Câteva ore prin Bridgetown (Barbados) sau prima mea croazieră – Partea II-a.

TIPĂREȘTE

Ziua a patra - Bridgetown

(Dacă cineva se întreabă unde este ziua a treia, îi sugerez să citească articolul scris de @doinafil vezi impresii)

Nava respectă la minut programul și, fix la ora 8.00 ajunge la cheu. Noi, ca în toate cazurile, suntem la micul dejun și nu putem urmări operațiile de acostare. Și de data asta, cabina noastră este orientată spre mare. Remarc, astfel, că portul este protejat de un dig.

Programul nostru de dimineață este același ca în fiecare zi, descris în articolul anterior, și pe la 9.30 coborâm pe țărm. Aici, în paralel cu vasul, este o hală de vro 150 m lungime, iar drumul nostru este în lungul ei. Când ajungem spre capătul ei, suntem opriți de doi oameni ai locului. Mi se atrage atenția că pantalonii mei trei sferturi, cu un imprimeu tip camuflaj, nu sunt admiși pe insulă. Nu îmi pun problema dacă informația este valabilă sau nu. Mă gândesc la faptul că pe insulă sar putea ca armata să aibă un oarecare rol și mă întorc la cabină. Am oarecare probleme să revin pe navă, fluxul de turiști care coboară fiind fără sfârșit. Sunt îndrumat spre o altă intrare.

Revin unde am lăsat-o pe Doina, îmbrăcat cu pantalonii de blugi. Am pierdut aproape jumătate de oră. La sfârșitul zilei îmi dau seama că, în toată plimbarea noastră, nu am văzut picior de militar.

Pentru început. Câteva cuvinte despre locul în care am ajuns:

Insula are o suprafață de 430 kmp și o populație de peste 282 mii de locuitori. Populația este majoritar de culoare și creștină. Limba oficială este limba engleză, dar se vorbește și Bajan Creole, un dialect creol influențat de limba engleză. Moneda este dolarul barbadian (la data vizitei noastre, la cursul Revolut, 1 $ = 2.38 lei).

Bridgetown este capitala și cel mai mare oraș al insulei. Acesta este amplasat în partea de sud – vest a insulei și a fost fondat de englezi în 1628. Orașul este o destinație turistică importantă în Indiile de Vest, fiind un important port de escală pentru mai multe companii. Aceasta a condus la o importantă dezvoltarea financiară și economică. Acasă aveam să aflu că la 25 iunie 2011, „Bridgetown istoric și Garnizoana sa” a fost adăugat pe lista Patrimoniului Mondial al UNESCO. Nu m-am lămurit care este partea istorică a orașului în afara clădirii Parlamentului, dar, Garnizoana, clădire impozantă conform pozelor de pe internet, era prea departe pentru posibilitățile noastre de a ajunge la ea.  

Dar, să revenim la vizita noastră.

Trecând de hala paralelă cu cheul suntem obligați să intrăm într-o alta, ceva mai scurtă, de numai de cca 100 m lungime. Dar acesta este plină de mici magazine pe ambele laturi. Nu aș putea zice că este un „free shop” pentru că nu am remarcat nici un punct de graniță sau control vamal și de securitate. Spre surprinderea noastră, în capătul halei trebuie să ne întoarcem înapoi, printr-un compartiment paralel. Ce însemnă folosirea spațiului la maxim!

Părăsind, în cele din urmă, hala cu magazine, ajungem într-o masă de zeci, poate sute, de taximetriști ce ne îmbie cu serviciile lor. Ne strecurăm cu greu printre mașini și, abia după vreo 250 m ajungem la ieșirea din port.

Pentru început, nu avem nevoie de sistemul de navigație. Drumul este simplu. Frumoasa alee pietonală, suficient de umbrită, are pe o parte strada principală ce duce în port, iar pe cealaltă, oceanul. Îmi place imaginea cu valurile care se sparg de țărm și vapoarele în larg. După ce strada părăsește malul oceanului, remarc faptul că și aici circulația auto este pe „partea cealaltă” . Statutul de fostă colonie britanică își face prezența.

La momentul oportun, Doina îmi atrage atenția că trebuie să o luăm la dreapta, pentru a reveni pe malul apei. De aici, drumul nostru este un trotuar, practic o podină de lemn, la vreo 50 cm deasupra carosabilului. Zona este și un cheu pentru câteva iahturi de agrement...

După ceva mai bine de 1 km de la navă, ajungem în dreptul unei piațete dreptunghiulare între două străzi paralele. În mijlocul ei este un fel de monument, din mai multe părți componente. Îmi este destul de greu să-i descifrez semnificația. Ceva mai târziu aveam să mă lămuresc. De pe partea cealaltă a piațetei este vizibilă o inscripție pe soclul monumentului, care ne spune că suntem în „National Herors Square” (eu aș traduce „Piața Eroilor Neamului” ). Acasă aveam să aflu că înainte s-a numit „Piața Trafalgar” și că undeva ar trebui să fie statuia Lordului Nelson care să amintească de vizita acestuia în Barbados din 1777, când era un tânăr ofițer de marină, în vârstă de 19 ani. Statuia este cu 36 de ani mai veche decât cea din Londra. Din nefericire, nu am remarcat-o.

O clădire din lateralul pieței „Chamberlain Palace” , îmi spune că am ajuns la primul obiectiv de pe lista noastră de azi, Podul Chamberlain. Pe toate saiturile vizitate pentru documentare, acesta apărea pe prima poziție. Oare de ce? Oare el să fi dat numele orașului? :-??  

Podul este ultimul peste „Râul Constituției” , care traversează orașul înainte de vărsarea acestuia în ocean. Are trei deschideri, dintre care, una este basculantă. Numit după Joseph Chamberlain, fostul secretar de stat britanic pentru colonii, podul a fost construit între 1865 și 1872. În 2006, podul a fost reabilitat, păstrând unele din piesele originale. La intrarea de sud a podului, transversal acestuia este Arcul Independenței, instalat în 1987 pentru a glorifica declararea independenței față de britanici, în 1966.

În primul moment nu văd. În aval de el sunt o mulțime de ambarcațiuni care blochează perspectiva. Deasupra lor se vede o construcție verticală. Am nevoie de câteva momente să-mi dau seama că deschiderea basculantă a podului este ridicată. Până ajungem în dreptul lui, începe să coboare. Așteptăm câteva momente și putem să-l traversăm. În capătul opus trecem pe sub „Arcul Independenței” . Apoi, de undeva din amonte, pot să fac o fotografie mai reușită acestui adevărat monument istoric.

Imediat amonte de pod intrăm în următorul obiectiv al zilei, „Piața Independenței” . Este, practic, un parc care omagiază același act al independenței din 1966. Realizat în 2007 pe locul unei parcări, parcul este considerat un loc perfect pentru recreere, cu bănci de piatră, copaci maturi care oferă zone umbrite, un amfiteatru, fântâni și o priveliște frumoasă asupra râului. Nu știu de ce, fântâna de la intrarea în parc îmi pare a fi ca o porțiune a unui templu roman. Aceeași imagine o am privind un fel de foișor ce pare a fi destinat odihnei. În mijlocul parcului este o largă zonă liberă, dalată, în care este încrustată, de vreo 12 ori, stema statului Barbados. Cumva deasupra acestei zone este o statuie impunătoare. Pe un soclu înalt este statuia lui Errol Walton Barrow, un erou național al luptei pentru independență și primul prim-ministru al statului independent Barbados.

Ne odihnim câteva momente pe una din băncile de lângă statuie și pornim, apoi, spre următorul obiectiv al zilei, Catedrala Sfântului Mihail. Documentarea anterioară mi=a spus că este o biserică anglicană.

Nu este departe. Trebuie, doar, să traversăm din nou râul, pe următorul pod în amonte și, apoi, să parcurgem încă vreo 200 m. În drum, îmi atrage atenția o clădire cu o arhitectură interesantă. Firma de deasupra intrării îmi spune că este „Bridge Street Mall” . Interesantă, ciudată și denumirea străzii, și a mall-ului.

Apropiindu-ne de lăcaș, mă surprind două aspecte. Biserica și terenul din jurul ei sunt împrejmuite cu un zid înalt și complet opac, aspect pe care nu l-am mai întâlnit la alte biserici anglicane. Apoi, între zidul respectiv și carosabilul străzii nu există nici un fel de trotuar. Oare credincioșii care vin, sau pleacă de la slujbe, nu sunt în pericol?

Găsim intrarea și, trecând de zid, putem vedea biserica în totalitate. Din exterior, seamănă cu bisericile văzute în Marea Britanie, interiorul, însă, nu. Nu seamănă nici cu biserica văzută în ziua anterioară în Castries. Este o singură navă, dar, două șiruri de stâlpi pe lateral susțin un balcon continuu. Absida altarului îmi pare destul de adâncă și nai scundă decât nava. Cred, dar nu sunt sigur, că acolo este și locul corului. Plafonul, cu o formă semirotundă, este din lemn vopsit în maro. Nu există vitralii colorate, cu tematica specifică. Este prezent obiceiul britanic al unor morminte în pardoseală, al basoreliefurilor și inscripțiilor comemorative de pe pereți. Remarc, cu surprindere, lângă altar, un panou „Tatăl Nostru” și „Crezul” , bineînțeles, în limba engleză. Seamănă perfect cu varianta noastră ortodoxă. Probabil, din cauza surprizei, uit să le fac o poză. Deasupra intrării de pe fațada vestică este o orgă despre care citisem că este cea mai mare din Caraibe.

Dacă am intrat în biserică pe latura sudică, ieșim prin cea nordică. Pe toate cele trei laturi ale curții, prin care dăm ocol bisericii, sunt morminte. Cele de pe latura nordică, ca să mă exprim delicat, nu par a avea o logică în poziționare. Documentarea de acasă îmi spunea că în acest cimitir sunt înmormântate numai personalități.

Tot documentarea de acasă spunea că această catedrală, sfințită în 1665, a fost de două ori, în 1780 și 1831, grav afectată de câte un uragan și refăcută, câțiva ani mai târziu. În 1824 a devenit catedrală. În prezent, este locul de cult pentru peste 1600 se credincioși. Pentru un oraș de peste 100.000 locuitori, îmi pare cam puțin☹

Părăsind catedrala, revenim în Piața Eroilor, dar pe latura opusă, pentru a ne opri câteva momente în dreptul clădirii interesante, care ne-a atras atenția mai devreme. Este clădirea Parlamentului. În fapt, sunt două clădiri, cu o arhitectură apropiată, de o parte și de alta a unei curți largi, închisă cu un gard cu zăbrele. Clădirea din stânga are un turn înalt, cu ceas și un steag în vârf, care se vede de departe.

Documentarea de acasă îmi spunea că:

.

Ne continuăm drumul pe strada laterală din stânga Parlamentului, descoperind că, în această zonă, clădirea respectivă este într-un amplu proces de reabilitare. După vreo 300 m ajungem la ultimul obiectiv din lista noastră.

Când am plecat în excursie, știam că aici trebuie să vedem o „Sinagogă Evreiască” . (Dacă este pleonasm, nu îmi aparține, de vină este Google). În realitate este un întreg complex evreiesc, cu un muzeu, mikvah, sinagogă și cimitir. Se plătește intrare 25 dolari de persoană. Nu se acceptă euro, dar se poate plăti cu cardul.

Primul obiectiv vizitat este Muzeul. Acesta ocupă întreg parterul unei clădiri cu etaj. Este, practic, o singură încăpere cu oarece compartimentare cu panouri expoziționale. În fapt, majoritatea exponatelor sunt texte și imagini ce ilustrează momente din istoria evreilor, de la alungarea din Spania în 1492, până la stabilirea și relativa integrare în comunitatea din Barbados. Aflu lucruri care îmi erau necunoscute. De exemplu, evreii care au ajuns aici s-au oprit inițial în Portugalia, de unde au ajuns în Brazilia. O parte din cei de aici au ajuns în secolul al XVII-lea în Barbados. Deși au fost acceptați să se stabilească aici și li s-a permis să construiască o sinagogă, sfințită în 1654, nu au avut aceleași drepturi cu restul populației albe. Abia după două secole de cadouri, sacrificii și conflicte, în 1831 li se recunoaște contribuția la dezvoltarea insulei și li se acordă toate drepturile. Alte multe panouri ne dezvăluie tipurile de activități desfășurate de evrei de-a lungul a 350 de ani de existență pe insulă. Sunt și câteva obiecte expuse, fie artefacte istorice (o poartă de cimitir din fontă sau o urnă de îngropat cărți religioase uzate, sau obiecte de uz casnic (veioze, cărți). Probabil cel mai prețios exponat, fiind protejat într-o vitrină de sticlă, conform etichetei, este un „hannukiah” datat din 1695. Dar sunt în derută pentru că am impresia că textul etichetei nu descrie întocmai obiectul. Deruta se adâncește acasă când. Întrebându-l pe Google, acesta îl asimilează cu menorah, celebrul sfeșnic ritual, în varianta cu 9 brațe.

Pe una din ferestrele muzeului putem vedea și cimitirul. Rămân surprins cât de ordonat arată, cu toate mormintele identice și perfect aliniate. Imaginea lor mă convinge că ce vedem în mijlocul sălii muzeului, în pardoseală sub niște geamuri, sunt reconstituirea unor morminte, expunând obiecte găsite în interiorul lor.

Părăsind muzeul, Doina se odihnește câteva momente pe o bancă de piatră care ar merita și ea să fie un exponat al acestuia. Apoi ne îndreptăm spre mijlocul curții, unde se află un „Mikvah” . Termenul îmi este necunoscut, dar, pășind înăuntru, îmi dau seama imediat că este o „fântână rituală” . Câteva panouri din interior îmi dau mai multe detalii. Este folosită pentru îmbăieri pentru „purificări spirituale” . Nu se folosește decât apă perfect curată, de izvor sau de ploaie. În nici un caz nu se folosește apa de la robinet. Până la nivelul apei trebuie coborâte fix 7 trepte. (:-??)

Și mai aflu ceva ce nu am remarcat în muzeu, deși am întâlnit de mai multe ori termene ca „refacere” , „reconstrucție” , „restituire” . La sfârșitul secolului al XIX-lea, nu am idee din ce motive, comunitatea evreiască din insulă a dispărut și incinta de aici a intrat în paragină. Între altele, acest „Mikvah” a fost astupat cu diverse resturi. Abia după anul 2000 a început un proces de refacere a complexului, în cadrul unui program arheologic. Fântâna aceasta a fost dezgropată și suprastructura reconstruită, în 2008. Îmi dau seama că astăzi acest ansamblu este un complex muzeistic și nu unul de cult.

Ne îndreptăm, apoi, către Sinagogă. Istoria acesteia o aflasem din muzeu. Sfințită inițial în 1654, este distrusă de un uragan în 1831. Este refăcută în forma actuală în timp de doi ani, cu efortul întregii comunități ebraice. La sfințirea din 29 martie 1833 au participat nu numai evreii din Barbados, ci și cetățeni proeminenți ai insulei.

În vizitele mele anterioare prin Europa, am avut ocazia să mai vizitez câteva sinagogi. Nu am avut niciodată un ghid sau pe cineva care să-mi explice „ce și cum” . Așa și aici. Nu știu la ce mă uit și la ce să mă uit. Știu că undeva este un „sanctuar” , loc unde se păstrează cărțile și sulurile cu textele sfinte. Presupun că aici este un dulap. Mai știu că balconul este rezervat femeilor. Și cam atât! :(Nu îmi rămâne decât să acord atenție câtorva detalii, care îmi sunt necunoscute. Remarc lipsa unui „menorah” , care, de regulă, nu lipsea din celelalte sinagogi vizitate.

Pentru drumul de întoarcere la vapor gândisem un drum mai scurt, oarecum pe ipotenuză. Programul de navigație de pe tabletă crede că sunt cu mașina și nu este de acord cu mine, propunând un drum mai lung, mai întortocheat. Ca să nu ne complicăm, decidem să ne întoarcem pe unde am venit, pe lângă Parlament și pe malul apei.

În drum, facem o scurtă oprire la Piața de Pește. Știu că pescarii se întorc cu capturile dimineața devreme. Acum este după amiaza destul de târziu, și nu e prea multă activitate aici. Totuși, putem admira îndemânarea unei localnice în curățarea și tranșarea unor pești, nu foarte mari.

Ajungem la vapor cândva după ara 16.00, la timp pentru o supă – cremă de pe Puntea 15. Odihna ce urmează nu mai este la fel de lungă ca cea din ziua anterioară așa că, înainte de cină, putem admira un frumos apus de soare.

---

VIZUALIZĂRI: 346 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI