Cazaţi într-un muzeu

TIPĂREȘTE

Cred că sunteţi în asentimentul meu când spun că o bună parte din reuşita unei excursii depinde de locaţia de cazare. Mi-e greu să avansez procente, nu sunt nici pe departe …o femeie a cifrelor (ştiţi vorba aia care zice că există oameni şi femei, deci nu mai explicitez :).

În Sevilla urma să petrecem 4 nopţi. Dacă e să mă exprim şi mai corect (remarcaţi, vă rog, că măcar mă străduiesc să-mi îmbunătăţesc latura „reală”), de fapt urma să dormim 4 nopţi într-un hotel-ceva, căci de petrecut aveam să petrecem ziua, nu noaptea. Am rezervat pe booking un apartament în regim self-catering la vreo 2 zile după ce am plătit biletele de avion, desigur, din categoria „cu anulare gratuită”, că cine ştie ce se poate întâmpla sau ce idei îmi mai vin. De întâmplat, nu s-a întâmplat nimic, slavă Domnului, dar idei mi-au venit, că de astea nu duc lipsă… După experienţa avută de Crăciun la Sighişoara, când ne-am cazat în inima cetăţii într-o veche casă săsească, lucru care ne-a făcut să ne simţim pe deplin „din filmul ăla”, am înţeles şi mai bine conceptul şi am luat iarăşi booking-ul la puricat; nu prea mult, caci nu m-am sclerozat chiar de tot şi mi-am amintit de un hotel amenajat într-o veche casă andaluză, care-mi căzuse cu tronc şi prima dată, dar nu îndeplinea criteriul de „apartament”, ci doar de „cameră cvadruplă” (prefer apartament, căci Tati mai are prostul obicei să sforăie, iar Isteţica deţine ceva sensibilităţi în acest sens). La o mai atentă evaluare, am constatat că, de fapt, ceea ce era prezentată ca şi o cameră cvadruplă era de fapt un apartament cu 2 camere, existând şi varianta cu mic-dejun inclus. Nota era bună, peste 8, comentariile despre micul-dejun pro şi contra, marele minus părea a fi lipsa parcării…

Apartamentul era încă disponibil, se pare că nu erau prea mulţi doritori… Oare din cauza preţului?!... Nu cred, 700 de euroi pt 4 nopti, B&B… Un „mezelic”, cum ar zice Nenea Iancu… Mi-am amintit că la Veneţia, anul trecut am prins super-ofertă la un hotel în buricul lagunei, cu 100 de euro pe noapte, tot cu mic-dejun, dar, ce-i drept, cameră cvadruplă, noroc că Tati a fost în toane bune şi nu ne-a sforăit la cap, sau noi am fost prea obosiţi… Dar să nu mai divaghez, de banii respectivi dispuneam, trebuia doar să depăşesc un prag psihologic, lucru pe care l-am făcut cu succes, gândindu-mă că „Ce Dumnezeu, doar nu mă duc în fiecare zi la Sevilla?! ”…

Din Gara Santa Justa, unde ne-a „debarcat” trenul de Malaga la 7 seara, am luat un taxi, şi bine am făcut, căci dacă ne-am fi încăpăţânat să folosim transportul în comun, ne-ar fi prins miezul-nopţii. În Spania taxiurile nu costă o avere şi pentru 4 persoane chiar merită, ieşi cam tot pe acolo cât şi cu autobuzul. În situaţia dată, Calle Imperial, unde este situat hotelul „Casa Imperial”, nici nu prea se află pe ruta autobuzelor, ci în labirinticul cartier Santa Cruz, vechiul cartier al evreilor. Străduţele acestuia nu doar că sunt super-întortochiate, ci şi atât de înguste, încât un autoturism de dimensiuni normale abia îşi face loc, în condiţiile în care trecătorii se opresc sau îşi găsesc mici alveole în care să se refugieze. Aşa că de autobuze nici vorbă, ca să nu mai zic că fără hartă eşti mort! N-o mai lungesc, aţi înţeles ideea, luaţi taxiul de la gară şi în 10 minute sunteţi la hotel.

Am pătruns printr-o uşă din lemn masiv, în genul celor de la casele săseşti, în zona recepţiei, pe care am găsit-o pe dreapta, vis-a-vis fiind amenajat un loc de relaxare, cu canapea şi scaune de epocă dispuse în jurul unei mese joase, deasupra căreia trona un imens buchet de flori galbene. Cazarea propriu-zisă a durat vreo 5 minute, nimic spectaculos, apoi un băiat drăguţ ne-a condus în camera nr. 1, singura „cameră cvadruplă”. Logic, fiind prima cameră a hotelului, n-am avut prea mult drum de făcut: am pătruns printr-o uşă monumentală, care îmbină lemnul şi sticla într-un mod cât se poate de fericit, într-o curte interioară, despre care urma să aflăm că se cheamă patio, apoi am urcat un nivel pe nişte scări în dreapta, imediat după recepţie şi… gata!

Holul de la intrarea în apartament adăposteşte pe dreapta şi chicineta, denumire pompoasă după părerea mea, care am mai văzut chicinete în anii de i-am trăit până acum. Jos, o piesă de mobilier care înglobează o plită cu 2 ochiuri şi o chiuvetă, încadrând la mijloc un mic răcitor. Sub chiuvetă, un spaţiu gol, ascuns de mască, logic ar fi pentru depozitat gunoiul, dar nu există nici un recipient destinat acestui scop, şi nici saci de plastic sau de altceva. Deasupra acestui amplasament, la oarece distanţă, se află fixat în perete un dulăpior, gol însă, cum l-a făcut… meşterul lui. Nici un vas de gătit, nimic, nici măcar unul cât de mic de preparat cafeaua! Singurele accesorii ale chicinetei sunt, pe blatul de lângă chiuvetă, 2 farfurii, 2 furculiţe, 2 cuţite şi… 2 şerveţele de hârtie. De ce doar 2, dacă locaţia e concepută pentru 4, nu am priceput deloc, poate s-au gândit că cine acceptă să doarmă în aceeaşi cameră cu cineva, n-are nici o problemă să mănânce din aceeaşi farfurie şi cu aceeaşi furculiţă cu acel cineva… Şi chiar să se şteargă la gură cu acelaşi şerveţel, de ce nu?! De reţinut: nu vă luaţi în cameră chestii care se balotează cu lingura sau cu linguriţa, că dintr-astea nu aveţi; organizaţi-vă în 2 serii, ca în tabără, vă mai aduceţi aminte?! ; sau, mai înţelept ar fi să serviţi masa în oraş. Mă străduiesc să nu fiu cârcotaşă, dar, hotărât lucru: asta nu e decât un simulacru de chicinetă!

Cuierul din hol însă îmi place mult, o piesă simplă şi de efect din lemn dantelat, garnisit cu 6 sau 7 agăţători de haine.

În faţă se face camera cea mare, care are şi funcţie de living. Şi asta îmi place! Pereţii bleu contrastează în mod plăcut cu albul imaculat al cearşafurilor de pe patul dublu şi cu maroul închis al mobilei. Zona de relaxare cuprinde o canapea şi 2 fotolii, extrem de comode, dispuse în jurul unei măsuţe de sticlă. Tapiseria acestora, în nuanţe de roşu şi crem, ca şi roşul regal al draperiilor, reprezintă o bine-venită pată de culoare. Patul este încadrat de 2 noptiere simple, pe care domnesc veioze burtoase, care amintesc de nişte amfore. Deasupra patului veghează o icoană, iar de-o parte şi de alta, 2 amoraşi drăgălaşi. Tablourile care decorează pereţii pe alocuri mi se par foarte interesante, conţinând hărţi şi documente vechi. Între zona de relaxare şi uşă se află o comodă cu televizor (nu i-am dat drumul) şi telefon cu disc, care se încadrează foarte bine în peisaj. De partea cealaltă a uşii, o masă din lemn masiv şi un scaun; dedesubt îţi poţi depozita pantofii, în cutia specială pe care scrie „Shoes”, cu condiţia să ai doar o singură pereche şi să nu te contrezi cu ceilalţi presupuşi ocupanţi ai apartamentului.

Din holul de la intrare, o altă uşă te conduce în stânga în ansamblul format din dormitor şi baie. Mai tragem deci o concluzie: dacă sorţii îţi repartizează unul din paturile din living, ar fi bine să rămâi în relaţii cât se poate de cordiale cu ocupanţii dormitorului, căci de aceştia depinde accesul tău la baie! Dormitorul e colorat în galben şi are 2 paturi simple care împart o noptieră între ele. Pe peretele opus, un dulap imens, din lemn masiv, în care poţi să-ţi aduci toată garderoba pe care o deţii la domiciliu (tu, generic vorbind „tu”, poţi, căci despre garderoba mea nu e cazul să detaliem aici, probabil că ar fi nevoie de jumătate din dulapurile din „Casa Imperial”).

Baia micuţă, dar cu tot ce trebuie. Singura problemă era faptul că blatul de lemn în care era fixată chiuveta era puţin înclinat înainte, aşa că după ce te spălai, toată apa care se strângea pe acesta curgea apoi pe pardoseală. Şi după ce se spală 4 persoane pe mâini…, vă imaginaţi! Lângă chiuvetă, pe suporţi rotunzi din hârtie absorbantă erau 4 pahare, iar în partea cealaltă un coşuleţ cu consumabile, variate (inclusiv periuţe de dinţi sau aparate de ras) şi suficiente. Deasupra, oglindă de cristal. Cada era apărată din 2 părţi de o perdeluţă şi dispunea de gel de duş şi şampon în recipiente fixate în perete. Toţi robineţii erau din metal auriu, având un veritabil aer retro.

Întregul apartament era acoperit cu gresie, pesemne foarte bine-venită în sezonul cald, dar destul de incomodă iarna, mai ales că n-am găsit prin nici un cotlon papuci de casă. Noroc că am uitat vreo 2 perechi de papuci din aceia de unică folosinţă într-un buzunar al trolerului (era să ne rupem gâturile de vreo câteva ori pe gresia udă din baie) şi noroc cu poporul chinez, care şi-a deschis (şi) în Sevilla câte o prăvălie la fiecare colţ de stradă, aşa că Tati şi Băieţel şi-au înnoit şlapii cu această ocazie.

Instalaţia de încălzire era din aceea care suflă intermitent aer cald prin nişte fante aflate în partea de sus a pereţilor. Zgomotul pe care îl făcea măgăoaia era semnificativ, din moment ce Tati a dorit închiderea sa începând cu a doua noapte (eu dorm cu dopuri de urechi, nu m-a deranjat prea tare). Instalaţia cu pricina o porneam seara, când ajungeam în cameră, iar cele 2-3 ore până ne culcam erau suficiente ca să menţină peste noapte o temperatură acceptabilă, la acest lucru contribuind şi grosimea pereţilor. Wi-fi a funcţionat cu intermitenţe, fără să fie asta o problemă adevărată.

Am beneficiat de mic-dejun, care se servea într-o încăpere din alt corp de clădire, nimic spectaculos ca peisaj. Ba chiar aş spune că de dimensiuni meschine (încăperea), am numărat 22 de locuri la câteva mese înghesuite; e bine ca măcar idee să ai despre contorsionism, n-ar strica să şi exersezi puţin înainte, altfel te trezeşti că dai cu fundul în vecina de la masa alăturată încercând să-ţi recuperezi pâinea pe care ai lăsat-o la prăjit… Altfel se pune problema vara, când micul-dejun se serveşte în frumosul patio decorat cu ghivece de flori… Fără să abunde în varietate sau cantitate, a fost totuşi ok. Vreo 2 feluri de caşcaval feliat, încă vreo 2 de mezel, jamon serrano :) la discreţie, 3 sortimente de pateu de ficat ambalat în nişte cutiuţe, unt, gem, prăjiturele tradiţionale învelite în hârtie cerată cu sigla unei cofetării sevillene, croasante calde :) cu unt sau ciocolată, suc de portocale proaspăt stors :). Una peste alta, am avut de unde alege, chiar dacă acelaşi lucru în fiecare zi (în fond, şi acasă mănânc aproximativ acelaşi lucru în fiecare dimineaţă) şi chiar dacă trebuia să fii geană când domnişoara care servea aducea o cană de un litru de fresh de portocale care se presupunea că trebuie să ajungă la cei aproximativ 20 de turişti prezenţi. Ce nu mi-a plăcut a fost cafeaua, era din aia la pastile pe care trebuia să le bagi într-o maşinărie în scopul de a beneficia de o ceaşcă de licoare fierbinte. În afară de faptul că se cerea să fii absolvent de Facultate de Făcut Cafea, nici măcar nu era bună. Din a doua zi mi-am preparat ceai, măcar pentru acesta era suficientă doar şcoala primară…

În prima dimineaţă, după micul-dejun, am pornit să vizitez primul obiectiv turistic din Sevilla: clădirea „Casa Imperial”! Căci, chiar dacă hotărâţi totuşi să vă cazaţi în altă parte, merită să-i faceţi măcar o scurtă vizită, să vă plimbaţi prin umbroasele-i patio, să admiraţi turlele bisericilor de pe terasa de la ultimul nivel, într-un cuvânt să vă lăsaţi pătrunşi de atmosfera de casă veche andaluză, pe care hotelul a reuşit cu brio s-o conserve. Se pare că datează de prin sec. 17, dar sunt şi voci care o plasează şi mai departe în timp: Pare că a aparţinut lui Don Alonso de Villafranca, majordomul personal al Marchizului de Tarifa, moştenitorul Casei del Pilates, aceasta din urmă aflată nu mai departe decât „peste drum” de actualul hotel. Despre Marchizul de Tarifa vă amintiţi probabil din prima mea poveste despre Sevilla, dar dacă nu, vă amintesc eu acum: întorcându-se din pelerinaj din Ţara Sfântă, via Grecia-Italia-Franţa, acesta s-a apucat să-şi recondiţioneze casa (ce casă? palat!), iar cel responsabil de angajarea meşterilor şi artiştilor decoratori a fost taman Don Alonso. Cei care plasează „Casa Imperial” aşa de departe în timp au şi argumente: faţada simplă a clădirii, lipsită de decoraţiuni, caracteristică locuinţelor vechi sevillene, cu influenţă maură evidentă. Este cunoscută importanţa redusă acordată de islamici faţadei, atenţia lor concentrându-se pe patio, grădini şi decoraţiuni. Abia după sec. 16 străzile Sevillei au început să se lărgească şi interesul acordat exteriorului clădirilor să crească, apărând balcoanele, de exemplu.

„Casa Imperial” e formată din mai multe corpuri de clădiri de formă rectangulară, pe 2 niveluri, închizând în centru frumoase patio, mărginite de arce sprijinite de coloane. Primul patio, cel mai mic, este cel imediat după recepţie, de unde pleacă scările spre apartamentul nostru. Se pare că aici voinicii vremii îşi descălecau caii. Al doilea e cel aranjat cu mese şi scaune, în care se serveşte vara micul-dejun. Din acesta, în dreapta pleacă o minunată scară îmbrăcată în plăci de faianţă, care te conduce la camerele de la etajul acestui corp de cădire; în continuare, altă scară, mai modestă, urcă până pe acoperiş, unde este amenajată o terasă cu mese şi scaune de plastic, punctată pe ici-pe acolo cu plante ornamentale şi care oferă o frumoasă perspectivă spre acoperişurile din zonă şi, mai ales, spre turlele bisericilor.

Revenim în patio pentru mic-dejun şi cercetăm şi zona din stânga: alt corp de clădire, alt patio încărcat de plante şi centrat de o fântână rotundă. Mergem mai departe şi descoperim un arc de boltă prin care pătrundem în ultimul patio, probabil cel mai spectaculos dintre toate, deoarece are în mijloc un mic bazin turcoaz, garnisit cu plăci fine de azulejos. Peste tot e linişte şi pace, mult verde şi curat ca lacrima. Istoria însă străbate porii zidurilor, practic locuim într-un muzeu!...

…Întoarsă acasă, realizez că acest hotel a fost o bună alegere şi că şi-a îndeplinit cu prisosinţă rolul, acela de a ne face să trăim atmosfera vremurilor glorioase ale unui oraş de poveste, Sevilla!...

---

VIZUALIZĂRI: 2253 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI