Castelul Amerongen sau punctul final al unui imperiu

TIPĂREȘTE

Olanda se mândreşte cu o mulțime de castele, majoritatea transformate în muzee sau hoteluri. Grație unor proprietari bogați sau unor grupuri de pasionați, dar mai ales grație unui management inteligent, aceste edificii cunosc poate cea mai strălucitoare perioadă a existenței lor, cel mai adesea multiseculară. Am ales să vizitez castelul Amerongen într-o zi frumoasă de primăvară, când mercurul termometrului în zadar a încercat să oprească miile de turisti să ia cu asalt drumurile însorite ale Olandei.

Punctul de pornire a fost Arnhem, oraşul "podului prea îndepărtat”, iar mijlocul de transport o antică bicicletă, veritabil olandeză, care probabil a văzut şi celebra înfruntare de pe Rin. Este încă în putere şi prinde o viteză fenomenală. La vale. Distanța minimă până la castelul cu pricina este conform Google Maps în jur de 35 kilometri, ceea ce n-ar fi prea mult dacă nu ar trebui să mă şi întorc pe acelaşi drum. Pedalatul s-a dovedit din nou a fi o îndeletnicire la care consumi multe calorii şi dacă cineva v-a spus că Ţările de jos sunt plate ca o tavă să ştiți că v-a păcălit.

Am lăsat în urmă pitorescul sat Oosterbeek, o splendidă colecție de vile şi proprietăți luxoase. Luxos la modul elegant, nu ostentativ. Nu am acordat atenție prea mare nici Muzeului paraşutiştilor din fostul Hotel "Hartenstein", căci programul nu permitea mai mult. Am reîntâlnit cursul lui Nederrijn (Rinul de Jos) abia pe la Rhenen, unde am oprit doar cât să admir biserica din localitate. Pista destinată nouă biciclistilor este în perfectă stare şi peisajul te îmbie la pedalat. Indicatoare sunt multe şi amănunțite, chiar dacă văzând câți kilometri mai ai de rulat îți cam pierzi din elan.

Castelul este situat aproape de intrarea în sat şi uşor de reperat. Lângă poarta impozantă sunt amplasate casa de bilete şi magazinul cu suveniruri. Am intrat mândru ca un paun după isprava cu pedalatul a 35 de kilometri dar m-am desumflat repede când am aflat că mai sunt bilete doar pentru turul care urmează peste două ore. Deci la începutul lui martie, într-un sat oarecare, departe de marile aglomerări turistice, trebuie să stai la coadă ca să vezi un castel. Un nou motiv pentru a-mi scoate pălăria în fața olandezului de rând, a celui cu care mă încrucişez pe pistele de bicicletă, a celui alături de care vizitez muzee. El ştie să-şi aprecieze patrimoniul cultural şi ştie să se bucure în mod civilizat de frumusețile naturii. Olandezii formează o nație mică, dar de la care mai avem multe de învățat. Din păcate.

Cum aveam de ocupat mult timp am început cu studiul grădinii castelului care este uriaşă, aproape 10 hectare, însă îngrijită şi curată. Intrarea este liberă şi fostul garaj pentru bidivii a fost transformat într-o atractivă cafenea. "Atractiv" nu a fost un cuvânt ales aiurea, căci în perioada petrecută aici nu am prea văzut locuri vacante la mese. Oferta este la înălțime, cafeaua putând fi combinată cu prăjituri, brânză şi vin. Eu eram cu bicicleta, aşa că am combinat cafeaua cu un pahar de vin. Drept energizant.

Grădina a apărut după distrugerea castelului vechi de către francezi, la sfârşitul sec. al XVII-lea, fiind urmată de canalele înconjurătoare, cel interior, apoi cel exterior. Secolul următor îi aduce modificări în pas cu moda, de la o manieră renascentistă trecându-se la una barocă, cu arabescuri vegetale şi cu o broderie de alei dispuse simetric. Şi tot datorită modei, la sfârşitul aceluiaşi secol XVIII o mare parte din parc este modificată în maniera grădinii engleze, cu alei simple pierzându-se în desişul sălbatic al tufelor. După trecerea încă a unui veac, ultimul proprietar, contele van Aldenburg Bentinck, apelează la cunoscuți arhitecți şi transformă parcul în ceea ce vedem astăzi, adică o porțiune dedicată ornamentelor riguros desenate şi o pădurice sălbatică în care-şi face loc şi o pajiste largă, cu iarba militareşte tunsă şi tufişuri ornamentale, care pune în evidență silueta cazonă a castelului.

După ce-am bătut aproape fiecare metru de alee din parc a venit şi ora pentru turul castelului. Ne-am adunat cu toții şi am intrat pe calea inferioară a podului care leagă castelul de mal. Mai direct, pe intrarea servitorilor, pe la dependințe. Înainte de începere am vizionat un film dedicat istoriei îndelungate a proprietății. Cum toți, mai puțin eu, erau olandezi, s-a derulat versiunea în limba flamandă, aşa că am avut întrebări pentru ghidă înainte să văd castelul. Oricum, amabilitatea gazdei nu s-a dezmințit în fața unui vizitator de limbă engleză foarte curios.

Cu un veac înainte ca Mircea cel Bătrân să-i arate lui Baiazid ce înseamnă iubirea de moşie, castelul Amerongen a fost ridicat sub forma unui donjon, mai întâi din lemn, apoi din piatră. Castelul medieval a rezistat până în 1673, când a fost incendiat de oştile franceze ale lui Ludovic al XIV-lea, care invadaseră Ţările de Jos. În anii următori un nou castel a fost ridicat pentru Godard Adriaan van Reede, într-o manieră barocă, aşa cum cerea moda vremii. Departe de aspectul belicos al unei cetăți, înfățişarea acestuia a fost a unei locuințe impunătoare. Am vizitat prima dată dependințele, protejate de ziduri groase, răcoroase, perfecte pentru a ține vinul şi berea la temperatura optimă. La bucătărie mi-a atras atenția o panoplie cu cratițe, tigăi şi alte accesorii, toate strălucind de parcă n-ar fi fost folosite vreodată. Urcând spre apartamente, pe nişte coridoare claustrofobice, m-am întrebat dacă personalul trebuia să fie format doar din indivizi scunzi şi slabi. În schimb sălile destinate stăpânilor erau mari şi luminoase, cu pereți albi şi cu numeroase decorațiuni aurii. Mobila de acum trei secole semnată de Jan van Mekeren nu are cum să treacă neobservată, cele câteva gheridoane şi cabinete decorate cu motive florale fiind adevărate opere de artă. În una dintre săli, sus, aproape lângă tavan descopăr un balcon ascuns. Era loja destinată muzicanților, de unde puteau încânta stăpânii, fără a-i stingheri cu prezența. În rest tablouri, multe tablouri inspirate din mitologie, cu subiecte biblice şi portrete. Portretele sunt o adevărată istorie a modei pe meleaguri olandeze, de la cunoscutele gulere din dantelă albă cu forma unui tort la ținute elegante cu rochii lungi şi uniforme cu pelerină şi decorații.

În inventarul castelului Amerongen este şi o bibliotecă interesantă cuprinzând cărți vechi, cu ar fi o Biblie îmbrăcată în piele, de la mijlocul sec. al XVII-lea, un atlas geografic al cartografului olandez Johannes van Keulen şi un dicționar de grădinărie, ambele din sec. al XVIII-lea. Şi pe lângă multe partituri muzicale mai pot fi admirate şi câteva instrumente muzicale din epocă, o orgă Batz, un clavecin făcut de Jacob Kirckman şi un pian cu coadă. În Olanda s-a făcut muzică si până să apară hitul „Una paloma blanca” sau grupurile Pussycat si BZN :).

Evenimentul cel mai interesant din istoria castelului s-a petrecut în noiembrie 1918, când în urma primului război mondial Germania a fost învinsă. Ultimul ei împărat Wilhelm II s-a retras aici, în neutra Olandă, direct de la cartierul său general din Belgia, fiind oaspetele contelui Godard John George Charles van Aldenburg Bentinck. La Amerongen kaiserul şi-a scris abdicarea şi a locuit până în 1920, după care şi-a stabilit reşedința la Huis Doorn, un conac aflat în apropiere. O fotografie alb-negru îl prezintă pe împărat însoțit de apropiații săi pe podul care duce către intrarea în castel. În uniforma de campanie, cu mâinile în buzunar, el pare un om resemnat. Rolul său în istorie se terminase.

În anul 1977 familia Bentinck a vândut castelul şi tot inventarul unei fundații din Utrecht, Stichting Utrechtse Kastelen. O alta fundație, Stichting Kasteel Amerongen, preia castelul cinci ani mai târziu. Munca acestor oameni continuă încă. Vedem încăperi care nu au fost total restaurate şi unde se lucrează în continuare. Se reface cu migală tapetul de pe pereți şi se repară mobila pentru a arăta ca acum câteva sute de ani. Practic pătrundem în spatele decorului, descoperind lumea ascunsă a restauratorilor de artă. Această activitate presupune costuri mari, dar beneficiază şi de ajutorul multor voluntari.

Ajungem şi în holul principal unde un întreg clan ne supraveghează cu priviri fixe din tablourile de pe pereți. În toalete de gală sau ținute de paradă chipuri rigide amintesc de istoria şi bogăția celor care au locuit castelul de-a lungul veacurilor. Ghida ne înşira nume, înrudiri, date. Eu mă chinui să traduc, dar cred că şi cei care au înțeles fără probleme vor uita toată această genealogie înainte de a părăsi castelul. Reuşesc să-mi notez „Wijts”, căci un număr mare de portrete reprezintă familia locotenent-colonelui Jaques Wijts, dar numele pictorilor nu-mi spune mare lucru, în concluzie nu le rețin. Într-o altă serie de portrete apare familia celor care au ridicat castelul cel nou, Godard Adriaan van Reede şi soția sa Margaretha Turnor. Două dintre tablouri, înfățişând două doamne, sunt semnate de pictorul elvețian Jean Etienne Liotard, un nume ceva mai cunoscut.

Dacă ai vizitat mai înainte Peleşul, castelul Amerongen nu-ți va părea ceva extraordinar. Bineînțeles că nu are strălucirea castelului din Sinaia, nici operele sale de artă sau măcar mobilierul său. Iar istoria sa nu are acelaşi impact asupra noastră precum castelul lui Carol I. Totuşi înseamnă o particică din istoria Europei şi este un povestitor plăcut al epocilor trecute. Iar grădina rămane un loc de neuitat pentru mine.

Să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 1270 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI