Scurtă (prea scurtă) călătorie de plăcere pe malul sârbesc al Dunării

TIPĂREȘTE

Inspirată de articolul colegului @ungureanica despre un restaurant din Serbia, din Stara Palanka, unde se poate mânca cegă - vezi impresii, în timp ce eram la Băile Herculane cu prilejul întâlnirii AFA 2019, am început să mă agit în ideea ca la întoarcere acasă să ne abatem din drum și să ne delectăm cu bucate alese. M-am uitat pe hartă, am studiat un pic problema, am descoperit că locul cu pricina nu prea e în drumul nostru, fiind nevoie să ne deplasăm vreo 168 km dus până într-acolo și m-am cam dezumflat.

Am vorbit printre picături cu @ungureanica, apoi, pe parcursul drumeției făcute sâmbătă cu ghidul Sebastian Pop, am deschis discuția și cu acesta despre sturioni și Stara Palanka, iar el mi-a dat imediat pontul că nu numai acolo se poate mânca cegă, ci și mai aproape, în satul Tekija, la un restaurant pe nume Panorama. Mă apuc de căutări și văd că e perfect poziționat, după punctul de frontieră Porțile de Fier trebuind s-o luăm în dreapta și să mergem aproximativ 12 km. Ce putea fi mai ușor de-atât?

Așadar, duminică după poza de grup și multe pupături cu colegii (deh, să țină până la anu’), ne-am pus în mișcare cu direcția Serbia în cap, cu gândul la bucatele din pește pentru care aveam o poftă de ne ploua în gură. Am trecut imediat granița, nefiind aglomerat, doar cu cărțile de identitate așa cum știam, cerându-ni-se să prezentăm și certificatul de înmatriculare al mașinii. În prealabil, închiseserăm datele mobile pentru a evita orice eventual cost, dat fiind că se știe că la vecini traficul e cam scump. Odată ce am intrat pe teritoriul sârbesc, am luat-o în dreapta, spre Golubac.

În minte îmi veneau rând pe rând imagini de acum 5 ani când călcaserăm prima dată în Serbia, petrecând un weekend întreg la vila Dunavski Raj, grație AFA - vezi impresii și-mi făcea plăcere să revăd locurile prin care trecuserăm cu ani în urmă, de aceea oprindu-ne special într-unul dintre punctele de belvedere să admirăm panorama și să rememorăm acele momente.

După 11 km, ne apare indicatorul cu satul Tekija și ne dăm seama că trebuie să fim în preajma restaurantului cu pricina.

Ajungem, clădirea restaurantului ne surprinde cu o bună amplasare și o vedere frumoasă spre oglinda Dunării. Intrăm și cerem în dulcele nostru grai un meniu pentru a vedea ce preparate din pește ne poate oferi restaurantul. Regăsim și cega pe listă, dar ospătarul ne spune că în această perioadă nu este de găsit, sturionii nefiind disponibili. În atare situație, ne reorientăm la alte tipuri de pește, dar, fiind cam devreme pentru masa de prânz și o vreme de invidiat, ne gândim să mai mergem un pic spre Cazanele Dunării pentru a ne clăti ochii cu imaginile fluviului „clocotind”, mai cu seamă că noi nu aleseserăm excursia ce conținea și croaziera pe Dunăre.

După o distanță de neglijat, ne apare maiestuos pe malul românesc chipul lui Decebal sculptat în stâncă, operă realizată de 12 sculptori-alpinişti timp de zece ani, între 1994-2004, la care Iosif Constantin Drăgan, omul de afaceri, a contribuit financiar substanțial (circa un milion de dolari). Poposim la o ședință foto, mai ales că și mănăstirea Mraconia se vedea destul de frumos din șoseaua de pe malul sârbesc care, după cum se știe, este la înălțime mai mare față de cea de pe partea noastră. Apoi, am intrat mai adânc în defileul Dunării și am admirat atât Cazanele Mici, cât și Cazanele Mari de la alt punct de view.

Pe urmă, soțul meu vine cu propunerea să mai înaintăm ceva pe drum până la primul orășel, Donji Milanovac, unde să facem un popas mai consistent, eventual să intrăm în și-n magazine, dacă le-am fi găsit deschise, având în vedere că era o zi de duminică. Ar mai fi fost și ideea să mai întrebăm dacă, cine știe prin ce minune, am fi putut totuși mânca cegă. Bine, zis și făcut!

Parcăm undeva în centru, pe faleza Dunării, pe lângă Centrul de Informații Turistice care era deschis. Ca niște turiști experimentați și orientați ce suntem, ne îndreptăm pașii către clădirea respectivă să schimbăm o vorbă, să luăm o hartă, o informație…

Pe ușa de sticlă a biroului era configurată o imagine a unui sturion pe care stătea așezat semnul de interzis. Am intrat, am întrebat în engleză de hartă, cu multă amabilitate ni s-a dat una, apoi ne-am interesat de semnul de pe ușă, răspunzându-ni-se la fel, că cegă nu se găseşte, dar ne recomandă alte feluri de pește pe care să le încercăm la Kafana Kapetan, unul dintre cele mai noi și moderne restaurante din oraș. Îi mulțumim pentru informații, sfaturi și recomandări, după care pornim un pic în recunoaștere, pentru a ne familiariza cu locul.

Donji Milanovac (Doni Milanovăț pe româneşte) este un mic orășel-port, o așezare nu prea spectaculoasă cu vreo 2.500 locuitori, situată pe malul drept al lacului Đerdap, pe Dunăre, cam la 50 km distanță de Porțile de Fier I, în zona Parcului Naţional Đerdap. Este genul de loc în care, în cel mult o zi, ai văzut tot ce este de văzut și mergi mai departe, în continuare pe drumul tău, fie spre Belgrad, fie spre România. Are un parc spațios lângă care se poate admira o locomotivă piesă de muzeu, o promenadă de-a lungul fluviului unde localnicii și turiștii vin să se plimbe pe malul Dunării, un muzeu, iar în centrul localității, portul și punctul de trecere a frontierei pentru transportul internaţional de pasageri.

Există amenajată chiar și o plajă la Dunăre, mai multe facilități de cazare (pensiuni), dar și un hotel care poartă numele sitului arheologic din vecinătate: „Lepenski Vir”, cel pe care nu l-am vizitat, dar mi-ar fi plăcut. Are și terenuri de sport, magazine, oficiu poștal, case de schimb valutar, bancă, centru de informații turistice, după cum vă spuneam, restaurante și cafenele, o biserică frumoasă, „Sf. Nicolae”, în zona centrală. Asta la o primă evaluare, că răstimpul nostru petrecut în orășel a fost destul de scurt. Am vrut să cumpărăm și benzină, dar ne-am dat seama că e ușor mai scumpă față de cea de la noi, și cum nevoia nu era stringentă, am amânat alimentarea cu câteva ore.

După scurta noastră plimbare prin localitate, fiindcă foamea ne dădea târcoale, ne-am hotărât să mâncăm în orășelul Donji Milanovac, la Kafana Kapetan, localul recomandat cu căldură de tipul de la informații turistice.

Acesta se află la strada principală (Kapetana Miše bb, Donji Milanovac, Serbia), dar am intrat cumva din lateral, de pe o străduță perpendiculară și ne-am așezat la terasa acoperită, în apropiera barului. Altfel, restaurantul propriu-zis, din ce am văzut când am plecat, este destul de mare, având capacitate considerabilă.

Am cerut meniul, l-am studiat nițeluș mai mult de curiozitate, deși știam ce vrem și am constatat că oferta de preparate este foarte bogată: de la startere, pizza, la tot felul de fripturi, mici, la pleșkavița specific sârbească (yumi, yumi), pește, etc. Fiindcă cega era prezentă și acum în meniu, am întrebat, dar am primit același răspuns ferm: în perioada aceasta lipsește. Ne-am orientat rapid la două ciorbe de pește, o porție de somn și alta de șalău, o apă minerală mare, că aveam șofer însoțitor cu mine, și ulterior am cerut și mujdei de usturoi ca să meargă cu peștele mai bine. Am uitat să precizez, că încă de cum am ocupat loc la masă, am întrebat dacă putem achita cu cardul, căci nu aveam decât lei la noi, ideea cu Serbia nevenindu-ne decât pe loc, în timp ce eram la Herculane. Ni s-a răspuns că e ok cu cardul.

În apropierea noastră, a venit un grup mare de conaționali care au ocupat două mese unite ad-hoc, temându-ne că ar putea exista întârziere în sosirea comenzilor, dar, nu, totul a decurs bine. Ciorbele ne-au fost aduse repede și cu ele odată ne-au fost servite două lipii calde, care imediat ce le-am rupt, au început să emane aburi și miros ce ar fi înnebunit pe oricine. Ciorbele, altă nebunie, au fost ușor picante, un adevărat deliciu! De poftă ce-am avut și de înfometați ce-am fost, am uitat să le pozez, dar puteți să mă credeți pe cuvânt că au fost minunate.

Nu după multă vreme, a sosit și platoul de pește care conținea un şalău întreg și cinci bucăți de somn gătite la cuptor, lângă care era așezată garnitura de cartofi natur cu rozmarin. Separat, am primit și mujdeiul asezonat cu verdețuri și oțet. La vederea platoului, mi-am dat seama că nu ne va fi ușor să-l dovedim, dar nici nu ne-am dat înapoi, fiindcă peștele era excelent gătit, iar pentru o bună combinație, fiecare a mâncat atât șalău, cât și somn. După un ospăț greu de uitat, am cerut nota și nu mică mi-a fost mirarea când am văzut că totul a costat doar 2.000 de dinari sârbești, adică 81 lei. Așa masă de prânz mai rar!

Ne-am urnit cu greu din restaurant, am intrat apoi și-ntr-un magazin să ne „clătim” ochii de unde am cumpărat câteva nimicuri achitate tot cu cardul, pe urmă am consumat parțial din calorii la pas, prin orășel.

Fiindcă trecuse de mult de miezul zilei, chiar și după ora sârbească (mai devreme cu un ceas) și având încă vreo 400 km până acasă, ne-am recuperat mașina din parcare cu prima direcție-punctul de trecere a frontierei Porțile de Fier pe care l-am nimerit liber și în care am trecut fără probleme doar cu un minimum de cuvinte: „Aveți ceva de declarat? ” „Nu, nimic! ” „Atunci, la revedere! ”

La final, recomand celor ce sunt în tranzit prin apropiere și vor o mică escapadă sârbescă, să zăbovească un pic pe celălalt mal al Dunării, vor vedea că merită să cunoască oameni deosebiți și plaiuri frumoase care așteaptă să fie descoperite.

Vă rog să atașați următorul videoclip:youtube

---

VIZUALIZĂRI: 9516 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI