Dunnottar, fortareata aflata la inaltime

TIPĂREȘTE

Distanta dintre castelul Glamis si ruinele fortaretei Dunnottar este de 42 mile, distanta pe care am parcurs-o in 44 minute. Programul zilnic de vizitare este 9.00-17.30, costul unui bilet este 7 lire, iar turul dureaza aproximativ o ora. De obicei, in aceasta zona vantul este puternic si aspru, insa vremea pe care am avut-o noi pe toata perioada vizitei a fost neasteptat de frumoasa, astfel incat ne-am bucurat de privelistea oferita fara a ne zgribuli de frig. Pentru a ajunge la intrarea abrupta catre poarta, trebuie mers de-a lungul unei poteci inguste destul de aproape de marginea stancilor si chiar langa intrarea in castel ai posibilitatea de a cobori pe plaja pentru a admira marea agitata. Desi am ajuns la putin timp dupa inchiderea acestuia, ne-am apropiat suficient de mult astfel incat sa il surprindem in cateva fotografii spectaculoase.

Aceasta fortareata dramatica si evocatoare, azi o ruina, a fost castelul contelui Marischal, odata una dintre cele mai puternice familii din Scotia. Stanca inalta pe care se afla Castelul Dunnottar a fost intentionat aleasa pentru a permite construirea celei mai impresionante cetati din Scotia, aflata intr-o locatie ideala de aparare impotriva unui atac de pe mare sau de pe uscat. Stanca pe care se afla castelul a fost formata acum 440 milioane de ani, constand dintr-un conglomerat de roca rosie si bolovani mari de pana la 1 metru, cunoscut ca incredibil de rezistent "Pudding Stone".

Stand pe o coasta izbitoare, înconjurata de stanci pe trei laturi, Dunnottar nu este doar una dintre cele mai frumoase cetati medievale din Marea Britanie, ci site-ul unora dintre cele mai fascinante si dramatice evenimente din istoria britanica, numele acesteia traducandu-se „fortareata aflata la inaltime”.

Desi pare a fi unul dintre cele mai romantice locuri din Scotia, in realitate evenimentele care au avut loc aici de-a lungul sutelor de ani, arata ca moartea violenta era la ordinea zilei. In secolele tulburi, a fost ars, reconstruit si ars din nou. A fost asediat, vizitat de sfinti, regine si loc pentru evadari dramatice, a fost o comunitate religioasa, cetate, inchisoare teribila si scena unui celebru episod din povestea Scotiei.

Cea mai veche inregistrare istorica provine din secolul al V-lea, cand sfantul celtic neobosit Ninian a infiintat o biserica pe stanca Dunnottar, unul dintre primele locuri creștine din Pictland. Biserica lui Ninian era o structura simpla de lemn, care mai tarziu a fost incorporata intr-un fort pict si o asezare mica.

La sfarsitul secolului al IX-lea, Dunnottar a fost locul bataliei intre regele Donald al II-lea si vikingi. Donald al II-lea a fost ucis in timpul bataliei, iar vikingii au distrus ulterior castelul. Invazia vikinga a fost primul episod de violenta de la Dunnottar.

Mentiunile despre Dunnottar devin mai frecvente incepand cu anii 1100, cand William Leul l-a folosit ca un centru administrativ. Mai tarziu, in 1276, aici a fost infiintata o biserica parohiala pe locul paraclisului original al Sf. Ninian.

Edward al Angliei a preluat Dunnottar in 1296, iar in 1297, Dunnottar a fost asediat de William Wallace, acesta luptand impotriva invaziei conduse de Edward I. In timpul cuceririi castelului, garnizoana de 4000 de soldati englezi s-a refugiat in biserica de piatra din interior sperand intr-o minune. Din pacate pentru ei, soldatii lui William Wallace au dat foc bisericii care a ars cu toti cei aflati in interior. Mai multe ferestre din biserica din secolul al XIII-lea, arse de Wallace, supravietuiesc inca in ruinele actualei capele.

In 1336, englezii s-au intors in Scotia si armata regelui Edward al III-lea au ocupat castelul si l-au intarit impotriva scotienilor. Scotienii reusesc totusi sa-l cucereasca si il ard din temelii, eveniment care se va mai repeta de cateva ori de-a lungul anilor.

Pana la sfarsitul secolului al XIV-lea, Dunnottar era detinut de familia Keith, Marischals (Marshals) din Scotia. Sir William Keith a construit turnul de la Dunnottar, caruia ulterior i-a mai adaugat un nivel.

Regele James al IV-lea l-a vizitat pe Keith la Dunnottar in 1503, iar nepoata sa, Mary, Regina Scotiei, a venit aici de doua ori, in 1562 si din nou in 1564, cand a fost insotita de fiul ei mic, viitorul James VI.

Intre 1580 si 1650, contele Marischal l-a transformat dintr-un castel sumbru intr-un conac mult mai opulent, construind cladiri in jurul acestuia, astfel incat in anii 1650 a fost considerat cel mai sigur loc din intreaga Scotie. Ca urmare, a fost locul perfect pentru a ascunde bijuteriile coroanei scotiene, protejandu-le de armata engleza a lui Oliver Cromwell, care a asediat castelul pentru a le distruge. Mica garnizoana alcatuita din 69 de oameni a rezistat asediului timp de 8 luni, inainte de a se preda in fata artileriei engleze. Cand englezii au ocupat castelul, au fost surprinsi sa observe ca bijuteriile coroanei scotiene lipsesc. Ce nu au realizat acestia a fost faptul ca in timpul lungului asediu, preotul din Kinneff a gasit o cale de a-si trimite sotia in Dunnottar printre liniile engleze pentru a lua bijuteriile, care au fost apoi ascunse in biserica din Kinneff si scoase la lumina peste 10 ani cand monarhia a fost restaurata in Marea Britanie. Evident ca englezii nu au fost extrem de fericiti ca au pierdut atata vreme intr-un asediu inutil si au distrus Dunnottar.

Acesta nu a fost ultimul capitol al Castelului Dunnottar. Desi era in ruina si sala cea mare distrusa, a fost folosit in continuare, ca baraci.

In 1685, aproximativ 160 de oameni care sustineau teologia presbiteriana si refuzau sa recunoasca suprematia spirituala a regelui, au fost inchisi in Whig’s Vault (care poate fi vizitata), o incapere inghesuita, pentru mai mult de 5 saptamani. Desi cativa au evadat, majoritatea au murit din cauza conditiilor dificile sau in timp ce au fost deportati catre Indiile de Vest.

In 1695, al 9-lea conte Marischal a reusit sa-si recastige Dunnottar pentru Keiths, dar dupa 44 de ani Dunnottar nu mai era potrivit ca o casa de familie.

In 1715, cel de-al 10-lea conte Marischal a facut o eroare fatala sustinand rascoala iacobita si a fost condamnat pentru tradare, proprietatile sale au fost pierdute iar Castelul Dunnottar a fost vandut catre York Building Company, care l-a golit de tot ce era transportabil si utilizabil. Inaccesibilitatea castelului l-a salvat inca o data, probabil, daca ar fi fost usor accesibil, mult mai mult din structura ar fi fost demolata.

Castelul Dunnottar a fost cumparat de familia Cowdray in 1925, iar prima vicontesa Cowdray s-a angajat intr-un program sistematic de consolidare si reparare. De atunci castelul a ramas in familie si a fost deschis vizitatorilor.

Pentru ca suntem in Scotia, este imposibil sa nu se vorbeasca si despre prezenta misterioasa a fantomelor la Castelul Dunnottar, a faimoasei "The Lady in a Plaid Green", adesea vazuta langa brutarie, in cautarea unui copil disparut. Se duce la fabrica de bere si apoi dispare.

Alte fantome legate de castel sunt un caine de vanatoare si un barbat scandinav inalt, privind spre mare, așteptand ceva sau pe cineva.

In privinta a ceea ce se poate vedea astazi in interior, printre ruinele castelului, nu ma pot pronunta, am avut insa posibilitatea de a merge de-a lungul stancilor aflate la inaltime pentru a vedea locul din diferite unghiuri.

Acestea fiind spuse despre Dunnottar, ne-am indreptat spre locatia unde urma sa innoptam, aflata la cca. 30 de mile, fara a sti ce surprize ne ofera aceasta. Drumul este mirific, pe malul Marii Nordului, pana la Golful Lunan, cu destinatia finala: Lunan House Bunkhouse. Dupa ce ne-am cazat, am profitat de faptul ca in Scotia se innopteaza foarte tarziu (la ora 22.30 este inca lumina) si am pornit intr-o plimbare neplanificata spre mare, care s-a dovedit a fi surprinzatoare.

Golful Lunan, cu plaja uimitoare orientata spre est, este probabil cea mai frumoasa plaja din Angus. Dincolo de dunele de nisip, am descoperit un loc magnific, cu un nisip auriu-rosiatic si o plaja extrem de lata, impartita in doua de raul Lunan care se varsa in Marea Nordului. Plaja este o destinatie populara pentru calareti si surferi, in zona fiind amenajat si un camping pentru rulote, iar pescuitul traditional este inca practicat aici. Dupa furtuna, nisipurile produc uneori agate si pietre pretioase.

Am fugit pe plaja spre mare, pentru a o testa cu picioarele. Am fost surprinsa sa vad o fetita de vreo 4 ani care se balacea dezbracata in apa, supravegheata de parintii care nu se sinchiseau de faptul ca apa era rece (diferentele de perceptie si educatie ale populatiei acestei tari fata de ale romanilor).

Aici se gaseste si ruina Castelului Roșu, pe un teren inaltat, cu vedere spre golf si care dateaza din secolul al XII-lea, construit initial de regele William Leul pentru a se apara impotriva invadatorilor vikingi.

Ne-am plimbat cu picioarele pe nisipul umed al plajei intinse, am fotografiat marea, vapoarele de croaziera care ajung in zona, plaja, un calaret cu al sau cal, insa nu am reusit sa fotografiez Castelul Rosu, datorita pozitiei lui fata de Soare, care incet-incet apunea, intunecand castelul.

Astfel am marcat o noua zi petrecuta in Scotia, pe urmele legendarului William Wallace, Braveheart-ul lui Mel Gibson.

---

VIZUALIZĂRI: 1526 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI