O vizită ad-hoc în Auckland

TIPĂREȘTE

Prima zi pe tărâm neo-zeelandez a debutat cu o surpriză pentru mine. Furnizată de Adriana…

În planificare, ziua era prevăzută una de acomodare cu fusul orar şi de dezmorţire uşoară prin jurul hotelului, eventual o o scurtă incursiune prin satul în care ne-am cazat, situat lângă aeroport.

Odată pus piciorul în ailaltă emisferă se pare că s-a evaporat şi oboseala Adrianei iar după micul dejun – cunoscându-mă ca setos de umblăreală - se arată oarecum contrariată la aflarea programului. “Păi nu e păcat să nu vizităm Auckland-ul dacă tot e aşa de aproape? Cine ştie când mai ajungem pe aici!”

Hai că începe frumos sejurul!

Pus în faţa acestei situaţii inedite conştientizez faptul că, luat pe nepregătite, urmează improvizaţiile. Acuma nu-i bai, oraşul nu e cine ştie ce în materie de oferte turistice, şi doar dacă vrei să tragi chiar tare de timp ai ce face două zile pe acolo.

Ne hotărâm a ne lăsa în voia paşilor şi să coborâm la capătul liniei autobuzului ce ne va duce spre centrul oraşului.

Dornic de a mă înfrupta cu “vedeniile” sudice, ocup primul rând de scaune al autobuzului etajat care ne duce din Onehunga spre cel mai mare oraş al insulei.  

Traficul curge destul de anevoie pe străzile înguste pline de semafoare, care parcă sunt fucţionale pentru a-l îngreuna şi nu fluidiza.

Ca mai peste tot în preajma marilor oraşe, nu distingi când treci graniţa celor două unităţi administrativ teritoriale, doar apariţia primilor zgârîie-nori dând semnalul urbanului.

Ajunşi “pe centru” – arteră numită cum altcumva decât Queen Street, doar Noua Zeelandă e în Commonwealth – de la înălţimea etajului ne căscăm la impozantele construcţii de beton şi sticlă pentru ca, la un moment dat, să conştientizăm că staţionarea autobuzului se prelungeşte iar în interior am rămas doar noi doi.

Ne încearcă o oarecare stare de mustrare când ne dăm seama că şoferul aştepta – în linişte - să finalizăm noi căscatul la pereţi pentru a primi imboldul să mai şi coborâm din moment ce am ajuns la finalul traseului…

Queen Street e una dintre acele străzi care te farmecă de cum păşeşti pe ea. În evident contrast cu blocurile din spatele lor, casele înşirate pe aceasta îţi atrag privirile şi admiraţia pentru colorit, arhitectură şi amenajare.

O arteră liniştită, destinată doar pietonilor, autobuzelor de transport în comun şi taxiurilor.

Nu facem decât vreo 100 de metri şi pitorescul cafenelei Remedy ne atrage ca un magnet, astfel că nu i te poţi opune. Mai ales când e vorba de prima cafea sub linia Ecuatorului.  

În imediata apropiere, la nici 400 metri, se află cel mai cunoscut reper turistic al oraşului, Sky Tower, la care ajungem printre lucrările edilitare de canalizare şi amenajare rutieră derulate în centru oraşului.

Turnul pare, efectiv, a sprinta pe verticală din mijlocul altor blocuri, foarte zvelt şi suplu, dezvoltându-se puţin în vârf, acolo unde s-a amenajat şi o platformă circulară pentru cei dornici să admire de sus panoramele de jur împrejur.

Deşi îmbracă hainele unei metropole dezvoltate, rămân oarecum contrariat de liniştea arterelor de circulaţie şi bănuiesc că ai nevoie de permise speciale sau plăteşti taxe piperate pentru “a te da cu maşina” pe ele. Şi ce bine îţi pică să poţi circula şi sta cu privirile pe sus în linişte!

Cum centrul oraşului e tot o urcare şi o coborâre, de la turn o iei binişor la vale pe Hobson Street până ajungi în port. Nu foarte mare, cu o staţie de plecare/sosire pentru diverse rute care fac legătura cu alte localităţi de pe Insula de Nord, acesta a cunoscut timpuri mai bune şi prospere, mărturie stând şi clădirea impozantă în care odinioară funcţiona bursa, actualmente renovată şi transformată în restaurant şi spaţii administrative.  

Undeva mai la stânga, pe chei, se găseşte o construcţie albă precum spuma laptelui şi cu o formă ce aduce oarecum cu o navă maritimă. Hotelul Hilton are darul să mă surprindă de-a dreptul prin ingeniozitatea proiectantului.

În apropiere întâlnim indicatoare ce ne îndrumă spre plecarea ambarcaţiunii către Wynyard Quarter, cu specificaţia că transportul este gratuit.

Cum nu răsfoisem pagini de informare, nu aveam de unde să apuc la puricat acest cartier aşa că hai să beneficiem de oferta municipalităţii.

Pe o barcă acoperită cu sticlă şi plexigas, aşezaţi pe scaune aşteptăm să pornim pe valuri iar timonierul dă dovadă de punctualitate extremă când dă să se desprindă de chei.

De pe apă Auckland arată minunat! Clădirile înalte, în culori diverse, se înalţă către cerul cenuşiu pe toată întinderea malului.

Momentele de admiraţie sunt scurte întrucât după doar 4-5 minute ne apropiem iarăşi de chei. Considerăm în sinea noastră că urmează o staţie apoi ne depărtăm cu viteză mai mare spre destinaţia noastră finală.

Numai că în momentul în care pasarela vasului coboară, vocea din difuzoare ne mulţumeşte pentru că am apelat la serviciile de transbordare şi ne anunţă că suntem aşteptaţi din nou la bordul navei. Deci atât a fost tot?!

Un răspuns afirmativ până la urmă, dar vine consolarea: cea mai frumoasă imagine cu oraşul ni se arată de aici.

Wynyard Quartier s-a transformat dintr-o zonă maritimă şi industrială într-o promenadă proiectată inteligent, cu dezvoltare rezidenţială şi comercială, unde se regăsesc spaţii de joacă pentru copii, parcuri, piaţa de peşte plus o gamă largă de cafenele şi restaurante.

Revenim în inima oraşului, acolo unde dintr-o piaţă înconjurată de edificii impozante vechi îngemănate cu altele noi dai direct în Britomart Train Station, principala gară a metropolei. In interiorul totul e alb, impecabil de curat şi liniştit.

În faţa gării o trupă de menestreli îşi acorda instrumentele pentru ceea ce avea să devină, probabil, reprezentaţia lor zilnică susţinută pentru trecători în zona centrală. Evident, cu scopul de a-şi atrage şi un venit…

Revenim pe Queen Street, prin faţa magazinelor renumiţilor producători globali de cosmetice şi îmbrăcăminte şi urcăm către Albert Park, plămânul verde al urbei, care ocupă o mare parte din locaţia Albert Barracks, una dintre primele fortificații militare europene din Auckland ridicată pe vatra unei mai vechi aşezări maori.

Aspectul și designul parcului nu s-au schimbat foarte mult din anul 1882 iar datorită apropierii parcului de Universitatea din Auckland, acesta este o locație populară pentru relaxare.  

Poziţia sa, pe o culme destul de înaltă, permitea odinioară să rătăceşti cu privirea către apele întinse, însă ridicarea construcţiilor de zeci de etaje au obturat frumoasele cadre naurale.

Amenajarea parcului este rezultatul unei selecţii de proiecte iar statuia Reginei Victoria, una dintre cele câteva sculpturi similare instalate de autoritățile municipale din întregul Imperiu Britanic după Jubileul de diamant din anul 1897.

Lângă intrarea din Princes Street, în fața turnului cu ceas al Universității din Auckland, se află un cadran floral mare care a fost construit în anul 1953 cu fonduri donate de Robert Laidlaw, fondatorul lanțului de magazine universale Farmers, foarte cunoscut în Noua Zeelandă.

Sub parc se regăsesc tuneluri extinse, construite în anul 1941 pentru a fi folosite ca adăposturi antiaeriene, dar dezafectate și sigilate înainte de încheierea celui de-al Doilea Război Mondial.  

Deasupra, pe iarba crudă – în emisfera sudică primăvară începe să încălzească pământul – stau întinse destule persoane care se bucură de razele soarelui. Ne alăturăm şi noi acestora pentru vreo jumătate de oră de repaus în apropierea unui rond de panseluţe şi alte flori asemănătoare verzei.

În partea opusă locului prin care am intrat noi în parc dai de campusul universitar şi The Clock Tower în care poţi urca contracost pentru panorame iar exact peste drum se situează Princes St Merchant Houses, casele comercianţilor din Auckland, unde aceşţia se bucurau de soare şi aer curat cu posibilitatea de a-şi urmări navele aflate la docuri.

Reglementările urbanistice mai vechi prevedeau ca cerinţă imperativă în această zonă doar construirea unor case cu o valoare mai mare de 700 lire sterline şi existenţa unui singur imobil pe puţinele parcele de teren închiriate de primărie. Astfel că întâlneşti clădiri splendide şi grădini asemenea, care îţi iau ochii cu aranjamentele lor verzi.

După contractele întinse pe durata a 99 de ani, imobilele au revenit primăriei, care în momentul de faţă le-a închiriat diverselor fundaţii sau organizaţii. Într-una dintre acestea, Pembridge House, funcţionează actualmente Institutul Confucius şi un centru cultural asiatic.

La capătul unei plimbări destul de scurte, cam de 3 ore şi jumătate, aveam să ne facem o imagine cât de cât despre cel mai mare oraş neozeelandez.

Unul ridicat pe verticală, cu o arhitectură futuristă – dar nu la nivelul Singapore -, cu oameni degajaţi ce se plimbă fără grabă şi larmă pe străzile sale, cu centre comerciale în care găseşti magazine diferite faţă de Europa şi în care populaţia maori se distinge clar atât prin fizionomie cât şi prin îmbrăcăminte.   

---

VIZUALIZĂRI: 81 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI