Never ending story - Serbia (partea II - Belgrad și împrejurimi)

TIPĂREȘTE

Pe drum am mai oprit la un „sălaș” unde am luat masa în tihnă și după ce ne-am cazat în cel mai luxos (cred) hotel din centrul orașului, am fost lăsați să zburdăm liberi vreo două ore, până la scurta ieșire de seară spre Zemun, pentru cină.

O să fac aici o scurtă paranteză, în care voi încerca să explic și de ce am ales acest titlu. „Cetatea Albă” - Belgradul de azi a trecut de-a lungul veacurilor prin nenumărate distrugeri provocate de cotropitorii ce l-au călcat - huni, tătari, ostrogoți, gepizi, slavi, turci, unguri, austrieci, nemți, americani etc. (în general, cam aceeași care ne-au „călcat” și pe noi, că doar suntem vecini) în decursul a circa 144 de războaie, fiind chiar distrus total de vreo 44 de ori. Asta nu l-a împiedicat să renască de tot atâtea ori, parcă mai mândru și mai frumos, asemeni podului din cântecele copilăriei noastre, împreună cu locuitorii săi, indiferent de nația și neamul lor. Cum aș putea oare să descriu acest continuu carusel al istoriei altfel decât prin sintagma „never ending story”?!? Străbătând străzile la pas, putem vedea oameni veseli, deși preocupați și de ziua de mâine, dar și de trecutul relativ recent al bombelor americane (au păstrat în conservare câteva clădiri purtând cicatricile negre ale acestor răni încă neînchise bine, printre care cea a fostului Minister al Apărării al Yugoslaviei), dar care sunt „bucuroși de oaspeți” și care vă pot chiar ajuta să vă descurcați prin orașul lor drag. Și o fac cu mare plăcere, vorbind cel puțin bine măcar o limbă străină (engleză, germană, franceză sau rusă), atât tinerii, cât și cei mai în vârstă. Am discutat și eu cu două doamne (mai de vârsta mea, care plimbau câte-o potaie prin parc) și ambele erau curioase dacă îmi place Serbia și ceea ce am vizitat la ei, iar la auzul părerilor mele despre bucuria de a le fi descoperit țara li se putea citi pe chip o mare fericire. Orașul ăsta are de toate: și parcuri, și muzee, și vestigii istorice, și viață de noapte (bucuria fumegătorilor, că aici încă nu sunt în vigoare restricțiile europene privind fumatul în locuri și localuri publice!) și cultură, și învățământ și educație, și comerț, și industrie…

Deși am stat și aici tot trei zile, voi încerca să prezint de data asta cele văzute grupate pe orașe, nu pe zile, întrucât ar însemna să tot revin la Belgrad la fiecare dintre cele trei zile și ar fi cam aiurea. Să începem așadar cu începutul:

Poarta noastră de intrare (și ieșire) a fost Aeroportul Internațional Nicola Tesla - destul de modern și care face față cu succes traficului actual de călători (și mărfuri, da’ alea nu-s treaba noastră). Sincer, am totuși senzația că - mai ales în condițiile probabilei lor aderări la UE și a dezvoltării turismului de toate felurile - va fi nevoie cât de curând de un upgrade substanțial, atât la piste, cât și la terminale. Tot aici se poate ajunge foarte ușor și cu mașina, având destule autostrăzi (cu plată) și șosele ce fac legătura atât la coridoarele pan-europene, cât și cu alte țări vecine. Nici trenul nu e o alternativă ce nu merită luată în calcul, mai ales pentru cei ce locuiesc în vestul țării. Vorbind despre circulația auto - aș vrea să subliniez ceva particularități: în oraș, au unele bulevarde cu benzi cu circulație alternativă (în funcție de trafic, una sau două benzi de pe centrul arterei vor avea sensul de deplasare pentru defluarea traficului majoritar; semnalizarea se face cu niște indicatoare (gen semafor) speciale, aflate deasupra străzii. Parcarea în oraș e cam peste tot pe bani; există ceva parcări amenajate (unele etajate, pe structură metalică) dar și altele „la bordură”. Atenție la semnele de parcare, unele specifică faptul că trebuie achitată o taxă, și chiar și în schimbul acelei taxe, durata în timp a parcării e limitată la una, două, respectiv trei ore, în funcție de zonă (e marcată clar pe semnul de circulație). O listă completă a parcărilor și garajelor cu plată (plus tarifele aferente) se găsește pe saitul oficial al firmei care se ocupă de treaba asta. În afara metodei de plată prin SMS (nepractică pentru noi, dacă nu cumva se cumpără o cartelă special pentru asta), se mai poate plăti cu niște taloane ce se cumpără de la chioșcuri (o oră pe zona roșie/1, una sau două pe zona galbenă/2 sau una, două ori trei ore pentru zona verde/3), sau se achită la parcometru, fie cu bani, fie cu o cartelă preplătită, achiziționată în prealabil tot de la chioșcuri (1300 de dinari ~ 11 €, din care 300 e costul cartelei și 1000 credit; creditul se poate reîncărca, dar numai în vreo trei locuri) sau chiar la paznicii parcărilor, dacă se întâmplă să dați peste unul (înainte să dea ei peste mașina lăsată fără o dovadă a plății sub parbriz). Un alt lucru de care trebuie să țină cont cineva care are de gând să colinde de pe un mal pe altul al Dunării sau al Savei: să n-o facă la oră de vârf! Sunt doar două poduri peste Dunăre, și patru peste Sava… :)

Așa… ce am văzut „la pas” - destul de multe, aș îndrăzni să spun:

Parcurile Tašmajdan și Mali Tašmajdan - amenajate pe locul unde veacuri de-a rândul s-a extras piatră de construcție (taş = piatră în limba turcă și meydan = piață). În locul pietrei extrase, au rămas zeci de catacombe, închise însă publicului. Zona afost bombardată în 1999, vizată fiind clădirea radioteleviziunii yugoslave, aflată în partea de nord-nord-est a parcului. Astăzi, în memoria copiilor uciși în aceste bombardamente, a fost ridicat un monument de marmură neagră purtând inscripția (în sârbă și engleză): „eram doar (niște) copii”...

Pe una dintre laturi (imediat lângă RTV sârbă) se află un complex sportiv cu sală de sport și bazine de înot, iar în capătul său se înalță frumoasa biserică Sf. Marcu, replică a Mânăstirii Gračanica din Kosovo.

Apoi parcul Kalemegdan, dar despre el o să povestesc atunci când o să vină rândul cetății; și ajungem așadar la un alt parc vestit al Belgrad-ului, aflat în zona „0” de fițe a lor (ceva echivalent cu Dorobanți - Primăverii din București) - anume parcul Topčider, din cartierul omonim. Denumirea vine (tot) din limba turcă și se poate traduce oarecum în „Valea artileriștilor”, zona fiind locul de amplasare al artileriei turce care apăra orașul pe la începutul sec. XIX. Istoria propriu-zisă a parcului începe prin 1831 când prințul Miloš Obrenović al Serbiei a demarat construcția reședinței sale aici, într-o margine a actualului parc. În ziua de azi, conacul găzduiește Muzeul primei răscoale sârbe împotriva otomanilor (1804 - 1813, aia condusă de Karađorđe). Tot prințul Miloš a plantat aici și câțiva platani englezești prin 1834 (London Planetree - Platanus × acerifolia - un hibrid între platanul oriental și sicomorii americani); unul dintre ei fiind azi un arbore ocrotit, având o înălțime de 34 de metri și umbra coroanei sale acoperind o arie de vreo 1400 m². Abia 9 dintre noi am reușit să-i cuprindem trunchiul cu brațele. Văzându-l am crezut că are juma’ de mileniu, noroc cu plăcuța informativă pusă acolo. :) E unul dintre locurile îndrăgite de belgrădeni pentru relaxare în natură. O dovadă în acest sens este și faptul că una dintre primele linii de tramvai din capitala sârbă avea un capăt aici.

În apropiere e amenajată chiar și o mică pârtie de schi pentru începători. Și tot în apropiere, diametral opus, se află și palatul regal (Beli dvor) al dinastiei Karađorđević. Nevizitabil, din păcate, cât timp ASR prințul Aleksandar e „acasă”.

Am mai văzut, în treacăt și două părculețe mai mici, grădini mai degrabă: parcul pionierilor (Pionirski park) - înconjurat de un zid înalt până prin 1944 și fiind până atunci o grădină a vechiului palat, actualmente sediul Primăriei belgrădene, respectiv Vuk Karadžić Park, un parc micuț din centru, având pe teritoriul său un monument dedicat sfinților Kiril și Metodiu și în capătul opus, un altul, dedicat lui Vuk Karadžić.

Un alt loc de o importanță deosebită pentru credința și istoria sârbilor este și Biserica Sfântul Sava/Hram svetog Save. Sait oficial aici. Însăși povestea construcției sale e o adevărată epopee: începută în 1935, abandonată în 1941 odată cu invazia hitleristă (la vremea respectivă, era terminată fundația, iar zidurile erau ridicate până la cota +7…+11 m); apoi, începând cu anul 1958, patriarhii sârbi au început să solicite autorităților aprobarea reînceperii construcției catedralei. După 88 de încercări, în 1984 au primit în sfârșit aprobarea cerută și un an mai târziu, au reînceput construcția, după revizuirea planurilor inițiale în scopul folosirii unor materiale și tehnologii de construcție moderne. Ca o curiozitate - cupola de 4000 de tone, inclusiv acoperișul de cupru și crucea din vârful său au fost construite la sol și ridicate pe ziduri (la 40 m, timp de 40 de zile), fiind în sfârșit pusă pe locul său în iunie 1989. Catedrala e aproape terminată din 2009 (s-au montat ferestrele, cele 49 de clopote au fost puse la locurile lor) și deja se țin slujbe acolo, dar finisarea interiorului e departe de a fi gata. Un alt fapt divers, dar în opinia mea extrem de grăitor: niciun dinar din vistieria statului NU a fost investit în construcția asta! De-ar face și BOR-ul la fel… Dar ca să se înțeleagă de ce este acest sfânt atât de important pentru poporul sârb, trebuie să ne întoarcem puțin (nu mult, aproape o mie de ani) în istoria acelor meleaguri: pe numele său mirean Rastko Nemanjia, a ajuns primul episcop al sârbilor, după ce biserica lor și-a câștigat dreptul la autocefalie. A fost înmormântat de regele Vladislav la mânăstirea Mileševa, ulterior sanctificat datorită contribuției deosebite aduse de el la nașterea culturală și religioasă a țării și a fost adus ulterior la Belgrad. În timpul mișcărilor sârbe de eliberare națională, în 1594, marele vizir turc Sinan-Pașa a dat foc moaștelor pe câmpia Vračar pentru a slabi rezistenta localnicilor care luptaseră având ca steaguri de luptă flamuri purtând efigia sfântului Sava, considerând acest război a fi unul sfânt. Cenușa a fost împrăștiată în cele patru zări, dar credincioșii au adunat și au pus bine o parte din acea cenușă. În 1894, cu ocazia comemorării tricentenarului tragicei fapte, sârbii au hotărât să ridice o biserică în cinstea sfântului ale cărui moaște au fost profanate. Pentru a păzi parcă intrarea în parcul unde se află biserica, a fost ridicat și un monument dedicat conducătorului acelei mari răscoale, Karađorđe, în 1979. Alături de biserică se află și Biblioteca Națională a Serbiei.

Pe aceeași zonă de incursiune în istoria Serbiei, Cetatea Belgradului / Beogradska tvrđava e un monument de neratat de către orice vizitator al capitalei. E compusă din Orașul de Sus și Orașul de Jos precum și din parcul Kalemegdan. Aflată într-un important punct strategic, pe vârful colinei ce se înalță la confluența râului Sava cu Dunărea, fortăreața a fost practic leagănul formării și dezvoltării orașului Belgrad. Originile sale se pierd în negura veacurilor, odată cu multiplele sale cuceriri, distrugeri și recuceriri, urmate de reconstrucții și dezvoltări periodice. Prin 878, fortăreața a fost cucerită de bulgari și a rămas a lor timp de vreo trei sute de ani, apoi au urmat bizantinii, și din nou bulgarii, dar a rămas o fortăreață bizantină până în sec. XII când a căzut în mâinile noului stat sârb, devenind un oraș de frontieră a regatului sârb, ulterior imperiu alături de maghiari. După prăbușirea statului sârb ca urmare a pierderii bătăliei de la Kosovo Polje în 1404, Belgrad a fost ales drept capitală principatului de către Despotul Stefan Lazarević. Belgradul a rămas în mâinile sârbilor pentru aproape încă un secol. După moartea despotului în 1427, a fost redată Ungariei. O tentativă de cucerire a sa de către otomanii conduși de către Sultanul Mehmed II a fost împiedicată de către Iancu de Hunedoara în 1456 (asediul Belgradului), salvând Ungaria de la dominația otomană pentru încă alte șapte decenii. În 1521, la 132 de ani de la Bătălia de la Kosovo, fortăreața, a fost cucerită de turci și a rămas (cu scurte perioade de ocupație sârbă și austriacă) sub Imperiul Otoman până la 1867, când turcii s-au retras din Belgrad și din Serbia. În Orașul de Sus e un mic monument care comemorează victoria lui Iancu de Hunedoara, doar că e „deghizat” în Janos Hunyadi și e „declarat” ca fiind… maghiar! Am explicat celorlalți, inclusiv ghidului nostru că e o mare eroare și nedreptate care ni se face prin această „maghiarizare” a unor principi locali care au avut șansa să domnească pe vremea când Transilvania era sub dominația Ungariei.

Mă rog… E un domeniu vast, doar pentru a-l străbate e nevoie de o zi întreagă, dacă se dorește explorarea sa de la un cap la altul și de la bază până-n vârf. Ce mi-a mai plăcut mie din locul ăsta (în afara pietrei ăleia care m-a și enervat) - bisericuța Ružica. Are hramul nașterea Maicii Domnului și e de fapt o fostă magazie de pulbere reconvertită de către sârbi în biserică, prin adăugarea unui clopotnițe și botezate „Trandafirașul”, prin 1867. A fost grav avariată în primul război mondial și restaurată ulterior. În 1924, la una dintre intrări, două statui de bronz au fost puse de strajă - una reprezintă un cavaler medieval, cealaltă un soldat din primul din primul război mondial. Dar „ciudățenia” acestei biserici e în interior (unde nouă ni s-a permis în mod excepțional să facem câteva poze, în mod normal, acolo fotografiatul fiind interzis) și e reprezentat de candelabrele care luminează locul, acestea fiind în întregime realizate din tuburi de cartușe și gloanțe! Probabil ca un semn al convertirii unui fost obiectiv militar într-unul religios. Iar în apropierea sa este un mare crucifix pe un perete al cetății făcut din… tunuri! Păcat că nu au tras învățăminte de prea lungă durată din aceste alegorii. Apoi, monumentul Învingătorului (Pobednik), dar și exponatele în aer liber ale Muzeului Militar. Pe care, ca pe niciunul dintre celelalte de altfel, nu am apucat să-l vizităm, din păcate. Dar sper că va exista o dată viitoare. Un alt loc despre care ghidul ne-a spus că există acolo (arătându-ne chiar și ușa de acces) ar fi catacombele cetății, care pot fi vizitate cu o programare prealabilă. Nu ne-a spus însă cum sau unde trebuie făcută aceasta. Este vorba despre un sistem de adăposturi, cazărmi și magazii subterane, săpate aici, sub vechea cetate prin anii comunismului. E interesant cred, dar trebuie studiat - probabil să fie posibilă doar pentru grupuri.

Altfel, ce să mai spun? Porți, turnuri, ziduri și creneluri ca la orice altă cetate, dar câtă istorie nu ascunde fiecare piatră de aici...

Alături e amenajată grădina zoologică Belgrad; nu amfostacolo, dar de la cei care au fost, am înțeles că ar cam fi de evitat.

Ieșind din Orașul de Sus, se trece printre terenuri de sport amenajate în ceea ce probabil era vechiul șanț cu apă al cetății, în parcul Kalemegdan. (se poate admira monumentul de recunoștință pentru Franța și două fântâni).

Mergând în continuare pe direcția aleii principale, după ce se traversează bulevardul ce mărginește parcul (Pariska) se poate merge în continuare pe jos pe strada Knez Mihajlova - un fel de Lipscani al lor, o zonă pietonală plină de farmec, artiști de stradă, terase și magazine mai „de fițe”. A! și Muzeul Zepter!

De aici, tot pe jos, se poate merge trecând prin Piața Republicii, mai departe și se ajunge în fața parlamentului Serbiei, în fața căruia, chiar la intrare, sunt și două statui monumentale. Snoava legată de ele (vezi foto) e următoarea: se spune că e foarte greu să bagi un cal în parlament, dar e aproape imposibil să-l mai scoți de-acolo! (părerea mea e că mai bine făceau statui de măgari, era și bancul mai reușit, dar și făceau ceva economie la bronz). peste drum și în spatele parcului pionierilor, e clădirea Primăriei (sfatului orășenesc?) - oricum, o clădire frumoasă, fostă palat.

Ceva mai la vale, pe același bulevard, vom întâlni clădirea poștei centrale, a tribunalului, a facultății de drept, apoi a universității tehnice (cu o statuie a lui Nikola Tesla chiar la intrare). Muzeul dedicat marelui savant e și acesta la doar o stradă distanță - dar, cum spuneam, nu am avut din păcate destul timp liber la dispoziție ca să-l pot vizita; a rămas și el pe o listă pentru „data viitoare”.

Pornind tot din apropierea pieței Republicii (Trg Republike) se află și faimoasa stradă Skadarska, din cartierul Skandarlija - un fel de Montmartre al Belgradului, o stradă veche de peste un secol, păstrată în forma ei inițială, pavată cu bolovani de râu (doamnelor! NU mergeți acolo cu pantofi cu toc, decât pe riscul vostru!), un loc unde se aduna (și încă o mai face) întreaga boemă a vremii - poeți, scriitori, actori, dar și oameni de rând, dornici să bea o bere Alexander, făcută cu apă din chiar izvorul de sub acest cartier. Acum se află aici multe restaurante (majoritatea deschise din veacul trecut, sau chiar din cel anterior), prăvălii cu suveniruri și altele. În oricare dintre ele veți intra, vă veți simți la fel de bine, deși fiecare are un specific anume, iar pe pereți apar poze cu personalitățile ce le-au trecut pragul de-a lungul anilor. De neratat, asemeni cârciumii Lorenzo și Kakalamba, pentru o experiență nu numai culinară, pur sârbească!

Tot pentru specific local și mâncare bună, recomand și zona de pe malul Dunării și al Savei, atât din Belgrad, cât și din Zemun-ul alipit. De încercat și restaurantele plutitoare (splav).

Și dacă e vară, puteți apela și la un tur cu vaporașul pentru a avea și o altă perspectivă asupra locurilor.

Ajungem într-un final și la cea de-a treia mare personalitate a lor, după sf. Sava și Tesla - Iosif (Broz) Tito. Casa lui memorială a fost bomabardată de americani în 1999, dar a rămas intact monumentul său funerar - Kuća cveća (Casa Florilor) care este un adevărat loc de pelerinaj nu doar al sârbilor, ci și al multor oaspeți provenind din țările ce au rezultat după „explozia” fostei Yugoslavii, al cărei creator a fost. Dar tot aici vin în vizită și mulți turiști de prin alte colțuri ale lumii - am văzut semnături în cartea de onoare de pe toate meridianele. Doar ca fapt divers - veți vedea și pe una dintre fotografii - dintre toate țările lumii, doar vreo 6-7 NU au avut niciun reprezentant la ceremoniile funerare ale „mărețului conducător”. Acuma, sincer, nu știu sigur cât o fi făcut bine și cât rău (nu de alta, da’ și pe la noi aud [mult] prea mulți spunând cât era de bine pe vremea lu’ nea Nicu și ce om de ispravă ierea iel) - dar un lucru e cert - tuturor le-a fost mai bine cât timp au fost împreună, dar interzicerea spunerii adevărului și a recunoașterii unor mârșăvii (comise de fiecare dintre părțile implicate) au dus în timp la acumularea unei tensiuni enorme care într-un final, exacerbată fiind și de niște lideri inconștienți, a generat ceea ce am văzut cu toții în ultimul deceniu al secolului trecut. Și lucrurile astea încă fierb, deși mai mocnit, în Kosovo. (Vorbind despre Kosovo ȘI Metohia, că ăsta e de fapt numele real și complet al provinciei secesioniste - dar Metohia fiind partea ortodoxă sârbă e evident de ce nu i se pomenește de către albanezi numele - am fost într-o dimineață martorii unui protest individual al unui om care și-a pierdut acolo frații despre care nu se mai știe nimic, parcă nici nu ar fi fost! Și asemenea lor, alți oameni a căror urmă pur și simplu s-a pierdut acolo. Se spune chiar că ar fi fost răpiți și vânduți „pe piese” pe piața neagră a transplanturilor de organe. Protestul avea loc chiar în fața hotelului nostru, unde în acea zi era programată și o întâlnire la nivel înalt cu ocazia zilei Israelului și vă dați seama ce dispozitiv de securitate era prin zonă. Cu toate astea, omul a stat acolo o vreme spunându-și oful). La poalele colinei pe care se află Casa florilor, unde sunt mormintele lui Tito și ale soției lui, este și clădirea principală a Muzeului de Istorie a Yugoslaviei.

O altă scurtă oprire am făcut-o în Novy Beograd, pe care l-am străbătut puțin cu microbuzul, pentru a putea admira noua arhitectură și modernismul orașului nou vizavi de cel mai bătrân oleacă, de peste Sava. De remarcat aici centrele comerciale Ušće și Delta City, Centrul de conferințe Sava Centar, Centrul Expozițional Belgrad, Palatul Serbiei (fost sediu guvernamental) etc. Aici își au de altfel sediul o mulțime de firme, mai ales multinaționale, bănci, precum și multe hoteluri din lanțuri internaționale. Așadar, despre scurta noastră oprire: a fost în zona unde se afla, până pe data de 7 mai 1999, Ambasada Chinei. Acum, pe acel loc e doar o mare peluză, în mijlocul căreia e un teren de joacă pentru copii, iar pe trotuar se află amplasată o placă comemorativă pentru a cinsti memoria celor uciși într-un război care nici măcar nu era al lor. Apropo de felul sociabil de a fi al localnicilor - cât timp noi ne căscam gurile pe-acolo ascultând explicațiile și povestea faptelor spusă de către ghid, un nene care meșterea la o bătrână Zastava s-a apropiat de noi și după ce grupul a pornit spre microbuz, a mers la ghid și i-a povestit cum a fost el martor la momentul când rachetele de croazieră americane au lovit ambasada. Cred și eu, astfel de clipe nu se uită, cum de exemplu nici io nu cred să pot uita vreodată clipa când elicopterul cu Ceaușescu și gașca lui a decolat de pe acoperișul clădirii C.C.-ului din București, de am avut senzația că va pica fix pe oamenii din stradă… scuze de off-topic!

Ultimul loc vizitat în Belgrad (mă rog, mai pe la periferie, oarecum), a fost Ada Ciganlija - zona lor de destindere și agrement, un fel de Snagov chiar la marginea orașului, numită popular și Marea Belgradului - More BelgrADA. O fostă insulă, acum legată de unul dintre maluri, delimitează un lac foarte lung (lacul Sava) - e amenajat chiar și ca pistă de antrenament pentru canotaj - de-a lungul malurilor căruia sunt înșirate plaje, terenuri de sport (fotbal, rugby, fotbal american, baschet, tenis etc.), terenuri pentru sporturi mai deosebite (gen paintball etc.), restaurante și terase, piste de biciclete. Un mic paradis pentru relaxare în aer liber și mișcare într-un mediu plăcut. Plaja e cu pietre, dar are avantajul că apa e deosebit de curată și limpede.

Ce nu am văzut și a rămas pe altă dată? mai ales muzee: Muzeul Național, Muzeul Nikola Tesla despre care am tot amintit, Muzeul de Artă Contemporană, Muzeul Militar din cetate, Muzeul Aviației chiar lângă aeroport (am apucat să zăresc vreo câteva avioane din goana mașinii), Muzeul de Artă Africană, Muzeul Orașului Belgrad, Muzeul Căilor Ferate, Muzeul Automobilului și altele. Doar să ai timp să le poți vedea pe toate câte te-ar putea interesa.

Ultima mini-excursie făcută în apropierea capitalei a fost cea din ultima zi a șederii noastre acolo spre cele trei locuri menționate mai sus.

Topola este un orășel de provincie, în Šumadija, care s-a format pe malul drept al râului Kamenica (Pietroasa), zice-se pe locul unde creștea un plop (srb. topola) înalt, la umbra căruia poposeau călătorii și negustorii vremii. Menționat pentru prima oară documentar prin actele recensământului austro-ungar de la 1817, astăzi este un punct de atracție turistică deosebit (în afară de interesul economic, bazat în special pe agricultură, mai exact pe viticultură). De la Belgrad, sunt cam 80 km, majoritatea pe autostradă. Evident, pe drum ni s-a vorbit și despre turnul de televiziune de pe Avala, distrus de americani și reconstruit recent, mai mare și mai frumos.

După ieșirea de pe autostradă, drumul trece prin câteva sate și peste dealuri, atât de pline de verdeață, de flori și de tot ceea ce poate reprezenta primăvara, la momentul vizitei noastre, încât nici nu mai știam încotro să privim. Nu după mult timp, intrăm într-un final și în Topola.

Conform celor spuse de către ghidușul nostru, Topola atrage turiștii cu o bogăție de locuri ce reprezintă moștenirea culturală și istorică a sârbilor. Cu povești despre trecut și prezent, despre regi și întemeietori, despre faimoase vinuri și vii regale. Împreună cu Ras și Studenica, Topola e considerat a fi unul dintre izvoarele istoriei lor moderne.

Oferta turistică a orașului mai include și un festival al viei și vinului, ținut anual în fiecare al doilea weekend din octombrie care serbează recoltarea viilor și oferă la degustare vinurile vestite ale regiunii Šumadija, precum și târgurile anuale de Sân-Petru (12 iulie) și de Sântă Măria Mică (21 septembrie - ei au sărbătorile pe stil vechi!). La toate acestea au loc și petreceri cu muzică și dansuri populare… na! ca la bâlci, ce mai.

De asemenea, turiștii pot vizita mânăstirile medievale de pe coastele muntelui Rudnik (Nikolje, Blagovestenje, Voljavča), completându-și astfel experiența dinTopola.

Topola a fost capitala lui Karađorđe, liderul primei răscoale sârbe (1804). Đorđe Petrović pe numele lui real, poreclit George cel Negru (KARAĐORĐE) de către turci, a cam băgat spaima în ei și a pus practic bazele primului stat sârb autonom modern.

Din întregul oraș fortificat, construit între 1811-1813 de către Karađorđe, se mai păstrează conacul său (devenit muzeu, cu o expoziție permanentă Vožd Karađorđe), un turn și biserica Sfânta Maria, cunoscută și ea sub denumirea de „Biserica lui Karađorđe”.

A lăsat în urmă o dinastie - cunoscută sub numele de Karađorđević, care a dat țării mai mulți regi:

• Karađorđe Petrović, conducătorul primei răscoale sârbe (1804–1813)
• Alexander Karađorđević, Prinț al Serbiei (1842–1858)
• Petru I, Regele Serbiei (1903–1918), Rege al Sârbilor, Croaților și Slovenilor (1918–1921)
• Alexandru I, Prinț Regent (1918–1921), Rege al Sârbilor, Croaților și Slovenilor / Yugoslaviei (1921–1934)
• Petru II, Rege al Yugoslaviei (1934–1945), Rege în exil din 1945 până la moartea lui în 1970.
• Prințul Paul, Prinț Regent (1934–1941 până la majoratul lui Petru II).

Cu toată această dinastie am făcut (oarecum) cunoștință, urcând pe dealul Oplenac care străjuiește orașul și pe vârful căruia e amplasată biserica Sfântul Gheorghe - mausoleul Oplenac. Este o clădire superbă, care apare cu strălucirea-i albă printre arborii verzi ai codrului secular, tăind practic răsuflarea călătorului ce ajunge acolo. E o structură cu 5 domuri, începută pe vremea răscoalei țărănești din Țările Române (1907) și definitiv terminată prin 1930. Interiorul e placat cu superbe mozaicuri reprezentând vreo 60 de copii ale unor fresce din mânăstirile medievale sârbe. Mozaicul are o suprafață de 3 570 m² și e compus din peste 60 de milioane de pătrățele de sticlă (fabricate în faimoasele sticlării din Murano) având vreo 15 mii de nuanțe coloristice diferite, unele fiind acoperite cu foiță de aur de 14 sau 20 de carate.

În centrul bisericii, candelabrul de sub domul principal este făcut din armele capturate în primul război mondial după bătălia de la Kajmakčalan, topite, și are forma coroanei medievale sârbe reprezentând o comemorare a pierderii regatului sârb în bătălia de la Kosovo din 1389.

În liniștea bisericii Oplenac, patru cârmuitori sârbi și 18 membri ai dinastiei Karađorđević și-au găsit locul odihnei eterne: în partea superioară a bisericii sunt două sarcofage din marmură fină de Vencac - cel din corul sudic este al lui Đorđe Petrović (Karađorđe, 1762-1817), întemeietorul dinastiei regale, iar în corul nordic este cel al Regelui Petru I (1844 – 1921), ctitorul bisericii.

În cripta de sub biserică mormintele sunt împodobite cu onix de Dečani, sunt îngropați alți doi conducători sârbi: ducele Alexandru Karađorđević (1806-1885), fiul lui Karađorđe, care a condus Serbia din 1842 până la1858 și Regele Alexandru I care a fost ucis în timpul vizitei sale oficiale în Franța din 1934.

Cât timp Regele Petru I se ocupa de construcția măreței biserici, a pus să fie construită o căsuță de vacanță în 1912 - azi fiind cunoscută drept „Casa lui Petru” (se spune chiar că la curte nu îi plăcea să i se adreseze lumea cu formulele clasice tip „Măria Ta”, ci ruga pe toată lumea să-i spună pe nume și asta l-a făcut și mai îndrăgit de către supușii săi, drept „unchiu’ Petre”). Casa a devenit muzeu în 1935 și adăpostește o seamă de tablouri, fotografii de epocă, documente sau copii (printre care am văzut chiar și copia celebrei telegrame prin care Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, pornind astfel primul război mondial. De asemenea, mie personal mi-au plăcut poveștile despre dragostea adevărată atât dintre Regele Petru I și soția sa Zorka (prințesă de Muntenegru), precum și dintre Regele Alexandru I și Regina Maria de România, nevasta lui (au și ei, fiecare, câte o vilă, ceva mai la vale de cea a lui Petru și de biserică, unde își petreceau și ei adesea vremea).

O altă întâmplare (zic eu, relevantă asupra nivelului de cultură și al amabilității oamenilor de pe aste locuri) a fost când am ieșit din biserică și ne îndreptam spre parcarea unde ne aștepta cuminte microbuzul nostru; văd io venind frumușel pe cărare o frumușață de pufoșenie albă de cățel cu stăpâna lui de sfoară. Evident, nu mă pot abține și îl iau puțin la lugu-lugu’ și la scărpinat blănița pufoasă. Când ajunge și stăpâna mai aproape, începe să spună ceva pe sârbește, dar își dă iute seama că nu pricep o iotă și mă întreabă, timid, în franceză: „quelle langue parlez vous?”. I-am zis că franceza e perfectă, dacă și ei îi convine. Și iată cum în câteva clipe și fără mult formalism, am putut să-i spun cine suntem, ce căutam pe-acolo, și cât de multe ne place ceea ce vedem și de asemenea cât am fost de impresionați de tot ceea ce văzusem și aflasem deja prin țara ei. Și se putea citi pe chipul ei bucuria că niște străini îs atât de entuziasmați de frumoasa-i patrie. Ei, dar cum călătorului îi șade bine cu drumul, și flămândului la masă - am plecat de-acolo direct la Restaurantul Tarpoš, la Crama Vrbica.

De aici, am plecat să ne sorbim cafeaua la Aranđelovac - un fel de Herculane de-al nostru - o stațiune balneo-climaterică aflată la poalele unor munți (Bukulja și Venčac în apropiere) acoperiți cu o cușmă verde de păduri și având niște ape minerale curative cu proprietăți foarte bune, vestite chiar pe la ei, atât pentru tratament, cât și îmbuteliată, pentru consum. Chiar la intrarea în oraș, se poate vizita Peștera Risovača - unul dintre cele două situri arheologice care dovedesc prezența umană în paleolitic la sud de linia Dunăre - Sava. Din auzite, se spune că e foarte frumoasă, din păcate, noi n-am vizitat-o; dar cum ni s-a spus despre ea, vă spun și eu mai departe, poate cineva va avea mai mult noroc și va ajunge până la ea, mai ales dacă știe de existența sa în zonă.

Noi am oprit în fața uneia dintre intrările în frumosul parc al orașului (Parcul Bukovička banja) și am pătruns pe aleile sale. Un maidanez simpatic și prietenos ne-a însoțit de la marginea străzii exact până în dreptul indicatorului care, printre altele, avea desenat un câine tăiat cu o linie roșie. Deci - a priceput că el n-are voie acolo. Dar pe același panou, mai era un alt semn: o mână care ține o păsărică (P…), și astea tot tăiate cu o linie roșie. Ar trebui să pricepem că în parc nu e voie să pui mâna la păsărică? (noroc cu textul explicativ, da’ oricum, m-a luat un râs nebun p-acolo =)) ). Așa… parcul. E enorm, are o mulțime de statui ale unor artiști contemporani (inclusiv una făcută de un conațional, Marcel Guguianu - „Dalila”), o frumoasă fântână arteziană cinetică (adică din aia care are piese în mișcare), un pavilion cu izvoarele minerale, dar și o grămadă de căsuțe cu suveniruri și chinezării. Astea ar putea lipsi, dar… mna! trebuie și oamenii ăia să câștige o pită, nu? De menționat faptul că statuile sunt rezultatul unei părți a activităților culturale prilejuite de festivalul anual „Mermer i Zvuci” (Marmură și Sunet).

Un alt edificiu de o frumusețe aparte aflat tot în acest parc, este și hotelul Staro Zdanje; din păcate, părea la fel de abandonat și trist ca și unele din suratele sale din stațiunea noastră mai sus pomenită. :((

În ciuda celor peste 150 de ani care au trecut peste el (fiind construit în stil romantic, pe la 1859 de către cneazul Milos Obrenovič), încă artă bine și m-ar bucura să aud că până la urmă se va fi găsit un investitor care să-l preia și să-l renoveze.Dar pentru că veni vorba despre hoteluri, nu mă pot opri să nu menționez aici „perla” orașului - modernul hotel Izvora de 5 stele, cu un minunat aquaparc alături. Chiar cred că ar merita un scurt sejur la ei. Sau unul ceva mai lung, în oricare alt hotel sau pensiune din bogata ofertă locală, dacă aveți ceva afecțiuni de tratat cu apele lor.

Dezamăgit oarecum de graba cu care a trebuit să ne oprim din căscatul gurilor pe acolo, am plecat cu toții să ne bem cafeluța de după-masă la Cafe Alexandar (frumos!). Apoi, la drum de seară, am făcut cale-ntoarsă în capitală.

În ultima zi, microbuzul ne-a preluat de la hotel imediat după check-out și ne-a dus să facem ultimul popas, de rămas-bun, pe malul lacului la Ada Ciganlija, apoi ne-a debarcat cu arme (pixuri, laptopuri, tablete și camere foto) și bagaje la Aeroport. Formalitățile de check-in au fost simple și rapide, la fel și controlul de securitate și aproape pe nesimțite am decolat spre casă, unde am ajuns după un zbor scurt și fără turbulențe.

Sper că am reușit să-mi amintesc de toate momentele și locurile trăite și văzute acolo și vă doresc și vouă, cititorilor mei, vacanțe plăcute oriunde vor fi ele!

Pe curând!

==========

Referințe bibliografice:

britannica.com/EBchecked/ ... c/654691/Serbia

wikitravel.org/en/Serbia

lonelyplanet.com/serbia

serbia.travel

ro.wikipedia.org/wiki/Serbia

ro.wikipedia.org/wiki/Cat ... ava_din_Belgrad

ro.wikipedia.org/wiki/Belgrad

Wikimapia

beograd.rs/cms/view.php?id=220

tob.rs

mij.rs/en.html

en.wikipedia.org/wiki/Ada_Ciganlija

en.wikipedia.org/wiki/Topola

en.wikipedia.org/wiki/Aran%C4%91elovac

topolaoplenac.org.rs

en.wikipedia.org/wiki/Kar ... %C4%91or%C4%91e

en.wikipedia.org/wiki/Kar ... i%C4%87_dynasty

en.wikipedia.org/wiki/Oplenac

bukovickabanja.rs/en/sta- ... icke-banje.html

aquapark-izvor.com

a-hotel-izvor.com

en.wikipedia.org/wiki/Risova%C4%8Da_Cave

---

VIZUALIZĂRI: 7073 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI