București – Fort de France și retur, un drum cu surprize, sau, peste 20000 km prin aer

TIPĂREȘTE

Ne doream de mult o croazieră. Dar, până acum, nu a fost să fie. Eu mă gândeam la ceva spre Capul Nord, sau, măcar, în jurul Islandei. Doina nu era de acord. I se părea prea frig și cocheta cu o plimbare prin Mediterana, indiferent de est sau de vest. O asemenea variantă mie îmi părea ca o învârtire pe loc, într-o baltă. După lungi negocieri, prin noiembrie anul trecut cădem la pace: mergem în Caraibe.

Intru imediat pe internet și Google mă conduce la MSC Cruise. Le trimit o cerere de ofertă și, a doua zi, primesc răspunsul. Îmi propun o plimbare prin câteva insule din sud – estul arhipelagului, cu nava MSC Virtuosa. Îmi place propunerea și... batem palma! Îmbarcarea și debarcarea sunt la Fort de France, capitala insulei Martinica. Plecarea, însă, se face din Paris. La întrebarea mea, îmi comunică faptul că îmi pot asigura și plecarea din București. Doar că mă costă cu 600 euro în plus. Fac o scurtă verificare cât m-ar costa un drum de capul meu. Cu toate bagajele, rezervări de locuri și nu știu ce taxe de agenție, ar fi cu puțin mai ieftin, dar, prefer să merg pe mâna lor. Nu de alta, dar nu am uitat aventura cu compania aviatică portugheză, care mi-a amânat cu 3 zile întoarcerea din Cabo Verde. Toate zborurile, în cazul ăsta, sunt cu „Air France” .

În ziua plecării, ca orice turist cu oarecare experiență, fac check-in pentru zboruri. Și urmează prima surpriză: avionul din București decolează la 6.05 și nu la 6.20, cum era trecut în documentele primite de la MSC Cruise. Nu este mare lucru, doar un sfert de oră mai devreme. Da, dar este vorba de 25 minute mai puține de somn, într-o noapte foarte scurtă înaintea unei zile foarte lungi. Celălalt zbor este în regulă.

Prima zi a excursiei începe foarte devreme. Alarma sună la 2.30. Facem ultimele verificări, chemăm taxiul și ajungem la aeroport pe la 3.50, exact în momentul în care se deschid ghișeele de check-in. Până să ajungem la ele se face ceva coadă. Predăm valizele și primim câte un talon de îmbarcare valabil pentru ambele zboruri. Avem locurile pe care le rezervasem cu o zi înainte.

În septembrie anul trecut, am plecat în Turcia aproximativ la aceeași oră. Atunci aeroportul era aproape pustiu. La traseul pentru controlul de securitate eram singurii turiști. De data asta, însă, este extrem de aglomerat și ajungem în zona de așteptare cu mai puțin de o oră înaintea decolării.

Doina a citit pe taloanele de îmbarcare că trebuie să mergem la Poarta 4. Aceasta este undeva în capătul sălii cu porți de îmbarcare pentru plecări în „Spațiul Schengen” . Ajungem acolo, găsim și locuri pe scaune și începem să așteptăm. La un moment dat îmi vine o idee că, față de coada de la check-in, aici este cam puțină lume. Dar, este prea dimineață ca să mă concentrez pe ea... Și totuși... ! De regulă, nu prea descifrez mesajele din difuzoarele aeroporturilor. De data asta, aud ceva gen ... Air France... Poarta 15... . Remarcasem Poarta 15 în capătul celălalt al sălii, exact la intrare. Sar de pe scaun, o recuperez pe Doina de la automatul de distribuție apă și alergăm la Poarta 15. Ajungem la timp. Mult mai bine ca în Turcia! :)

Avionul este un Airbus 220, cu trei locuri pe partea dreaptă și două pe stânga. Locurile noastre sunt pe stânga, spre spate, dincolo de aripi. Speram ca, după ce se luminează, să văd ceva pe jos. Nu am avut noroc. Tot drumul a fost deasupra norilor. Nu ne rămâne decât să ne concentrăm asupra filmelor de pe tablete. Facem o scurtă pauză numai pentru micul dejun. După părerea mea, este foarte slab. Dar este ceva mai mult decât nimic: un croasant și doi biscuiți dulci. În plus, croasantul este extrem de moale. Nici cafeaua nu mă încântă. Nu ne facem prea mari probleme, cu gândul că vom lua un mic dejun la Paris. Zborul a fost comod, lin, fără turbulențe majore.

Aterizăm la Paris, pe aeroportul Charles de Gaulle (CDG) , puțin după ora locală 8.00, cu câteva minute înainte de ora planificată. Știam că vom ajunge pe Terminalul 2F iar următorul avion urmează să decoleze de pe Terminalul 2E În documentarea de acasă mi s-a părut a fi o treabă simplă, având impresia că cele două terminale sunt în aceiași clădire. Daaaar, ajunși pe aeroport, Air France mă informează că vom pleca de la poarta L48 și că avem de mers până acolo 35 de minute. Neglijasem faptul că terminalul mai are și niște hale anexe.

Nu ne rămâne decât să căutăm poarta, urmând săgețile galbene. Pe drum, remarc cu plăcere, din loc în loc, prezența unor surse de apă potabilă. Urmează, apoi, o a doua surpriză, una majoră, în fapt, cea care m-a făcut să scriu acest articol, pentru că vreau să o spun la toată lumea.

În interiorul spațiului Schengen, în cadrul aceluiași aeroport, fără a ieși din clădire, este drept că între două terminale, se face controlul pașapoartelor. Controlul se poate face fie electronic, fie la ghișeu, de o persoană autorizată. Controlul electronic este ceva mai complicat decât îl știam eu: se trece prin două porți. La prima poartă se scanează pașaportul, iar la a doua se verifică persoana. Nu întotdeauna controlul electronic merge până la capăt. Doina, și nu numai ea, rămân blocate la poarta a doua și sunt îndrumate la ghișeu.

Trecem cu bine de control și ne continuăm drumul. Într-un final, ajungem la Hala L a terminalului 2F. Poarta 48L este penultima în partea dreaptă. Nu cred că am făcut chiar 35 de minute, dar am mers peste 1.2 km.

Rezolvând problema porții, pornim în căutarea micului dejun. Îl găsim destul de aproape. Ne mulțumim cu câte un sandvici, un cappucino și un „americano” . Apoi ne punem pe așteptat. Încă un film pe tabletă, câteva jocuri pe telefon, ceva plimbări prin hală pentru dezmorțire și... timpul a trecut😊

Decolarea este prevăzută pentru ora 14.35. Îmbarcarea începe mult mai devreme. Sunt extrem de mulți pasageri. De data asta zburăm cu un avion imens, un Boeing 777. La clasa economic are câte trei locuri pe laterale și încă patru pe centru, cu ceva peste 60 de rânduri. Google îmi spune că ar avea 472 de locuri, și cred că a fost plin „ochi” .

Am mai zburat cu un asemenea avion în 1977, între Lagos și Roma, la întoarcerea din Nigeria. Atunci era un DC 10 al companiei „McDonnell Douglas” . Îmi aduc aminte cu plăcere de acel zbor.

Și de data asta a fost foarte bine, în special datorită monitorului disponibil la fiecare scaun. La îmbarcare am găsit pe scaune câte o pernă mică, o pătură și un set de căști peste ureche pentru monitorul respectiv. Acesta oferea nenumărate posibilități de divertisment. În afară de poziția avionului în traseu și de informații despre zbor, mai erau disponibile o mulțime de filme, foarte multă muzică și o serie de jocuri simple, de tipul „solitaire” , [i[Sudoku sau „2048” Dintre filmele trecute în revistă nu am recunoscut decât cele două „Gladiator” Muzica era clasificată după zone geografice, stiluri, proveniență sau interpreți. Și majoritatea interpreților îmi erau necunoscuți. Îmi rețin atenția „ABBA” sau „Charles Aznavour” . Foarte interesant este faptul că avionul este echipat cu două camere video, una orientată în jos și a doua spre înainte. Imaginile preluate de aceste camere sunt disponibile pe monitoare.

Referitor la imaginile cu poziția avionului pe traseu, am oarecare dubii privind acuratețea lor. Undeva, pe la mijlocul traseului, conform imaginilor de pe ecran, trecem exact pe deasupra a două insule din arhipelagului Azore. Și totuși, camera de luat vederi îndreptată în jos nu a văzut decât apă. Si asta, pentru că am avut norocul unei spărturi în norii care au acoperit Atlanticul de la un capăt la altul.

Informațiile despre zbor prezentau altitudinea la care se află avionul, viteza de deplasare, temperatura exterioară, coordonatele geografice ale poziției avionului și timpul rămas până la destinație.

La circa două ore de la decolare suntem invitați la masa de prânz. Sunt la alegere două feluri. Eu aleg pui cu „mămăligă” . „Masa” este bogată. Mai primim un triunghi de brânză topită, un pachețel de unt, o salată pe care nu am identificat-o, o chiflă și o brioșă. De băut avem o sticluță de apă plată. La cerere, primesc și o bere. Ce mă miră puțin sunt tacâmurile din lemn. Înțeleg că este în cadrul politicii de protecție a mediului. Dar, cuțitul nu prea taie. Oare câți copaci au fost tăiați pentru un zbor? . Puiul este bun, îmi pare a fi un fel de ciulama. Dar, „mămăliga” , vândută drept „polenta” , este făcută mai mult cu griș decât cu mălai☹

Gândindu-mă că mai este ceva timp până să ajungem să punem capul pe pernă, fac câteva tentative de a adormi. Nu îmi iese. Mă ocup în continuare de monitor sau privesc prin hublou norii de sub noi. Doina are mai mult succes, mai ațipește din când în când! :)

Cu vreo oră înainte de aterizare, ni se servește masa de seară. Se apropie foarte mult de micul dejun de dimineață. Avem în plus un borcănel cu iaurt de băut.

După ce coborâm sub plafonul de nori începe să se vadă insula. Prima impresie aste a unui relief extrem de accidentat. Și aici, cu puține minute înainte de ora programată, 18.30 ora locală, aterizăm pe Aimé Césaire International Airport. Diferența de fus orar față de Franța este de 5 ore, așa că, zborul nostru a durat 9 ore. Fort de France ne întâmpină cu un cer plumburiu, accentuat și de crepusculul înserării. Pare-se că sunt și câțiva stropi de ploaie.

Aeroportul îmi pare mic. Ajungem repede în sala de recuperare a bagajelor. Nu ne întreabă nimeni de nici un document. Mă gândesc la faptul că Martinica este un teritoriu de peste mări al Franței și noi venim din Franța. Bagajele sosesc destul de greu. Sunt, totuși, peste 400 de pasageri, fiecare cu bagajul lui. Într-un final, sosesc și ale noastre. După trei aeroporturi, două avioane și peste 10000 km, sunt în regulă.

La ieșirea din aeroport, deoarece plătiserăm și transferurile la și de la navă, găsim imediat reprezentantul MSC Cruise care ne ia în primire, împreună cu alți circa 20 de turiști din același avion, ne urcă într-un autocar și ne conduce la vapor. Croaziera poate începe.

După 7 nopți pe Marea Caraibelor și 5 insule vizitate, revenim la Fort de France pentru ultima zi a excursiei și, apoi, îmbarcarea spre casă. Vaporul acostează la ora 8.00. Lipsa unor date clare privind debarcarea si câteva informații eronate primite, au condus la un concurs de împrejurări care ne-au adus la aeroport în jurul orei 13.20, deși, avionul decola la ora 20.30. Datele privind debarcarea ne-au fost aduse la cunoștință abia în seara din ajun, târziu. Dacă nu cumpăram o excursie organizată, și ne vedeam de programul nostru, ca de obicei, am fi putut pleca de la vapor la ora 16.45.

Aeroportul, pe lumină, nu mai pare chiar așa de mic. Este o clădire de forma unui arc de cerc cam la 30ᵒ și de vreo 300 m lungime. Spre interiorul arcului, la parter este sala ghișeelor de check-in. Sunt 3 zone de ghișee, A, B și C. Air france este în zona A, ghișeele 20 – 24.

Spre surprinderea noastră, se putea face check-in cu 7 ore înainte de decolarea avionului. Ne schimbăm hainele subțiri cu unele ceva mai groase, puse la îndemână în valize și mergem la ghișeu. Aici, aflăm cu părere se rău că, într-un avion de peste 400 de locuri, cu 7 ore înainte de decolare, nu mai sunt 2 locuri unul lângă celălalt. Argumentul este că toată lumea a făcut check-in on line, cu24 ore înainte. Seara anterioară, după ora 20.30, eram deja pe mare, și m-am ferit să folosesc telefonul pe vapor. Totuși, doamna de la ghișeu ne găsește 2 locuri apropiate, unul în spatele celuilalt. Apoi, avem parte de a treia mare surpriză a perioadei de transporturi. Zborul de la Paris la București este cu o oră mai devreme decât era în documentele primite de la MSC Cruise. Pe de o parte :), bine😊, pe de altă parte, rău☹

Părăsim apoi clădirea aeroportului în căutarea Snack bar Élizé, recomandat pentru a găsi ceva pentru masa de prânz. Îl găsim destul de repede, dar este foarte aglomerat. Doina are răbdare să stea la coadă și cumpăra doi hamburgeri mari. Pentru noi, este suficient.

Revenind în aeroport pentru a ajunge la poarta de îmbarcare, trebuie să urcăm la etaj, deasupra ghișeelor de check-in. Aici este un fel de balcon, la fel de lung ca și clădirea. Sunt mai multe magazine aici, dar trebuie să ai grijă ce cumperi, să treacă de controlul de securitate.

Lumea se îndreaptă către capătul estic al baconului. De la un moment dat nu mai este permis decât accesul pasagerilor, și ajungem la o coadă. Stăm aici mai bine de 20 de minute pentru... controlul pașapoartelor.

Urmează controlul de securitate, cu o coadă ceva mai mică. Trecem fără probleme. Urmează, bineînțeles, șirul de magazine „free shop” Remarcăm aici prețuri mult mai mari decât la magazinele de pe balcon. Doina pusese ochii acolo pe o sticluță mai mărișoară cu esență de vanilie care, acolo, era 5 euro, și aici costă 9 euro, iar sticluța este mai mică☹

Pătrundem, apoi, în sala porților de îmbarcare. Aceasta ocupă etajul din exteriorul arcului de cerc. Noi vom pleca de la Poarta 6, cam de la mijlocul sălii, având în vedere că sunt 12 porți. Ajungem acolo în jurul orei 15.00. Este mare aglomerație. Conform panoului, mai pleacă 2 avioane de la această poartă până la al nostru. Găsim două locuri pe scaun la Poarta 5 și începem să așteptăm. Deja avem experiență cu așteptările pe aeroporturi. De remarcat numai berea de proveniență locală (330 ml), pe care o cumpăr numai cu 4 euro.

Conform programului, la ora 19.15 începe îmbarcarea. Normal sunt tot peste 400 de turiști! Pentru început urcă persoanele cu dizabilități și familiile cu copii mici. Urmează cei cu locurile pe rândurile din spate. Beneficiem și noi de această facilitate, cu puțin timp de a se da „liber” tuturor. Organizarea își face efectul și la ora 20.45 decolăm.

Zborul la Paris, zbor de noapte, nu mai are multe aspecte interesante. Monitorul nu mă mai atrage. Cina este identică cu prânzul din zborul de la venire, doar că cer în plus și un coniac, care să mă facă să dorm mai bine. Și, într-adevăr, de data asta reușesc să adorm. Și estimez că am dormit cam 5 ore, până când, cu circa o oră și jumătate înainte de aterizare, sosește micul dejun. Acesta este în componența deja cunoscută. Nu îmi aduc aminte când am luat ultima dată micul dejun la ora 3 dimineața:-?? (ora Caraibelor)

Câteva minute după ora 10 aterizăm la Paris, pe aeroportul Charles de Gaulle, Terminalul 2E. Iar cursa către București pleacă de la Terminalul 2F. Am învățat să urmărim săgețile galbene. Numai că, la un moment dat, după ce trecem de o zonă cu o mare aglomerare de oameni, unde cred că este controlul pașapoartelor la ieșirea din aeroport, pierdem indicatoarele. La întrebările noastre, suntem îndrumați către locul unde este gruparea de oameni.

Și urmează ultima mare surpriză. Dacă la venire, între două terminale ale aceluiași aeroport am fost supuși unui control al pașapoartelor, acum, în sens invers, între aceleași două terminale suntem supuși unui control de securitate, corporal și al bagajelor. Sunt obligat să renunț la sticluța de apă, neîncepută, primită în avionul anterior. Doina o uită însă în rucsac și are probleme. Pierdem cam un sfert de oră cu controlul întregului rucsac. Și, ca tacâmul să fie complet, după câțiva pași ajungem și la controlul pașapoartelor.

De data asta, drumul către terminalul nostru îmi pare mai scurt. Ajungem acolo cândva după ora 11.00. Iar avionul decolează la ora 17.30. Toată așteptarea o fac cu un sentiment de frustrare. Când știam că avionul plecă cu circa o oră mai târziu, făcusem un plan să dăm o fugă până în oraș, să vizităm noua Notre Dame de Paris. Estimasem un necesar de timp de 4 – 4.5 ore. În noile condiții am apreciat că ar fi cam riscant să părăsim aeroportul. Cine știe când vom mai ajunge acolo:-??

Zborul spre București pleacă la ora fixată și decurge normal. Cina servită îmi aduce aminte de cele două mic dejun-uri anterioare. Noroc că o completez cu o bere. Avionul aterizează câteva minute după ora 21. Parcurgem cunoscutul drum până la banda de recuperare a bagajelor. Și așteptăm, așteptăm, așteptăm! Bagajele vin în două serii cu vreo 20 minute pauză între ele. Am așteptat în total cam 45 minute.

Ajungem acasă pe la ora 23.00. Nu sunt obosit. În Caraibe este abia ora 17.00.

---

VIZUALIZĂRI: 985 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI