Canionul si cascada Emen

TIPĂREȘTE

Traseul asta a fost o idee mai usor decat cel de la Hotnitsa.

Canionul Emen este la aproximativ 25 de km distanta fata de Hotnitsa, trecand prin Momin Sbor si Balvan, iar drumul de acces la Emen, este la fel de ingust, iar mare parte din el este si peticit sau spart. Compenseaza, in schimb, din plin, peisajul prin care se trece.

Am lasat autocarul la soseaua ingusta si am coborat prin padure, pe poteca semnalizata, doar printr-un indicator subtire cat o sageata, cu vopseaua aproape stearsa. Am mers traseu usor in prima faza, asteptand cu inima stransa sa vina partea despre care Andrei, ghidul nostru de la Arhiva de Geografie, ne-a spus ca este periculoasa, chiar si cu incaltari adecvate, si ca data trecuta excursionistii au cazut pe capete.

Traseul prin padure ne-a dus la un luminis si la marginea canionului, de unde am continuat traseul pe buza canionului, admirand toata valea lui si ascultand in linistea totala cum ajunge pana sus, la noi, “cantecul” broastelor fericite cu apa lor curata.

Dupa pozatul de rigoare cu tot ce ne inconjura, am pornit coborarea, pe poteci de pamant uscat si crapat, peste stanci care isi iteau capul din pamant, pana am ajuns la zona periculoasa. Acolo panta era foarte inclinata, de pamant, cu tarusi batuti din loc in loc, in care eventual sa-ti opresti alunecarea. Noi am avut mare noroc ca nu plouase inainte si pamantul era uscat, iar pe stratul de praf gros alunecai, dar nu asa cum ai fi facut-o daca se transforma in namol. Cu ajutorul crengilor copacilor, de care ne-am tinut la coborare, am reusit sa ajungem intregi la baza pantei. De acolo, pe poteci sapate in stanca, catarandu-ne pe stanci, sau pur si simplu strecurandu-ne printre stanci uriase, in spatii inguste, peste busteni, am ajuns la un pod lung de lemn care ne-a scos la cascada Emen.

Cascada este foarte mica, cu un debit redus, dar lacul si peretii de stanca foarte inalti care o inconjoara, sunt senzationale. Tocmai ma gandeam ca aici vara este racoare fiind un loc ferit, in care soarele nu prea ajunge, si ca este super sa te balacesti in lacul cascadei, cand ghidul nostru si inca un baiat si-au aruncat hainele si au intrat aventurosi in apele reci. In timp ce noi fetele ne zgribuleam pe mal la gandul apei reci, si alti baieti s-au dezbracat si s-au bagat in apa, in uralele noastre.

Ne-am intors pe acelasi drum, cu mici eforturi si cu aceleasi crengi pe panta cu tarusi, admirand pe drum la intoarcere flora existenta, descoperind prin iarba inalta si colilie (sau năgară) (stipa pennata), o planta pe care mi-o amintesc din copilaria mea, cand ne faceam par alb din ea (popular se mai cheama si iarba cu parul carunt ), dar pe care in ultima vreme nu am mai vazut-o pe nicaieri. Una dintre colegele de excursie ne-a spus ca la noi in Baragan s-a pierdut, dar ca o mai regasim prin Dobrogea. Alaturi de colilie, am regasit si flori pitice de stanca, galbene, dar pe care nu stiu cum le cheama.

La urcarea in autocar, norii s-au mai scuturat odata peste noi, de parca ne-au asteptat sa fim la adapost.

---

VIZUALIZĂRI: 1568 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI