Barcelona, per pedes apostolorum (II)

TIPĂREȘTE

Probabil că undeva, prin cărți ascunse și pline de praf... Probabil că undeva, prin cărți nescrise și pline de idei... Probabil că, dacă vrei să înțelegi istoria unui popor, ce odată s-a crezut imperial, trebuie să studiezi istoria coloniilor pe care le-a născut. Pentru că ele, coloniile, ca într-o oglindă defectă, amplifică, uneori până la exasperare, trăsăturile de caracter ale națiunii mamă.

Iar America de Sud este o astfel de oglindă...

Pentru că aici, în Europa cea bătrână, istoria Spaniei este stranie, contradictorie.

Este adevărat, nu am cunoscut direct decât două regiuni secesioniste din acest regat secular, fragmentat temporar de o Dictatură. Dar câtă diferență între socialiștii aproape nihiliști din nord vestul galician, puternic ancorați într-un trecut maiestuos, mânați de un spirit de independență ancestral, printre horreo și drumul Sfântului Iacob și mercantilismul celor din nord est. Pentru că dacă, pentru cei dintâi, secesiunea este un act de mândrie – conștienți fiind de sărăcia lucie în care s-ar scufunda – pentru ceilalți este prilej de a demonstra Regatului că ei aduc cea mai mare contribuție la bugetul unei țări pe care nu o consideră a lor. Căci ciudată este istoria asta... Când Barcelona devenea capitala regatul vizigot al fostei colonii romane Hispania și, câteva secole mai târziu, unul din fiii lui Carol cel Mare o elibera de sub stăpânirea sarazină, reașezând-o pe podium, în noua Marcă Spaniolă... Culmea, conții barcelonezi au ajuns să stăpânească Aragonul – mare greșeală de orgoliu. De unde să știe aceia că, un veac mai târziu, unul, Ferdinand, o va alege pe Isabela a Castiliei, doar ca să scape peninsula de arabi, să pună bazele unui Regat și să descopere o întreagă Lume Nouă? Cum altfel, de data aceasta, urmașii lui Ferdinand de Aragon să nu pretindă vasalitatea Catalunyei, când înșiși conții barcelonezi fuseseră într-atât de orgolioși încât să se pretindă aragonezi?

Oare de atunci, dihonia asta? Accentuată, în veacurile ce au urmat, dusă la paroxism de regimul lui Franco și atenuată de măsurile luate de noua regalitate?

Ca turist, nu simți lucururile astea; Spania, în întreg, este frumoasă, fascinantă...

De aceea vrei să o cunoști, la pas, departe de stațiunile care te împresoară, într-un turn de fildeș. Și, pornind din Piața Tetuan, spre mare, pe Passeig de Sant Joan, dimineața, când încă orașul se întinde, tacticos și își soarbe cafeaua, urmărești subtilul arhitectural al clădirilor, dispuse în dreptunghiuri măsurate cu echerul. Treci de Arcul de Triumf, pe lângă Palau de Justicia și traversezi Passeig de Pujades, la intrarea în Parc de la Ciutadella. Unde, profitând de pustiul dimineții, te oprești să fotografiezi harta parcului – ciudat dispusă, într-un oraș în care orice detaliu de urbanism este minuțios studiat, pe gardul exterior, lipită de pista pentru biciclete. Și aici s-a întâmplat un prim lucru neplăcut care, în mintea mea, i-a despărțit iremediabil pe barcelonezi de confrații întru secesiune, galicienii, deoarece aceștia din urmă mi s-au părut de o politețe aproape exagerată. Spuneam că, dată fiind absența pietonilor și a bicicliștilor în acea dimineață (ceea ce, câteva ore mai târziu, va părea un vis frumos) și pentru că harta era incomod și straniu expusă vederii, am adăstat câteva zeci de secunde să o fotografiem, ca, mai apoi, în parc, să o studiem pe îndelete. Cum Murphy nu se lasă păcălit, exact în aceste zeci de secunde (sub jumătate de minut) au trecut două grupuri de bicicliști. Ne-am dat la o parte, la timp, pentru că nu au schițat nici un gest de înțelegere (nici nu așteptam, noi fiind cei care le stăteam în cale), dar au claxonat, așa cum numai șoferii bucureșteni știu să o facă – lung, cu reproș... De altfel, un grad de iritare și de agresivitate, mai degrabă specifice plaiurilor mioritice, le-am regăsit ca o constantă printre localnici – atipic pentru spaniolul mediu. Dar poate de aceea Catalunya nu se vrea în Spania.

Parc de la Ciutadella, acest Central Park iberic, are o poveste, cum altfel? , ciudată. După unul dintre multele războaie interne, Barcelona a fost recucerită de Coroana Spaniei, care a ridicat, pe locul unui cartier, un fort pentagonal. Evident, fortul a fost ca un ciob în ochiul barcelonezilor, care au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a-l distruge (inclusiv bombardându-l de pe Montjuic-ul învecinat). În a doua jumătate a secolului XIX, cel care a fost profesorul lui Gaudi a transformat zona în parc și, o dată cu Expoziția Universală găzduită de Barcelona în 1888 (nu știusem asta!), Parc de la Ciutadella a devenit piatra de hotar între vechi și nou, deschizând calea pentru construcțiile ce aveau să marcheze orașul în veacul trecut.

Parcul se întinde pe o suprafață mare, așa că am decis să îl parcurgem în zig-zag, de la stânga spre dreapta. Așadar am pornit spre o construcție înaltă, în vârful căreia se ridica o statuie ecvestră (dacă nu ar fi fost strident aurită, ar fi dat un aer mitologic zonei, mai ales că era vorba de vestitoarea zorilor, Aurora – de unde și ideea cu auriul, dar, totuși...), pe care am ocolit-o, pentru a ajunge la Cascadă. Se pare că arhitectul ar fi construit Cascada fără statuie, dar, în elanul Expoziției Universale, au fost adăugate statuile, pentru impresie artistică. Privit din față, ansamblul este simetric, dar zidurile clasice, cu Venus de piatră în centrul scărilor, cu personajele mitologice, cu tridentul și caii înaripați și cu grifonii care veghează pe apă dau senzația unui amestec amețitor încât, pe moment, ai impresia că te afli într-un scenariu distopic. Noroc cu rațele vesele care se bălăcesc la picioarele grifonilor...

Pentru ca, pe o alee în imediata vecinătate, să se înalțe statuia unui mamut.

Pe partea cealaltă a parcului, Castell dels Tres Dragons, o clădire ce nu și-a găsit un rost clar de-a lungul timpului, urmată de linia muzeelor, a Umbrariului și a Hibernacolului. Însă ceea ce salvează parcul, proiectându-l în romantismul cuplurilor ce se descoperă, pentru întâia oară, este Lacul. O oază verde, plină de palmieri, îmbie la o vâslire lentă, în micile bărci din lemn sau, de ce nu, la o preumblare braț la braț, pe cercul malurilor.

Din vechiul fort au mai rămas azi clădirile Arsenalului (transformat în prețiosul Parlament al Catalunyei), Palatul Guvernatorului, reprezentant al Coroanei Spaniei (în prezent Liceul Verdaguer) și Capela, toate pe partea stângă, cum cobori spre mare.

Iar punctul principal de atracție, spre care se îndreaptă, precum afluenții spre confluență, râuri de turiști, este Grădina Zoologică. Incredibil, cum, prin circumvoluțiuni genial gândite, această Grădină ocupă un spațiu imens, deși orașul însuși, spre mare, pare foarte înghesuit. Intrarea este scumpă, ca la toate obiectivele barceloneze, dar, ca și în cazul Acvariului, fiecare euro merită. Nu numai că vezi animale și păsări din toate arealele planetei (chiar dacă, leneșe, marile pisici au fost prețioase la vedere), dar ai parte, după statul la coada de rigoare, de un frumos spectacol cu delfini, bucuria copiilor și adulților, deopotrivă. Iar prânzul îl iei, cum altfel, într-unul din locurile special amenajate din Grădină (mâncarea nu e scumpă, deși localnicii preferă sandviciurile făcute acasă, în schimb, apa, da... A fost singura dată când nu am plecat cu apă de la hotel).

Iar ieșirea din Grădina Zoologică am făcut-o spre Vila Olimpica, asta ca să nu uităm de Cobi ’92 (sau, poate, pentru că Samaranch era barcelonez?) și de frumoasele jocuri olimpice găzduite de oraș în 1992. Bine, tot pe acolo era și drumul spre Barceloneta și plajă. Care era plină de amatori de soare, chiar dacă nu prea se arătau curajoși care să se avânte în mare. Se coboară pe plajă pe sub arcada sub formă de trigon marinăresc, apoi poți merge, fie pe nisip, fie pe aleea pietonală care mărginește magazine și restaurante, fie de-a lungul promenadei, la înălțime, de unde mai poți adăsta preț de câteva minute, pe câte o bancă, să te bucuri de briză.

Am evitat, în acea zi, să ne rătăcim pe stradelele Barcelonetei (am făcut asta câteva zile mai târziu, spre finalul sejurului, în inspecția tematică și temeinică a cartierelor vechi), deoarece am urcat înapoi, spre Ronda Litoral, către deja cunoscuta Via Laietana. Am trecut de Placa Jaume I, unde, pe dreapta, am lăsat cartierul Ribera și Muzeul Ciocolatei pentru plănuita viitoare vizită a cartierelor, am pășit pe lângă Palau de la Musica Catalana (care, din păcate, a rămas nevizitat), ca să ajungem, într-un târziu și la capătul puterilor, pe Carrer de Provenca, punctul terminus al zilei. După ce ne-am rătăcit la propriu, chiar la colțul străzii, deoarece un localnic, pe care l-am întrebat unde este La Pedrera, ne-a îndrumat aiurea, spre Avinguda Diagonal. Noroc, până la urmă, cu harta și cu bunăvoința unei vânzătoare dintr-o librărie... A fost primul contact cu Gaudi, chiar dacă La Pedrera, sau Casa Mila (după numele proprietarului de drept – ce avere trebuie să fi posedat acela, de și-a permis o atare construcție!) a fost printre ultimele realizări imobiliare ale arhitectului. Casa este impresionantă, poate un regal arhitectural, pentru cine chiar se pricepe. Din păcate, în după amiaza vizitei noastre, exteriorul era în renovare și acoperit de pânze (acesta a fost și motivul rătăcirii noastre, pentru că nu am recunoscut clădirea). Însă curbele care au făcut-o celebră se regăsesc o dată ce îi pătrunzi tainele – după ce, bineînțeles, ai plătit obolul vizitei (de data aceasta, prețul mi s-a părut exagerat, dar, ca peste tot, Fundația Gaudi știe să își tragă foloasele de pe urma curiozității veneticilor). Interiorul este fabulos, cu o curbură geometrică ce lasă vederii cerul. Urci pe acoperiș, cu liftul, pentru că acolo este esența clădirii și purcezi la o preumblare printre coșuri de fum, case de scări și tot felul de briz-brizuri din piatră, unele sugerând figuri antropomorfe, altele încrustate cu ceramica tipică lui Gaudi, un adevărat labirint.

De acolo, de sus, poți admira orașul, de la albastrul orizontului marin, către înălțimile Tibidabo, de la Torre Agbar până la turnurile Sagradei. Iar timpul își pierde sensul, deoarece, pe acoperișul casei Mila, timpul a fost uitat. Cobori, totuși, deoarece ți se aduce aminte că mai ai de vizitat interiorul, doar de la etajul superior. Ciudat și contradictoriu, cu puțină lumină naturală și plin de curbe matematice, m-am simțit precum Iona în pântecele balenei, încât am răsuflat ușurat când am regăsit curtea interioară, de la parter. Clar, Gaudi este omul înălțimilor, al spațiilor deschise, căci interioarele sale au o problemă...

De la Pedrera până la Consell de Cent, 430, este o aruncătură de băț, ambele fiind vecine în cartierul Eixample. Iar traseul zilei a însumat aproape 20 de kilometri, un adevărat tur de forță, însă a fost și ultimul integral per pedes.

Dar cum altfel poți lua pulsul unui oraș?

---

VIZUALIZĂRI: 2443 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI