Canionul Saklıkent şi Cascada Gizlikent 

TIPĂREȘTE

Cazaţi fiind la primul hotel din această vacanță – circuit pe coasta sud-vestică a Turciei, 1. Barut Fethiye, după familiarizarea cu facilităţile resortului şi o zi destinată exclusiv relaxării pe frumoasa plajă a acestuia, în ziua următoare, imediat după micul dejun, am plecat la plimbare cu maşina spre Fethiye, oraş aflat la 13 kilometri de hotel.

Primul obiectiv pe lista noastră era găsirea unui oficiu poștal PTT pentru a alimenta contul HGS, deoarece trecusem deja pe minus după ce folosisem autostrada O 31 Izmir – Aydın. Ştiam că am o perioadă de graţie de 15 zile, dar voiam să scap de grija aceasta de teamă să nu uit mai târziu. Prima oprire a fost la PTT (oficiul poştal), având coordonatele stabilite dinainte de a pleca, însă poşta era închisă din motive de pandemie, din câte am înţeles eu citind afişul postat pe uşă. Primul obiectiv a fost ratat cu succes :D, rezolvând problema abia o săptămână mai târziu în oraşul Dalaman.

Următorul pe lista noastră era Muzeul din Fethiye, care îmi fusese recomandat de o bună prietenă afaistă, aveam deja coordonatele acestuia, însă m-am răzgândit şi l-am lăsat pentru o vizită viitoare în condiţii normale. Eram prea stresată şi pur şi simplu am simţit că nu este momentul să vizitez obiective indoor în această perioadă, neştiind dacă acolo este respectată distanţarea fizică sau dacă toţi vizitatorii poartă mască, conform regulilor de protecţie sanitară.

Aveam o listă suficient de lungă de obiective, oricum prea lungă pentru o singură zi alocată plimbărilor în zonă, aveam de unde alege, astfel că am renunţat şi la muzeu şi la vizitarea mormintelor săpate în stâncă, aici mai mult din comoditate, pentru că știam că este mult de urcat pe jos, şi la partea din Fethiye care semăna a staţiune, pentru că eu nu am văzut din Fethiye decât partea de oraş turcesc obişnuit, complet neturistic, fără farmecul pe care îl intuiam din pozele văzute înainte de plecare, preferând să plec în explorarea împrejurimilor în căutarea unor obiective în aer liber, în mijlocul naturii.

Astfel am pornit spre Canionul Saklıkent şi spre Cascada Gizlikent, pentru că ambele erau în aceeaşi direcţie. Ambele obiective erau stabilite de acasă. Articolele colegilor Dragos45 (vezi impresii) și Crismis (vezi impresii), care au fost acolo, precum și filmulețele disponibile pe internet m-au convins şi m-au determinat să-mi doresc să le văd și eu, motiv pentru care am plecat de la hotel pregătiți cât de cât corespunzător pentru această experiență, ne luaserăm pantofii de apă și camera foto subacvatică, foarte utilă dacă nu voiam să-mi schimb telefonul după o eventuală baie în apa râului :D. Doar condiția fizică o uitasem acasă =)). Din articolul Cristinei reținusem că totuși Canionul ăsta care mă tenta atât de mult nu prea este pentru oricine, traseul este dificil, apa râului foarte rece brrr..., așa că m-am răzgândit cu doar câțiva kilometri înainte de a ajunge la destinație și am reconfigurat, din mers, traseul... adică planul. Am decis să mergem mai întâi la Cascadă, care îmi părea mai accesibilă și pentru novici ca mine, așa ca să ne facem încălzirea, și apoi, dacă vom mai avea energie și/sau curaj, să atacăm și Canionul, pentru un plus de adrenalină.

M-a surprins plăcut numărul mare de indicatoare spre Canion întâlnite în drum, fiind exclus să-l ratezi. Oricum soțul meu setase GPS-ul pentru a ajunge la acesta. Eu nu sunt fan GPS și mai mereu am reușit să ajung unde doream doar urmărind indicatoarele rutiere, ce-i drept după ce studiasem și harta înainte pentru a-mi face cât de cât o idee.

Cum spuneam, am ales Cascada și nu am mai ajuns la Canion, deşi eram foarte aproape de acesta. M-am răzgândit gândindu-mă la lungimea traseului de 18 kilometri şi la dificultatea parcurgerii chiar și a unei părți mici din lungimea acestuia de către o persoană fără condiţie fizică şi fără antrenament ca mine.

Urmând indicatoarele, am ajuns la o parcare foarte mare și destul de pustie la momentul sosirii noastre, astfel că am putut parca mașina la umbra unei copertine. Ne-am echipat cu pantofii de apă pregătiți de acasă, am lăsat în portbagajul mașinii lucruri care nu ne erau absolut necesare pe durata plimbării și care ar fi putut avea de suferit în cazul în care ar fi ajuns accidental în apă, gen telefoane mobile :)), actele le-am luat cu noi, dar le-am pus, preventiv, într-o pungă sigilabilă şi ne-am îndreptat spre intrare.

Nu am văzut o casă de bilete, însă un nene m-a abordat şi mi-a cerut 10 TL dându-mi un singur bilet. Nici acum nu mi-e clar dacă am plătit pentru intrarea la Cascadă, ceva în genul „plăteşte unul şi intră doi” , deoarece soţului meu nu i-a cerut nimeni niciun ban, sau a fost vorba de fapt de plata parcării.

Am trecut repede pe lângă magazinele de suveniruri şi alte chestii, intenţionând să ne oprim la întoarcere. Mai mulţi turişti închiriau papuci de apă, din plastic, contra sumei de 5 TL, lăsând acolo încălţămintea cu care veniseră. Noi aveam pantofii noştri de apă de o calitate mai bună. Ce am mai văzut acolo şi ar fi fost utile erau acele huse de plastic, teoretic etanşe, pentru telefoanele mobile, cum ne cumpăraserăm şi noi din Egipt pentru snorkeling, dar nu ne gândisem să le luăm cu noi în această vacanţă.

Urmează un foarte lung şir de trepte de coborât în drumul nostru spre cascadă, pe care le atacăm cu curaj şi o mare nerăbdare. Coborâm şi coborâm, trecând pe lângă un restaurant interesant, cu mesele amplasate în copac, în nişte căsuţe/foişoare construite în copaci. Drăguţ, tentant, dar nu acesta era scopul vizitei noastre. Jos la capătul treptelor abia începe drumul spre cascadă, direct prin albia râului, noi mergând în amonte peste trei sute de metri.

Primul contact cu apa râului nu a fost tocmai plăcut, apa era rece, senzaţia destul de neplăcută. Cel mai deranjat a fost soţul meu care are probleme cu circulaţia periferică. Deh... anii mulţi de fumat au consecinţe. Cu ajutorul pantofilor de apă, dar şi cu multă atenţie unde păşim şi să nu alunecăm, am reuşit să înaintăm pe râu în sus. O mare parte a traseului am parcurs-o prin apă mică care ne trecea puţin peste nivelul gleznei, însă au fost şi câteva obstacole, zone cu praguri, mici cascade, zone cu apă mai adâncă şi mai învolburată, uneori trecând de jumătatea coapsei, în care nici nu mai vedeam pietrele din apă şi păşeam aşa mai pe bâjbâite, încercând să nu alunecăm, să nu cădem cu fundul în apa rece sau să ne rupem picioarele pe acolo. Unele porţiuni mai dificile puteau fi ocolite folosind potecile care urmau cursul apei sau pe scări şi podeţe construite în acest scop. Dacă nu mergeam chiar prin mijlocul râului aveam surpriza să mă răcoresc vrând nevrând cu apa care curgea de sus de pe crengile copacilor din pădurea care ne înconjura.

Într-un final am ajuns şi la Cascadă. Aceasta are o înălţime de circa 15 metri şi pulverizează stropi de apă şi la o distanţă de câţiva metri. Frumoasă, foarte frumoasă. Mie mi-a plăcut tare mult. Aici cei mai curajoşi făceau baie sub căderea de apă. Noi nu am îndrăznit şi nici nu aveam costumele de baie la noi sau haine de schimb. Ne-am apropiat doar de cascadă pentru a face câteva fotografii, de preferat fără alte persoane în cadru, pentru a dovedi că şi noi amfostacolo :D.

La întoarcere am folosit traseul de la venire. Mi s-a părut ceva mai uşor pentru că acum eram familiarizată cu „capcanele” care trebuiau evitate. Am început cu o pauză de un ceai şi o ţigară la terasa unui restaurant aflat jos foarte aproape de cascadă. Ne-am mai tras sufletul pentru că aveam mare nevoie având în vedere muuultele trepte care acum trebuiau urcate. A fost totuşi mai dificil decât estimasem, deoarece zona se aglomerase destul de mult, mulţi turişti turci de toate vârstele parcă năvăliseră pe drumul îngust spre cascadă, erau greu de ocolit, mai să mă dărâme deşi am o mare stabilitate :D. Cel mai mult m-a deranjat contactul prea apropiat cu aceştia. Cei mai mulţi purtau măşti de protecţie, eu la fel, chiar eram la a treia mască folosită în mai puţin de o oră. Pe prima am schimbat-o după ce am transpirat nefiind obişnuită cu efortul, a doua s-a udat la cascadă şi cu apa care mi-a mai picat în cap pe drum, iar cu a treia şi ultima din geantă speram să ajung până la maşină.

Mi-a plăcut maxim vizita la Cascadă, a fost pe gustul meu, chiar dacă drumul prin apă până la aceasta, urcând şi coborând printre pietre pe alocuri alunecoase, a fost destul de dificil pentru mine.

M-am grăbit să ajung la maşină să-mi schimb pantofii uzi înainte de a răci, apoi am aruncat o privire la suvenirurile expuse la magazine, am văzut şi restaurantul de la intrare, dar nu am mâncat pentru că nu îmi era foame şi am plecat cu gând să vizităm şi nişte „pietroaie” :)), pentru că tot erau aproximativ în drumul nostru. Inutil să precizez că nu mai aveam în acel moment vreo intenţie de a explora şi Canionul, să-mi bag iar picioarele în apă încă şi mai rece, când eu abia îmi dezmorţeam picioarele îngheţate.

Aceasta a fost experienţa mea, a unei persoane sedentare 50+. Dacă eu am reuşit să parcurg tot drumul prin apă până la Cascadă, cu certitudine, ORICINE, poate ajunge, chiar cu eforturi considerabil mai reduse. În plus, nu am renunţat la intenţia de a parcurge şi cât se poate mai mult din Canion cu o ocazie viitoare.

Atât Cascada Gizlikent (Oraşul Secret) , cât şi Canionul Saklıkent sunt două obiective importante care nu trebuie ratate de cei care îşi petrec vacanţele în zona Fethiye. Câteva ore petrecute în mijlocul naturii vă vor încânta cu siguranţă, iar vara şi apa râului trebuie să fie puţin mai caldă şi răcoarea drumului parcurs la umbra pădurii va fi mai apreciată :).

Cei care ajung în Turcia cu avionul au varianta excursiilor organizate sau pot închiria un autoturism pentru vizitarea împrejurimilor. Dolmuşuri nu am întâlnit pe acest traseu, posibil să existe şi să nu le fi văzut eu, însă ne-am intersectat în două rânduri cu şiruri de jeep-uri cu turişti voioşi al căror safari includea şi Canionul.

Recomand!

=

Un an nou fericit tuturor, să întâmpinăm 2022 cu sănătate şi bucurie! La Mulţi Ani!

---

VIZUALIZĂRI: 7052 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI