Escapadă în Belgia. Bruxelles: zona Rue şi Place Royale

TIPĂREȘTE

Bruxelles este un nume de care auzim foarte des: capitala Belgiei este de facto şi cea a Europei, datorită numeroaselor instituţii ale UE care îşi au sediul aici. Ele sunt cele care au schimbat faţa oraşului, conferindu-i un aspect ultramodern, în contrast evident cu centrul istoric, un perimetru de dimensiuni relativ modeste şi uşor de străbătut la pas poreclit Pentagonul. Acesta impresionează atât prin densitatea clădirilor şi străduţelor medievale înguste, cât şi prin modul în care, prin lucrări susţinute de sistematizare urbană desfăşurate în principal în a doua jumătate a sec. XIX, după naşterea Regatului Belgiei (1830), a căpătat artere largi ce amintesc de „grands boulevards” din Paris, precum şi scuaruri generoase, mărginite de blocuri cu nu mai mult de cinci-şase etaje, robuste dar nu foarte aspectuoase (cred că din cauza culorilor şterse în care sunt zugrăvite şi a lipsei balcoanelor), multe din ele însă cu buticuri simpatice şi berării la parter.

Oraşul ca atare nu are decât circa 150.000 de locuitori iar regiunea Bruxelles în jur de un milion, vorbitorilor de franceză (în jur de 50%) adăugându-li-se populaţia neerlandofonă, cea bilingvă şi, începând din anii 1950, imigranţi din fostele colonii belgiene africane dar şi magrebieni, turci, arabi, asiatici şi, mai nou, est-europeni, care împreună cumulează circa 20% din populaţie. Un talmeş-balmeş de etnii în care, în calitate de turist, probabilitatea este mai mare să ai de-a face cu „străini” decât cu valoni ori flamanzi, căci ei sunt cei care au acaparat, ca mai peste tot în oraşele importante din Europa de Vest, comerţul en détail. Îi veţi întâlni însă şi în restaurante, servind mâncăruri cu specific local sau conducându-şi propriile mici afaceri cu kebab, bucate indiene sau chinezeşti. Ceva-ceva franceză au reuşit să deprindă chiar şi nemagrebienii, aşa că nu vă faceţi griji: vă veţi face cu siguranţă înţeleşi, mai ales că belgienii neaoşi sunt în mare parte buni cunoscători şi de engleză.

În cele numai două zile pe care le-am avut la dispoziţie pentru vizitarea oraşului nu ne-am propus să ajungem la Mini-Europe, la Atomium şi la Cartierul European şi am „sărit” din cauza oboselii peste Musée Horta, casa iniţiatorului curentului arhitectonic Art Nouveau. Am văzut doar o infimă parte din muzee, unele din ele cu denumiri promiţătoare, ca cel al tramvaiului, al berii, al instrumentelor muzicale, canalelor, benzilor desenate, păpuşilor, automobilului, al costumului şi dantelei, cinematografiei sau slipului (!). Bruxelles-ul are o mie şi una de astfel de atracţii şi curiozităţi. Pentru o listă completă, puteţi accesa visitbrussels.be/bitc/fro ... group/MUSEUM.do. Imposibil să nu găsiţi ceva pe gustul vostru.

Noi ne-am mărginit la centrul vechi al oraşului, cu obiective grupate în jurul a două mari repere: Grand-Place şi Place Royale. Şi vă asigur că am avut ce vedea! Iar prima zi am consacrat-o zonei Rue şi Place Royale.

Hotelul nostru s-a aflat chiar pe Rue Royale, însă în capătul nordic al acestei artere importante (vezi impresii), aşa că duminică dimineaţa, în prima zi „plină”, ne-am suit frumos în tramvai (92 sau 93), am străbătut aproape în întregime strada, până în Place Royale, şi mai departe Rue de la Régence până la punctul de plecare stabilit pentru acea incursiune: Place Poelaert. Este cea mai vastă piaţă a oraşului (155 x 50 m), situată în Oraşul de Sus, la 63 de metri deasupra Oraşului de Jos. Lucrările de amenajare au debutat în 1867 sub conducerea arhitectului Joseph Poelaert, care şi-a dorit să creeze un spaţiu urban elegant, pe măsura capitalei ţării. Din păcate a murit înainte de finalizarea proiectului iar de jur împrejurul scuarului au răsărit ulterior, mai precis în anii 1950, blocuri de locuinţe banale, singura excepţie făcând-o Hotel Régence.

Tot Poelaert este responsabil pentru uriaşa clădire gri cu coloane masive care domină piaţa: Palais de Justice. Ocupă o suprafaţă de 20.000 mp, de trei ori mai mare decât cea a Palais du Roi, şi construcţia sa, comandată de regele Leopold II, a durat 20 de ani, fiind terminată în 1883, la patru ani după decesul arhitectului. Costurile uriaşe implicate şi mai ales faptul că 3.000 de case din zona Marolles-Sablon au fost demolate pentru a face loc imensului edificiu au iscat la vremea respectivă un scandal, locuitorii descriind cu dispreţ stilul său eclectic drept „asiro-babilonian”. Cupola aurie a Curţii Supreme de Justiţie este însă vizibilă de la mare distanţă şi a devenit cu timpul un punct de reper atât pentru locuitorii oraşului, cât şi pentru turişti.

Palatul era în renovare iar piaţa pustie la ora matinală la care am ajuns noi în acea duminică, fapt care nu ne-a deranjat, chiar dimpotrivă. După ce am admirat Monumentul închinat infanteriştilor belgieni căzuţi în luptă în Primul Război Mondial ne-am apropiat de balustrada de deasupra acoperişurilor din Oraşul de Jos pentru a admira panorama: mai tot Bruxelles-ul ni s-a întins la picioare. I-am dat un euro acordeonistului care interpreta o şansonetă şi ne-am îndreptat spre liftul care, în câteva secunde, ne-a coborât pe Rue Petit Bouchon.

Am pătruns astfel în Marolles, fostul cartier muncitoresc al fierarilor şi dogarilor, cu străduţe înguste şi case pitoreşti cu acoperişuri ţuguiate şi prăvălii la parter. Am cotit la dreapta pe Rue Haute, cea mai veche (şi mai lungă) stradă din Bruxelles, unde atenţia mi-a fost atrasă de un butic vintage care, printre pălării şi produse de marochinărie, expunea şi volumul „Fleurs du mal” al lui Baudelaire în diverse ediţii. Era încă devreme şi micile localuri nu se deschiseseră dar spre prânz sunt sigură că atmosfera avea să se anime.

În capătul străzii Haute am ajuns la Église Notre-Dame de la Chapelle, unul dintre cele mai vechi lăcaşuri de cult din oraş. Locul de construcţie a fost donat în 1134 de ducele Godefroy cel Bărbos călugărilor benedictini pentru întemeierea unei mănăstiri în afara zidurilor Bruxelles-ului. Biserica a fost înălţată în cursul sec. XIII şi marchează trecerea de la stilul romanic la cel gotic. Pieter Bruegel cel Bătrân a fost înmormântat aici dar nu am putut să-i aduc un omagiu deoarece am nimerit în timpul slujbei şi, din respect faţă de enoriaşii polonezi, comunitate căreia îi aparţine actualmente biserica, nu am făcut turul bisericii, şi nici fotografii în interior.

Afară, chiar vizavi, este un magazin de decoraţiuni (Stepaniek – nume polonez) cu o vitrină haioasă, iar în Place de la Chapelle un resto-snack unde am poposit şi noi pentru o halbă mare de bere (4,20 euro), un expresso (2,20 euro) şi o apă plată mică (1,80 euro).

De aici am urcat înapoi în Oraşul de Sus pe Rue Joseph Stevens până în Place du Grand Sablon. Se crede că Sablon este cel mai „bătrân” cartier din Bruxelles, numele său trimiţind la nisipul din mlaştina care se întindea aici. Iniţial, locul a fost folosit de Spitalul Saint-Jean pe post de cimitir, însă în 1304 a fost vândut breslei arcaşilor, care a ridicat o capelă, înlocuind-o în sec. XV, ca urmare a dezvoltării zonei, cu biserica despre care voi povesti în continuare. Piaţa Grand Sablon este mărginită de clădiri datând din sec. XVI-XIX care adăpostesc hoteluri, anticariate, restaurante şi ciocolaterii, două din mărci – celebrele Leonidas şi Marcolini – regăsindu-se aici, ca şi în multe alte locaţii din Bruxelles, întreaga Belgie şi mai toată lumea. N-am rezistat tentaţiei şi am achiziţionat de la Leonidas o cutie de cca. 700 g de praline asortate la preţul de 7 euro. Mmm! (În ultima zi aveam să cumpărăm alte câteva cutii pentru a le dărui acasă mamei şi prietenilor).

Fiind duminică, am avut plăcerea de a admira porţelanurile, tablourile, bijuteriile şi alte obiecte vechi expuse la târgul de antichităţi organizat în fiecare weekend în zona din spatele Notre-Dame du Sablon, a cărei faţadă este orientată spre Rue de la Régence. Aminteam că această biserică catolică impresionantă ca dimensiuni şi ornamentaţii exterioare a fost construită în sec. XV, în stil gotic brabantin, de comunitatea arcaşilor, una din cele patru bresle militare ale oraşului, fiecare patronată de un alt sfânt. Interiorul cu coloane înalte este luminat de vitralii iar orga datează din sec. XVIII. Am ajuns la finalul slujbei şi, spre surprinderea noastră, am văzut credincioşi – bărbaţi şi femei deopotrivă – îmbrăcaţi în ii. Am întrebat şi am aflat că sunt ucrainieni dar nu ştiu dacă biserica le aparţine sau doar sunt lăsaţi să-şi ţină uneori aici slujbele.

Vizavi de biserică se află Place du Petit Sablon, o grădină de formă dreptunghiulară, cu arbori, garduri vii şi ronduri de flori, împrejmuită de un gard ornamental din fier forjat întrerupt la distanţe egale de coloane din piatră în vârfurile cărora au fost amplasate 48 de statui reprezentând profesiile. Parcul a fost amenajat în 1890 pe locul de unde izvora pârâul Sablon (sau Zavelbeek în neerlandeză). În centrul său, înconjurată într-un semicerc de zece statui de figuri politice, intelectuali şi artişti ai epocii, tronează fântâna conţilor Edgmont şi Horne, simboluri ale rezistenţei împotriva ocupaţiei spaniole care a dus la izbucnirea revoltelor din 1568. Fântâna a fost iniţial aşezată în Place du Grand Sablon, locul execuţiei celor doi.

La mică distanţă de Place du Petit Sablon, ridicat pe culmea dealului Coudenberg, fostul sediu al curţii regale, se află un obiectiv de mare interes: Musées Royaux des Beaux Arts de Belgique. Instituţia cuprinde şase muzee: Le Musée d’Art Ancien, Le Musée d’Art Moderne, Le Musée Fin de Siècle, Magritte, Wiertz şi Meunier, primele patru aflându-se în Rue de la Régence şi Place Royale. Înainte de a intra în muzeu am făcut un popas în Jardin de Sculpture adiacentă clădirii principale în stil Beaux-Arts pentru a admira combinaţia reuşită dintre arborii seculari şi grupurile statuare pe tema eternului feminin, realizate de artişti din mai multe ţări. Am studiat edificiul impunător comandat de regele Leopold II şi finalizat în 1887, opera arhitectului Alphonse Balat. Cele patru sculpturi care decorează frontonul simbolizează patru arte: muzica, pictura, sculptura şi arhitectura, însă ornamentaţii sunt prezente sunt şi pe laturile edificiului.

Începuturile colecţiilor, ce însumează circa 20.000 de opere de artă, datează din 1794, din perioada când Bruxelles-ul era oraş francez. Revoluţionarii au fost cei care s-au ocupat iniţial de strângerea la un loc a lucrărilor iar în 1801 Napoleon Bonaparte, prim-consul al Republicii la acea vreme, s-a prevalat de aşa-numitul Arrêté Chaptal, un decret de confiscare a averilor Bisericii, pentru a fonda Le Musée des Beaux-Arts de Bruxelles, inaugurat în 1803. Ulterior, patrimoniul acestuia s-a îmbogăţit cu opere donate de Muzeul Luvru.

După o plimbare destul de lungă şi obositoare, am decis să vizităm numai Muzeul de Artă Veche, consacrat picturii şi sculpturii din sec. XV-XVIII. Am plătit taxa de intrare de 8 euro (degeaba am fluturat talonul de pensie, cum nu avem 65 de ani nu am beneficiat de reducere) şi am admirat interiorul vast, cu arcade susţinute de coloane din marmură care încântă ochiul. Însă atenţia turiştilor se îndreaptă cu precădere asupra lucrărilor expuse: „primitivii” flamanzi (Petrus Christus, Dirk Bouts, Hans Memling, Hieronymus Bosch), colecţia Pieter Bruegel cel Bătrân şi epoca de aur (sec. XVII), cu opere de Jacob Jordaens, Van Dyck şi Rubens, acestuia din urmă fiindu-i dedicată o sală. Mărturisesc că, aidoma primei dăţi când am vizitat acest muzeu, în 1993, cel mai mult m-au impresionat tablourile de dimensiuni modeste dar încărcate de forţă ale lui Pieter Bruegel cel Bătrân (1527/8? -1569), exponent celebru al Renaşterii flamande, poreclit „Ţăranul” pentru peisajele sale rurale, o mare parte din ele hibernale, aşa cum este şi „Uciderea pruncilor”, operă aflată la Muzeul Brukenthal din Sibiu. Bruegel a fost întemeietorul unei adevărate dinastii, în muzeul din Bruxelles fiind expuse şi lucrări realizate de fiii săi, Pieter Brueghel cel Tânăr (se semna cu „h”) şi Jan. De cu totul altă factură sunt tablourile uriaşe ale lui Rubens (sau mai corect spus, ale şcolii sau atelierului său), un reprezentant de seamă al barocului. În schimb, am fost uşor dezamăgită de unica lucrare aparţinând lui Hieronymus Bosch pe care o deţine muzeul – tripticul „Ispitirea Sfântului Anton” –, care nu reflectă, în opinia mea, viziunea sa macabră şi imaginaţia fantastică.

Am părăsit muzeul şi am intrat în Place Royale. Şi primul lucru pe care l-am făcut n-a fost să studiez împrejurimile, ci să mă reped la o tonetă pentru a achiziţiona o gauffre, căci şi gastronomia, nu-i aşa? , e parte integrantă a culturii şi civilizaţiei unui popor... Iar gauffre, waffle, vafa, napolitana – cum vreţi voi să-i ziceţi – se pare că ar fi fost inventată în sec. XVIII de bucătarul prinţului de Liège. Pentru amatorii (ori amatoarele) de dulciuri: o gauffre simplă costă 1 euro iar cele cu sirop de fructe, caramel etc. între 1,5 şi 2,5 euro. Deşi am comandat una cu sirop de fructe, mai acrişor, tot mi s-a părut îngrozitor de dulce. Dar se cheamă că am gustat din specialităţile locale...

Revenind la chestiuni mai serioase, să amintesc că Place Royale a fost construită între 1775-1782 pe locul fostei pieţe principale a oraşului de lângă Palatul Coudenberg, care a ars aproape în întregime în cursul unui incendiu din 1831. Palatul, situat pe culmea dealului Coudenberg, a fost rezultatul lucrărilor efectuate de monarhi de-a lungul timpului asupra unei fortăreţe datând din sec. XII, pe care au extins-o pentru a o folosi ca reşedinţă regală. Actualmente pe acest loc se află hotelul Coutenberg şi un sit arheologic.

Place Royale a fost concepută în stil neoclasic de către arhitectul francez Barnabé Guimard în cadrul unei proiect mai amplu ce cuprindea şi amenajarea celei mai mari grădini din oraş - Parc de Bruxelles, situat alături, şi este practic o copie a Place Royale din Reims. Spaţiul dreptunghiular şi simetric, de 77 x 113 m, este încadrat de câteva clădiri importante: Muzeul de Arte Frumoase, Musée Magritte, Musée BELvue, iar în centru se află statuia ecvestră datând din 1848 a lui Godefroy de Bouillon, unul din liderii Primei Cruciade din 1096. Cea care domină însă piaţa este Église de Saint-Jacques-sur-Coudenberg, sfinţită în 1787 şi proiectată de acelaşi Guimard. Coloanele sale trimit cu gândul la un templu roman. În această biserică a fost încoronat în 1831 Leopold I, primul rege al Belgiei şi s-au ţinut funeraliile lui Leopold III şi tot aici a fost botezat actualul monarh, Philippe al Belgiei.

Imediat lângă biserică, pe colţul pieţei, se află Musée BELvue, dedicat istoriei oraşului, după care, străbătând Impasse du Borgendael cu Parc de Bruxelles în stânga, se ajunge la Palais du Roi. În ciuda numelui, aceasta nu este reşedinţa monarhilor belgieni ci locul unde ei îşi defăşoară activitatea, unde au loc recepţiile oficiale ş. a. m. d. Clădirea am văzut-o doar de la distanţă căci, fiind duminică, în scuarul din faţa ei urma să se desfăşoare un concert în cadrul unui Summer Festival şi locul era împrejmuit de către forţele de ordine, accesul fiind interzis.

În partea situată vizavi de biserică şi de Musée BELvue, din Place Royale se deschid panorame spectaculoase ale Oraşului de Jos, cu Catedrala St Michel et Gudule şi turnurile Primăriei din Grand-Place. Am coborât pe Rue Coudenberg, trecând pe lângă unul dintre cele mai frumoase şi spectaculoase edificii din oraş, „Old England”, construit în 1899 în stil Art Nouveau ca magazin universal şi transformat în Musée des Instruments de Musique. Cele patru etaje adăpostesc o colecţie de circa 7.000 de instrumente muzicale. Iar în imediata sa apropiere, fosta farmacie Delacre, datând din 1898, opera aceluiaşi arhitect, ne încântă privirea. În prezent găzduieşte expoziţii de artă.

Ne aflăm pe culmea unui deal - Monts des Arts, în fapt o grădină cu iarbă, copaci şi sculpturi moderne, străjuită de clădiri noi şi masive: Biblioteca Naţională, Palais des Congres şi Bruxelles Meeting Centre. În a doua jumătate a sec. XIX regele Leopold II a dispus demolarea unor case pentru amenajarea acestui spaţiu dedicat artelor şi ştiinţelor, însă abia după mai bine de un secol au fost ridicate clădirile. Carillon du Mont des Arts reprezintă una din atracţii. Acest ceas a fost montat în 1958 pe faţada Palatului Dinastiei şi are formă de stea cu 12 braţe, în capătul fiecăruia aflându-se o statuie reprezentând o figură marcantă din istoria Belgiei, precum şi 24 de clopote. La fiecare sfert de oră se intonează, alternativ, un fragment dintr-un cântec popular flamand şi unul valon. În partea sa de sus este o sculptură mai mare, înfăţişând un burgez îmbrăcat după moda anilor 1830 (proclamarea Regatului Belgiei!) şi care bate ora fixă într-un clopot de mari dimensiuni.

După ce am coborât treptele şi ne-am plimbat pe aleile grădinii am ajuns în Place Albertine, dominată de statuia (cam coclită) a lui Albert I, rege al Belgiei între 1909-1934. De aici începe, practic, Oraşul de Jos, cu celebra Grand-Place, despre care vă voi povesti însă în „episodul” următor.

---

VIZUALIZĂRI: 4151 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI