Belize - un secret bine păstrat!

TIPĂREȘTE

Nici eu nu stiam prea multe despre Belize - o țară mică situată pe coasta de est a Americii Centrale, în Marea Caraibelor marginită de Mexic la nord vest și Guatemala la vest și sud. Acesta a fost defapt si motivul pentru care am ales-o ca destinatie - doream neaparat sa ajung in Guatemala sa vad ruinele mayase din Tikal. Putini dintre prietenii mei fusesera deja acolo si nimeni nu avea prea bune lucruri de povestit. Asa ca planificasem doar 3 zile de relaxare la malul Mării Caraibe pe o plajă superbă din sudul tarii pentru a ne acomoda cu caldura si cu fusul orar dupa drumul lung si anevoios din Germania.

Dar a doua zi plouase și furtuna de pe mare făcuse ca apa să fie învolburată și tulbure. Așa că excursia noastră de snorkeling picase cum s-ar zice în apă.

Aveam închiriată mașina dar ni s-a spus la agenție să nu cumva să ne aventurăm și să părăsim străzile pavate fără ghid. Aici în Belize viața sălbatică cu animalele exotice o întâlnești la fiecare pas prin jungla deasă ce începe imediat de cum părăsești strada principală. Dar noi... după cum deja ne știți, am auzit doar cuvântul... "aventură".

Am renunțat la ultima zi din hotel, recepționera nu știa cum să ne mulțumească că era chiar Valentin's Day și avea o grămadă de candidați pe lista de așteptare și am plecat așa fără să știm încotro. Întrebasem pe câte unul și altul dintre oaspeți ce am putea vizita în apropiere dar toți erau americani veniți doar pentru un weekend romantic și nici prin cap nu le trecea să părăsească incinta resortului.

Știam că undeva pe la mijlocul drumului se aflau câteva peșteri (una numită chiar "Blue Hole" - voiam eu să fac o glumă că tot am ajuns să văd “Blue Hole” – singurul lucru pe care in asociam eu cu Belize) așa că hai la drum! După nici măcar jumătate de oră ajungem la o intersecție și dăm de un poster imens ce făcea reclamă la un jaguar wild life sanctuary unde poți vizita aceste maiestuoase pisici feroce. Ieșim de pe șoseaua asfaltată fără să ne gândim prea mult la consecințe (la ce naiba am închiriat un SUV cu tracțiune pe 4 roți dacă nu îl folosim) și întrebăm câteva femei îmbrăcate în port tradițional cât de departe e... circa 10 km ne răspund în cor. Dar bilete de intrare se cumpără în față, la intersecție, unde este un birou de informații... acuma că deja trecusem de el ce să ne mai întoarcem - mai ales ca știam că în Belize totul este extrem de scump. Probabil că vom găsi bilete de intrare și direct acolo și dacă nu... cu atât mai bine... că doar nu o să ne întoarcă înapoi din drum.

Strada chiar dacă nu e pavată este destul de bună (bine bătucită) și din când în când ne apare din față câte un jeep sau un microbus plin de turiști. Suntem pe drumul cel bun... mă simt în siguranță. Dar după vreo 2 kilometri drumul se bifurcă și semnul cu jaguar sanctuary duce spre deal și spre o pădure mai bine zis, junglă deasă și întunecoasă. O luăm încet, încet mai sunt doar câțiva kilometri dar drumul se transformă din ce în ce mai mult într-o potecă plină de hârtoape. Dacă ne-ar apărea acum în față o altă mașină cu greu am avea loc să trecem una pe lângă alta. Dar nu trebuie să ne temem... în fața și în spatele nostru nici urmă de alți turiști... Mai suntem pe drumul bun? încep eu să mă îngrijorez. Da, suntem! În fața noastră un semn de circulație cum nu am mai văzut până acum niciunde pe lume... Atenție! Jaguar xing (crossing). Oprim fără să ne gândim prea mult și facem câteva poze de amintire... ha, ha interesant... dar ce am face dacă într-adevăr ne-ar trece acum prin fața mașinii un jaguar? Pornim mai departe... de data aceasta privind cu mare atenție prin jungla deasă (la mine curiozitatea domină mai mult decât frica) dorindu-mi ca într-adevăr să descopăr printre tufișuri niște ochi lucitori.

Și drumul urcă și coboară și parcă nu se mai termină... uite încă un semn... de data aceasta este vorba de un "plane wreck", o epavă a unui avion care s-a prăbușit aici în mijlocul junglei. Hai să-l vedem dacă tot suntem aici! Din avion nu a mai rămas nimic decât scheletul de metal și cum stă aici înfulecat de verdele junglei, descompus de soarele arzător și ruginit de umiditatea aerului parcă îmi face teamă... nu mă simt deloc pe urmele lui Indiana Jones ci mică, neînsemnată și mai ales expusă capriciilor naturii... câteva termite (furnici uriașe) care între timp au simțit mirosul de carne proaspătă sau doar transpirație au început să construiască un drum spre piciorul meu stâng... repede să o tulim de aici!

Plecăm mai departe și după încă o veșnicie (a se citi circa jumătate de oră) în sfârșit civilizație, o parcare pe marginea căreia câteva mașini s-au ascuns la umbră și un alt chioșc de informații cu o hartă a zonei în fața lui.

- Uite aici e cascada, îmi arată soțul meu pe hartă dar eu văd doar 3 kilometri prin jungla deasă pe căldură și umezeală (doar cei câțiva pași pe care i-am făcut până la avion mi-au fost de ajuns)...

- Of, parcă nu mai am chef... îi răspund eu miorlăită, eu voiam să văd bebelușii de jaguar.

- Ai să-i vezi pe drum! îmi promite el zâmbind ironic.

- Sau uite putem face altceva, începe direct aici și arată pe hartă un râu ce se șerpuia prin apropiere. Așa ceva ne-am dorit de mult timp...

- Facem, dacă nu e mult de mers pe jos... fără să întreb ce anume.

Intră să ceară câteva informații... și iese cu o față nu prea fericită.

- Oh, nu avem ghid și nu ne lasă să mergem fără, îmi răspunde el.

Dar între timp, în spatele cabanei s-a format un grup de câțiva turiști germani care sunt chiar pe punct de plecare. - Hai să mergem cu ei, că ei au ghid... dar de fapt ce vrei să faci? întreb eu în sfârșit.

- Tubing! Nu vezi că fiecare are un colac, de fapt un pneu de tractor umflat sub braț?

- Ba da văd... tu chiar vrei? da, și eu vreau... și pentru că între noi vorbim germană ne-au înțeles câțiva și unul dintre ei răspunde pe un ton nu chiar prietenos- cu noi nu puteți veni că noi am plătit bani mulți pentru ghid rezervând totul cu câteva zile înainte.

- Ha, să crezi tu că nu... intru eu încă o dată în cabană și îi explic că vom merge cu grupul. Plătesc doar circa 5 euro pentru închirierea de pneuri și ies cu biletele fluturând în mână.

- Putem merge! Soțul meu are deja roțile sub braț și vrea să o ia la fugă după grupul care se îndepărtează încet.

- Stai puțin... că vreau să mă schimb, doar nu vrei să intri în apă cu hainele de pe tine?

- Ai dreptate, dăm fuga la mașină, ne dezbrăcăm în imediata apropiere (nici nu mă mai interesează dacă mă vede cineva) și ne îmbrăcăm costumele de baie și tricourile de la snorkeling... din păcate nu putem lua cu noi aparatul de fotografiat (de aceea nu avem poze - decât 1-2 făcute cu mobilul) să nu-l udăm. Trebuie să ne fi fâțâit destul de mult pe la mașină că acum pornim la drum și nici urmă de grup. Noroc că din când în când câte un semn legat de copaci ne îndreaptă spre intrarea oficială. Nu știu cât de repede a mers grupul (ei neștiind că neoficial aparținem de ei) dar când am ajuns în apropiere de râu nici urmă de om. Râul era mult mai mare decât m-am așteptat, avea cu siguranță o lățime de peste 20 de metri și cât de adânc era, nu aveam nicio idee.

Dar dacă am venit până aici... Eu arunc colacul în apă (apa nu e rece deloc, e chiar plăcută și foarte clară) și mă poziționez cu fundulețul direct în gaură și hop mă ia un curent de apă spre vale... repede, repede vino după mine... încep eu să strig, dar soțul meu nu reușește nicicum să se stabilizeze pe colac, plop... din nou se întoarce cu cracii în sus... eu râd cu gura până la urechi, când văd că el se așează mereu lângă colac... până când îmi trece râsul, începe râsul-plânsul când observ că tot mai repede alunec... și pe el abia îl mai zăresc în depărtare... singură în mijlocul râului neștiind unde mă duce?? aoleo... mă simt din nou mică, neînsemnată și extrem de expusă capriciilor naturii!

- Încearcă să te ții de ceva, o creangă, un bolovan, așteaptă-mă până ajung și eu și se aruncă de data asta cu burta pe colac dând agresiv din mâini și din picioare pentru a mă ajunge... în sfârșit reușesc să mă proptesc de câțiva bolovani în apă și după câteva secunde apare și soțul complet speriat... am crezut că te-am pierdut... cât de nebuni putem fi... hai liniștește-te nu mai râde, plânge atâta, că suntem împreună... împreună unde? în mijlocul junglei, pe un râu care nu știm unde duce? dar acum ținându-ne de mâini, plutind încet, încet pe apă reușim să ne simțim în siguranță (nu vă pot explica de ce - și acum reamintindu-mi de acele momente aveam impresia că dacă suntem împreună nimic nu ni se poate întâmpla), chiar după câteva minute începe să ne facă plăcere, începem să privim in jurul nostru... natura ne răsplătește curajul cu zeci de fluturi și libelule colorate ce ne acompaniază. Pe mal zărim printre frunzele extrem de verzi câțiva papagali roșii câțiva tucani (pasărea națională) și din când în când câte o maimuță se bălăngăne pe lianele dintre copaci.

Acum vă pot spune cu siguranță că a fost una dintre experiențele cele mai intense pe care le-am avut până acum în viață, adrenalina de la început se transformase în fericire deplină și noi pluteam fără griji și fără gânduri, ca drogați, simțindu-ne îmbrățișați de mama natură. După vreo oră (știam că întregul circuit durează 2 ore și cu mersul înapoi până la parcare) începusem însă să ne facem gânduri cum vom reuși să ieșim din apă. Apa se învolburase între timp și curenții de apă deveniseră din ce în ce mai puternici. În depărtare se auzea un sunet de scurgere de apă ca o cascadă. Ne vedeam pe amândoi călărind pe colaci înfulecati de spuma cascadei... dar la un moment dat apare pe malul râului un semn pe care scria LAST EXIT! Noroc că am prins o sfoară întinsă între cele două maluri și astfel ne-am tras cu ultimele puteri până pe pământ. Acum mai aveam de mers doar câțiva metri până înapoi la parcare... dar probabil că faptul că am reușit să supraviețuim (acum abia ne dădeam seama cât de naivi am fost să facem acest lucru singuri fără ghid) ne-a dat puteri supraomenești - nu mai îmi era teamă de nimic! Aventura putea să continue!

Citeste continuarea prin Guatemala...

---

VIZUALIZĂRI: 4458 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI