„Ție îți voi da”, călătorule, acest oraș (III)

TIPĂREȘTE

Cu începere din a treia zi a periplului barcelonez, conform planului convenit pe malurile Dâmboviței, am lărgit orizontul și am decis să folosim Autoritat del Transport Metropolità. Știam că Barcelona este unul dintre orașele europene foarte organizate în ceea ce privește transportul public (o condiție sine qua non pentru un flux turistic constant). Am ales cartela Hola BCN! – o bucată de carton care îți oferă transport nelimitat prin toată Barcelona pelerinilor (toate obiectivele principale sunt inteligent plasate în zona unu, inclusiv aeroportul, deci prețul este convenabil) – pentru că, ori de cate ori un oraș îmi pune la dispoziție un abonament, în locul unui card cu un număr oarecare de călătorii, îl prefer. Poate și din comoditatea de a nu contabiliza acest număr sau timpul care trece între folosirea consecutivă a mijloacelor de transport. Iar Hola BCN! îți permite să te urci în metrou, ca să îți continui călătoria cu autobuzul sau, de ce nu? , cu trenul, spre aeroport. Acum, spre deosebire de cardul Viva viagem de la Lisabona, aș avea o obiecție, care obiecție face clar diferența între două zile și 48 de ore (eu credeam că înseamnă același lucru)... Dacă, în orașul autorului Lusiadelor, cardul de călătorie expiră fix la 48 de ore de la validare, în orașul lui Gaudi acesta este valabil până a doua zi, la miezul nopții, indiferent de ora de validare. Necunoașterea acestui aspect avea să ne coste, în mod inutil, contravaloarea a două bilete de metrou (iar biletul individual este scump, ca, de altfel, în orice oraș care se respectă).

Depășind aceste detalii mai degrabă birocratice, deși necesare, am urmat liniile metropolitane – precum și infinitele tuneluri de legătură, că te și întrebi, ca de altfel și la Paris, Londra sau aiurea, cum au avut timp oamenii ăștia să construiască încă un oraș subteran – până la stația Avinguda del Tibidabo, din Placa Kennedy... E adevărat, de aici își începe călătoria tramvia blau, spre funicularul de la Tibidabo, sus, pe deal. Adevărat, tramvaiul albastru își are farmecul său, reminiscență a sistemului de tramvaie care legau orașul, încă din primul an al veacului trecut. O dată cu dezvoltarea rețelei metropolitane și, cu predilecție, deschiderea Liniei 7, ce ne adusese și pe noi aici, în dimineața aceea, tramvaiele și-au redus activitatea, până la extincție, cum stă bine oricărei specii care se respectă... Astăzi, doar cei puțin peste 1000 de metri, pe serpentinele înguste, mai amintesc fala de odinioară. Atenție, tramvaiul albastru nu este operat de autoritatea de transport metropolitană – o altă diferență față de Lisabona, cu ale sale tramvaie galbene – de aceea, pentru o călătorie, trebuie plătit separat, la vatman.

Deocamdată, în faptul dimineții, ținta noastră era alta. Așadar, am adăstat câteva minute pe o bancă, în Piața Kennedy, în dorința de a ne acomoda cu schimbarea de arhitectură și de stil de aici, din partea înaltă a orașului. Nu știu, dar parcă și oamenii erau altfel, mai porniți spre taifas decât concitadinii de la țărmul mării. Iată de ce, atunci când, puțin derutați de indicațiile hărții și de realitatea din teren, am pus o simplă întrebare, a trebuit să vorbim cu cei doi simpatici pensionari până când ne-au obosit mâinile, de atâta gesticulat. Dar, cel puțin, ne-am edificat asupra traseului, către CosmoCaixa. Care se găsește, cum altfel, pe Carrer d’Isaac Newton...

Căci fostul edificiu al lui Domenech (alt mare arhitect catalan), construit ca loc de azil pentru nevăzători, s-a transformat, prin spiritul estetic al barcelonezilor, în Muzeul de Știință ca, mai apoi, după încă un ciclu de renovare, să devină CosmoCaixa, palatul științelor. Interesant, intrarea se face pe la vârful dealului, așa că, după ce treci de un Einstein împăiat, după ce petreci vreun sfert de ceas la coada de bilete și, eventual în magazinul cu de toate, începi să cobori, pe o scară în spirală, spre baza dealului. Multe trepte, rampe și uși închise de jur împrejurul sălii principale, inclusiv accesul către Planetariu (doar că reprezentația avea loc peste vreo 30 de minute, total nepotrivit în bugetul de timp al zilei). Iar piesa de rezistență a platformelor suspendate este Pădurea Inundată, înaltă cât aproape toată clădirea, o copie la scară reală a junglei amazoniene, cu tot tacâmul, de la uriașii arbori, la aligatori, piranha și alte specii de pești. Cu greu te rupi de geamurile groase dindărătul cărora te studiază figuri fioroase, doar ca să pătrunzi într-o lume a evoluției, de la Big Bang până la noi, oamenii. Asta după ce admiri Peretele Geologic și te pierzi printre exponatele interactive – bucuria copiilor, dar, se pare, nu numai! Căci este fascinant să apeși pe butoane, să tragi de sfori, să învârtești roți sau să pui în mișcare diferite tipuri de valuri, doar ca să te simți, măcar pentru câteva minute, un Prometeu modern, în luptă cu forțele fundamentale care modelează lumea noastră...

Dar piesa de efect este – ca în orice muzeu al Științei (și nu înțeleg de ce nicăieri, în România, așa ceva nu există, deși mi se pare esențială!) – pendulul lui Foucault. Această simplă, dar cât de complicată, invenție, menită să demonstreze în cel mai direct mod rotirea planetei noastre în jurul axei, acel miracol care, pe lângă faptul că ne oferă cotidiana fugă zi-noapte, ne mai și protejează de radiațiile nocive cu care Universul, plin de invidie, ne asaltează permanent... Într-un dans hipnotic, uriașa bilă se mișcă, înainte și înapoi, mereu în același plan – doar stai cu nasul lipit de geam și vezi cum vine spre tine, întotdeauna la fel – doar ca să lovească, la momente de timp precis calculate, mereu altă piesă din dominou. Atunci amețești, iremediabil, în fața unei magii, deoarece, clar, bila s-a mișcat tot timpul la fel, doar ai stat imobil, în același loc și ai urmărit-o cu atenția unui ceasornicar. Doar că el, Pământul, s-a rotit, insesizabil – dar cât de iute – și ți-a furat podeaua de sub picioare... Am urmărit dansul acesta peste tot, pe ambele maluri ale Oceanului (probabil că aceeași mișcare a planetei i-a determinat pe vechii navigatori să alunece spre Vest) și, poate, de aceea mi-am exprimat regretul că o astfel de construcție – simplă, dar eficientă – nu a traversat mintea celor care, extrem de rar, mai concep un muzeu de știință pe meleaguri mioritice. Că de exponate interactive, în adevăratul sens al cuvântului, nu e cazul să vorbim!

Dar călătorului îi șade bine cu drumul, așa că, spre orele amiezii, am purces mai departe, ignorând, din fericire, indicația unui body-guard ieșit la o țigară, cum că, spre funicular, se ajunge pe pod, la dreapta, apoi la stânga. Acela era drumul pentru mașini, or îi explicasem suficient de clar că suntem pietoni. În fine, am traversat un bulevard larg și am suit niște trepte abrupte, de am crezut la un moment dat că am intrat în curtea unei case, ca să ajungem fix la baza dealului, pe ultima serpentină, înainte de funicularul de la Tibidabo.

Tibidabo! Din prima zi mi s-a părut stranie construcția de pe deal (deși ei îi spun munte, la cei puțin peste 500 de metri ai săi – dar, oricum, de la nivelul mării, o contorsionare atât de bruscă a solului poate să pară și un munte). Iar sonoritatea numelui este aparte. Într-adevăr este, mai ales după ce îi afli originea. Nu știu dacă este un prilej de mândrie, chiar dacă ei, barcelonezii, consideră că acolo, pe acel munte, a fost Iisus ispitit de diavol: „ …et dixit illi haec tibi omnia dabo si cadens adoraveris me" („… și i-a spus Lui: toate acestea ție îți voi da, dacă vei cădea în adorarea mea”). Acum, mândria este pentru că acolo ar fi sălășluit diavolul sau pentru că Iisus l-a respins pe acela?

În tot cazul, după ultima serpentină, la baza funicularului, se află atât capătul tramvaiului albastru, cât și al unei linii de autobuz, pe care l-am folosit la întoarcere, pentru a ajunge înapoi, în Piața Kennedy. Precum și coada la casa de bilete. Dar ce coadă! Un amalgam multilingv, de la muzicala franceză, până la guturala daneză, trecând prin inflexiuni slave sau iberice… Noroc tot cu consoarta, fiindcă eu, căscând urechile la gurile acelora, pierdusem uzul rațiunii. Căci ea, consoarta, mânată de un nu știu ce, s-a dus în clădirea funicularului, de unde gesticula, că, adică, să las celui care sălășluia pe munte coada și să vin acolo. Cum, adică? Dar gesturile erau suficient de ferme ca să nu mai încapă discuție. Și acolo, chiar la intrarea pe peron, un bătrânel vesel ne invita la niște mașini automate de bilete. Ciudat este că nimeni nu părea convins de acela – probabil că figura-i bonomă nu inspira încredere. I-am arătat coada și toți oamenii ăia care așteaptă la rând, dar a făcut un gest de lehamite și m-a împins, practic, către mașinăria cu pricina. Asta e, am luat biletele și ne-am urcat în funicular. Iar bătrânelul, în care lumea părea a nu avea încredere, nu era nimeni altul decât conductorul… Tibidabo!

Căci acolo, deasupra, peste cer, în chiar clipa când funicularul se pregătea să urce în stația terminus, peste ramuri verzi se învârtea un trenuleț suspendat, într-o senzație de reclamă caraibiană de doi bani. Cami del Cel, Drumul prin Cer... Una dintre pricipalele atracții ale unuia dintre cele mai vechi parcuri de distracții din lume. Ca un fel de Prater mediteranean... Terasat, peste Serra de Collserola, cu roata mare și avionul care îmi aminteau de bâlciurile copilăriei, avea marele merit de a oferi priveliști de vis asupra Barcelonei și a litoralului. Deoarece senzația de kitsch mi-a fost întărită de uriașa construcție din spate, cea care îmi atrăsese atenția deunăzi, de pe malul mării: Temple Expiatori del Sagrat Cor. O bazilică a cărei construcție a durat mai bine de jumătate de veac, cu un Iisus plagiat de pe colinele din Rio de Janeiro. Fie parcul, fie biserica ar fi trebuit să domine vârful Tibidabo, dar, cu siguranță, nu amândouă! Și, ca triunghiul să fie perfect – ludicul, misticul și tehnologicul – peste o vale, celebrul Torre de Collserola, turnul pentru televiziune, care oferă și cea mai înaltă perspectivă asupra văii, de la unul dintre etajele sale deschise publicului larg încă de la Olimpiada barceloneză. Iar timpul, acest zeu nemilos, în curgerea lui către a doua jumătate a zilei, ne-a obligat să revenim la bază tot cu funicularul, în loc să o luăm la pas, pe domoale serpentine, spre Turn…

Deoarece, după ce am prins autobuzul care ne-a coborât în Piața Kennedy, am luat metroul până la stația Gracia, poarta de intrare către alt cartier de vis. Pentru că, vreme de două veacuri și jumătate, cvartalul strâns în jurul mânăstirii carmelite „Nostra Senyora de Gràcia” a fost independent de municipalitatea barceloneză – o localitate suburbană, cum s-ar zice azi. Iar lucrul acesta se simte, atât în arhitectură, cât și în atmosferă. O plimbare în zigzag pe stradele cu iz medieval te poartă, inevitabil, către hala agro-alimentară Mercat de l’Albaceria, soră mai mică, dar la fel de frumoasă, cu La Boqueria de pe Rambla. Nu departe de Piața John Lennon, cu ale sale baruri… Căci Barrio de Gracia ar merita, el însuși, o zi întreagă.

Ceea ce nu se putea, în contextul temporal al expediției noastre. Și, după o adăstare de o clipă, pentru reîmprospătarea rezervei lichide, ne-am rătăcit din nou, încurcând punctele cardinale, ascunse de balcoanele apropiate și atârnând cu rufe puse la uscat. De aceea, lângă Mercat de l’Albaceria, am stat și am cugetat. În fața noastră, o familie tipică cuceritorilor de Lume Nouă: el, conchistadorul cu părul alb, ea, prințesa amerindiană, frumoasă, fără să fie fotomodel – de fapt, chiar anti-fotomodel, cu talia îngroșată și nasul acvilin, dar, fără îndoială, purtând acea noblețe a strămoșilor andini – și copilul, metisul vesel și inocent. Surpriza a venit însă când el, conchistadorul, a deschis gura, adresându-ni-se în cel mai neaoș grai românesc. Omul avea și o poveste: emigrase de două decenii și își întemeiase familie aici, departe. Dar dor tot îi era de casă. Așa că, auzindu-ne vorbind, a zis că e mai bine să ne ajute. Și ne-a îndrumat spre stația de metrou Fontana, ca să ajungem la Vallcarca. Deoarece, cum altfel? , punctul terminus al zilei îl constituia celebrul Parc Guell.

De la stația Vallcarca, pe jos, se poate ajunge la Parc pe Baixada Gloria, o stradă lungă și abruptă (de altfel, toate străzile care duc spre Parc sunt abrupte, deoarece locul însuși se află pe Muntanya Pelada, stâncă golașă acum mai bine de un veac). Doar că imaginația și eficiența – calități omniprezente aici – au dus la ridicarea unor scări rulante, pe cea mai mare parte a versantului, așa încât urcușul devine o plăcere, dublată de arta fotografiatului – căci ce altceva poți face, în afară de a fi atent să nu îți rupi picioarele la fiecare final de scară?

Intrarea în Parc Guell, prin laterala dinspre Baixada Gloria nu este impresionantă, ba, dimpotrivă, ascunsă și prăfuită, că, dacă nu erau hoardele de turiști care își cunoșteau cu precizie traseul, am fi trecut pe lângă ea. Iar aleile te duc mai departe, sus, cu o priveliște mascată de un zid în construcție către Sagrada Familia și mare. Însă în această parte a Parcului se află „Turó de les tres creus”, pe dealul numit al Calvarului. De acolo, printre hipiotul care făcea deliciul mulțimii și tinerii ce umpleau scările și monumentul celor Trei Cruci poți vedea întregul Parc, de altfel, ca și întreaga Barcelonă.

Până la urmă, toată ideea asta de Parc este ciudată. Pentru că, de fapt, toată zona a fost un proiect imobiliar ratat, poate pentru că a venit înaintea epocii sale, înainte ca armate de ecologiști să ne învețe ce înseamnă ecologia și zonele verzi. Cert e că, din proiectul propriu zis, au rămas cele două case, una în care a locuit Guell însuși și alta, pentru Gaudi – deși aceasta din urmă, culmea! , nu a fost construită de el. De aceea și împărțirea Parcului, în zona publică, de promenadă și Zona Monumentală, cu taxă și programare, de a trebuit să revenim, a doua zi, ca să o putem vizita.

Dar până acolo, plimbarea pe aleile Parcului este binevenită, peste terasele care imită copacii, tot așa, ca niște turnuri modelate de nisipul umed scurs printre degetele copiilor, pe malul mării… Până la urmă, amețești de amețeala șuvoaielor de turiști, de alerta veșnică pe care o resimți din plin la toți acei magrebieni care își poartă toată averea într-o pătură pe care o strâng cu o iuțeală incredibilă la prima apariție a oamenilor în uniformă, doar ca să îi regăsești, câteva alei mai încolo, cu aceleași mici suveniruri de vânzare…

Iar drumul te poartă spre cealaltă ieșire laterală, spre Carretera del Carmel, pe lângă Casa Museu Gaudi, peste pod, ca să cobori către intrarea principală, pe dinafară, bineînțeles, pentru că ai promis că o să vizitezi a doua zi Zona Monumentală, pe care acum, pe înserat, doar o privești. Ziua s-a terminat în forță, cu o coborâre pe Carrer de Larrard, până la Traverssera de Dalt, ca să ajungem la stația de metrou Lesseps.

A doua zi, cu rezervarea făcută, am purces la drum, cu autobuzul, până la intrarea dinspre Carretera del Carmel. Pentru că mai aveam ceva de așteptat, am luat decizia – nu tocmai inspirată – de a vizita și Casa Museu Gaudi. Până la urmă, cu oarece înghesuială pe scări, am văzut două etaje, niște mobilă și ceva imagini cu Arhitectul, în diferite ipostaze ale vieții. Noroc că obolul dat la intrare ajunge, grație Fundației Gaudi, în bugetul Sagradei… Cel puțin așa scria acolo… Oricum, după ce am împrospătat rezerva de apă de la fântânile din Parc, ne-am așezat la coada ce se forma pentru intrarea în Zona Monumentală. O dată biletele verificate, ne-am trezit pe terasa principală, încadrată cu același smalț gaudian care, mie, personal, mi se pare kitsch-os... Doar că formele, acele curbe nu matematice, dar, mai degrabă poetice, îți schimbă instantaneu starea de spirit. Mai ales când știi că terasa se sprijină pe coloanele dorice, la care ajungi urmând calea acvatică a pietrelor ce imită valurile pe care un surfer modern își creează adrenalina...

De fapt, în aceste curbe stă geniul Arhitectului, pentru care piatra are moliciunea nisipului umed, dar, în același timp, soliditatea betonului. La coloane am coborât în spirală, pe sub unduirea rocii, așteptând, la rând, pentru a imortaliza imagini unice. Acolo, la baza spiralei, se află Casa Larrard, unde contele Eusebi Guell a ales să trăiască. Iar cele două pavilioane de la intrare, dincolo de smalțul deja clasic, par rupte din poveștile fraților Grimm (sau, cel puțin, impresia asta mi-au lăsat-o, pentru că smalțul însuși sugera glazura de marțipan a unui tort!). Chiar dacă, afli, au fost construite drept adăpost pentru portarii viitorului eșuat proiect imobiliar. Adevărul e că amețești, stând la coadă ca să intri în pavilionul albastru, cu ochii la scările care urcă, pe lângă dragonul ceramic, spre coloanele dorice. De fapt, de aceea Barcelona este orașul arhitecților, pentru curajul formelor, clasice, dar cât de futuriste, fără să folosească materiale compozite, demne de premiul Nobel, precum o face și mai kitch-osul Torre Agbar.

Sincer, nu știu cum au trecut trei ore într-un spațiu atât de mic ca cel din Zona Monumentală, dar, poate, tocmai de aceea a inventat natura circumvolutiunile, nu numai să ne facă mai deștepți, dar și să ne demonstreze cum se poate umple la infinit un volum atomic.

Iar autobuzul ne-a purtat, ușor, de pe Carretera del Carmel până la Paseig de Gracia, de unde am luat metroul spre Piața Tetuan...

---

VIZUALIZĂRI: 2404 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI