minus :d

Astept sa va raspund la orice intrebari si sa va ajut cu orice indicatii in cazul in care vreti sa planificati o calatorie aici.

---

VIZUALIZĂRI: 4045 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI