Cascada şi defileul Kaya Bunar (Hotnitsa), un altfel de eden în apropiere de Veliko Târnovo

TIPĂREȘTE

Ştiu că despre cascada Kaya Bunar s-a mai scris, de fapt de la colegii de sait ce-au descris-o atât de frumos mi-a venit ideea să introduc cascada în circuitul nostru din minivacanţa de Sfântă Mărie, tocmai pentru a ne desfăta privirile pe viu cu imaginile pe care le văzusem în fotografii şi pentru a descoperi raiul nebănuit ce se”ascunde” într-o zonă pe care ai crede-o de şes, aşa cum se prezintă ea din drum.

După ce am plecat de la Nicopolis ad Istrum, ne-am repus pe şoseaua către Veliko Târnovo, dar nu ne grăbeam nicidecum să ajungem repede în „oraşul marelui turn” unde ne hotărâserăm să luăm masa la Ego, ci spre cascada Kaya Bunar despre care luaserăm de veste că ar fi pe undeva prin zonă. De fapt, cu 8 km înainte de Veliko Târnovo, în dreptul localităţii Samovodene trebuie urmat indicatorul la dreapta. Apoi către Hotnitsa, satul aflat în vecinătatea cascadei se mai parcurg cam 8 km. Zis şi făcut, dăm de satul Hotnitsa, şi bucuroşi că nu ne încurcaserăm până atunci pe drum, ratăm panoul cu Vodopad (cascadă) sau Ecopateka şi-o ţinem înainte pe-un drum, dealtfel bun, dar pe care nu era nimeni. Luăm viteză şi apare în plan îndepărtat o maşină pe care ne grăbim să o ajungem din urmă să întrebăm de cascadă, că bănuiam că am greşit undeva. Cum ne apropiam, cum autoturismul autohton accelera şi nu-l mai prindeam. Atunci ne-am dat seama că pesemne omul s-a speriat şi nu are de gând să se lase depăşit, ne-am lăsat păgubaşi şi am făcut stânga-mprejur, mai ales că GPS-ul urla cât îl ţineau puterile „să întoarcem unde avem posibilitatea”, ştiţi şi voi formula.

Sosiţi din nou în satul Hotnitsa, întâlnim panourile cu Vodopad (Водопад) şi Ekopateka (Екопътека) de lângă cârciuma satului, mai întrebăm în stânga şi-n dreapta, doar aşa să facem conversaţie cu localnicii, nelipsită din orice vacanţă, ca un ritual urmat cu sfinţenie. O mai luăm o dată la stânga şi foarte aproape am mai găsit două „indicatoare” pe şosea constând în săgeţi vopsite în roşu ce arătau că trebuie să o luăm la dreapta şi vom da de cascadă. Ieşim din sat, apare o bifurcaţie în forma literei Y, un indicator ne spune că trebuie s-o luăm tot la dreapta. Per total, drumul este bun, asfaltat în totalitate, accesibil pentru toate felurile de maşini, lucru foarte important.

Parcarea de lângă cascadă era destul de aglomerată, semn că locul e cunoscut şi destul de vizitat. Ne dăm jos din maşină, facem câţiva paşi, vedem câţiva oameni întreprinzători care se ocupau de grătare în poiană, mă uit mai bine şi observ că totul e organizat, e o terasă cu mese unde poţi mânca şi bea ceva.

Însă nimic nu se compară cu priveliştea desăvârşită ce ne apare în faţă, că instantaneu scoţi un: uau, e fantastic! O deschidere verde-albastră ce provine de la apa lacului format de căderea năvalnică şi zgomotoasă a acesteia de la o înălţime deloc ameţitoare şi de la vegetaţia bogată din jur, peisaj străjuit de versanţii înalţi laterali de stâncă, ce par de neclintit. Feeric, într-adevăr! Te vrăjeşte pe loc un asemenea tablou la care rămâi mut de uimire.

Natura, meşterul făuritor, a creat aceste forme de-o frumuseţe nebănită, parcă hotărâtă să ne mângâie retinele. Am admirat îndelung, am fotografiat şi am revenit la realitate. În stânga cascadei se zăreşte o potecă de munte cu trepte săpate în stâncă, altele din lemn, unele din beton ce urcă în canion. Repede ne hotărâm că ne-ar prinde bine un pic de aventură, într-un asemenea decor demn de Natural Geographic şi ne lansăm pe primele scări. Ne întâlnim cu alţi turişti care se dovedesc a fi conaţionali, ne salutăm şi ne facem loc reciproc, dat fiind spaţiul strâmt care nu dă voie să treacă două persoane una pe lângă cealaltă. Pe măsură ce urcăm cadrul natural parcă e desprins dintr-o reverie. Şi totuşi, pentru a ajunge acolo sus, lângă locul în care apa îşi croieşte aprig drumul printre pereţii de calcar ai Balcanilor de Nord, mai e de mers. Iniţial am crezut că râul Rositsa ”se face vinovat” de o asemenea ispravă, apoi m-am documentat mai bine şi am aflat că e vorba de apa râului Bohot, afluent al Rositsei.

După mai multe reprize de scări, ne apare în faţă o încercare ceva mai dificilă constând într-un culoar îngust săpat în piatră care nu cred să fi existat în mod natural, pare “cioplit” de mâna omului. La un moment dat, acesta se micşorează şi mai tare luând forma unui tunel şi ca să fie şi mai aventuros, în partea sa de mijloc, o bucată de stâncă dinspre exterior s-a prăbuşit (pentru că de fapt culoarul trece foarte aproape de hăul de deasupra cascadei) şi acolo s-a montat un grilaj protector pe care nu e bine să te bazezi.

După culoar, am ajuns la nivelul următor în plan orizontal, un platou unde apa pare să curgă prin mai multe locuri, muntele dovedindu-se a fi mai găunos. Acolo, pentru a admira cascada exact de unde se formează, am traversat pe podeţul din bârne, primul dintr-o serie ce face parte din cărarea care se caţără prin defileu de pe un mal pe altul, legând mici insule sau petice de pământ pe care apele le ocolesc.

Chiar dacă am ajuns deasupra cascadei, traseul prin canion abia începea iar eu, deja obosită, aş fi vrut să nu mai continui prea mult, însă, de ruşine faţă de prietenii mei iubitori de munte, mă încumet la noi provocări: alte scări, alte punţi. Trecerea de pe o parte pe alta a cheilor pe al treilea podeţ ne lasă să descoperim încă un lac la a cărui naştere a contribuit o altă cascadă ceva mai mică. Culoarea sa e la fel de seducătoare, pe fund se observă trunchiuri de copaci căzuţi în apă. Apoi, am pierdut şirul punţilor din bârne dispuse într-un zig-zag ce trebuia să ne ducă sus, de unde apele râului Bohot se aruncă la vale, în speranţa că de-acolo, de la punctul terminus pe care-l presupuneam noi, exista şi o altă cale ocolitoare spre parcare, fără să fim nevoiţi să mai luăm defileul la pas în coborâre.

Însă cea mai grea încercare pentru mine, o persoană cu ceva rău de înălţime, a fost faptul că la un moment dat se urcă pe o scară abruptă din bârne din care lipsea o treaptă. Cu încurajări, mai cu ajutor, mai cu tremurat de picioare am urcat şi nu mi-a părut rău căci, în nota obişnuită, nu mai conteneam să fiu încântată de farmecul verde dimprejur. Ceea ce m-a făcut să mă răzgândesc asupra dorinţei de a ajunge sus în luminişul ce nu mai era departe, a fost apariţia unui obstacol care mi-a tăiat elanul: o scară verticală, genul acela de scară pentru a urca în podul casei, pe care trebuia să ne cocoţăm pentru a escalada o stâncă, de unde coboram tot pe o scară similară, pe partea opusă. Eu am cedat, prietenii şi soţul meu nu, i-am aşteptat trăgându-mi sufletul la baza scării. S-au întors după câteva minute cu bucurie pe chip şi fotografii reuşite, după care ne-am început traseul înapoi spre parcare, urmând aproximativ acelaşi itinerar. Cum nici coborârea nu e deloc uşoară, am mai făcut uneori mici pauze şi cu multă atenţie am ajuns de unde plecaserăm un pic mai obosiţi, dar mai bogaţi sufleteşte.

Concluzie

Traseul este provocator şi, de cele mai multe ori, caracterizat de dificultate uşoară de iubitorii de drumeţii montane. Însă, având în vedere că scările şi podeţele de lemn prezintă adesea instabilitate, trebuie abordat cu echipament corespunzător şi cu multă prudenţă. În unele locuri iarba ascunde găuri, iar riscul de a aluneca pe pietrele foarte lucioase trebuie serios luat în calcul.

Fiindcă per ansamblu, defileul şi cascada ar putea impresiona prin frumuseţe pe orice muritor îndrăgostit de natură, vă invit pe voi ce iubiţi Veliko Târnovo (ştiu că nu sunteţi puţini) şi nu numai, ca în drum spre Cetatea Ţarilor să vă abateţi două ore să vă încărcaţi bateriile într-un asemenea loc.

Şi cum edenul pentru mine e un ţinut biblic, ideal, îndrăznesc să-l asemăn într-o oarecare măsură cu Kaya Bunar unde ai putea să-ţi petreci timpul doar contemplând la minunea verde ce ţi se deschide în faţa ochilor. E o experienţă care trebuie încercată măcar o dată!

Vă rog ataşaţi următorul videoclip:

youtube

---

VIZUALIZĂRI: 12224 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI