De-a lungul Canionului Emen

TIPĂREȘTE

No amu´ să vă mai spui oleacă cam prin ce coclauri îmi mai purtai eu body-ul cât fusei în Arbanassi (vezi impresii). Că nu putui să stau locului că mă mâncă, dar mă mâncă rău, nu glumă...

Și-o deșteptai eu pe Ioana (gps-ul) într-o dimineață:

,,- Acu´ fata tatii să te văz! La cascada Hotnitsa mă duseși, ia să văz pân la ăsta știi să mă îndrumi, sau mă lași prin cine știe ce coclauri, de mă faci să dau cu tine de-azvârlita? ”

Și-i băgai ca destinație în circuitele electronice, coordonatele Canionului Emen.

Deci: GPS: N 43.13871º - E 25.35821º.

Distanța de la Hotel Izvora Arbanassi până la canion: 32 km. Timp estimat: 40 min.

Distanța din centrul orașului Veliko Târnovo (Intersecția ulițelor Vasil Levski și Hristo Botev) și până la canion: 27,2 km. Timp estimat: 31 min.

Așe că părăsesc parcarea Complexului Izvora din Arbanassi coborând spre Veliko Târnovo pe care-l despic pe din două ținând-o tăt înainte pe E 772, cea de se-nțeapă în E83-ul de duce spre Sofia. Trec pe lângă Ledenik, apoi pe lângă Momin Sbor. (Aci, de-o cârmiți la dreapta spre Momin Sbor, puteți ajunge la cascada Hotnitsa.)

La un moment dat, înainte de localitatea Balvan, se face o intersecție unde trebe să facem dreapta părăsind E772. După indicatorul cu ,,Balvan” în circa 80 de metri, facem dreapta, urmând drumul cu prioritate. Ținem drumul drept până-n capăt unde facem la stânga, iar mai apoi urmând drumul principal, vom părăsim spre dreapta localitatea. Ultima localitate prin care trecem către punctul de destinație, este Emen. Pur și simplu intrăm în localitate și ținem Ulitsa Emenski Kanyon, adicătelea drumul ce părăsește Emen-ul și duce spre Vishovgrad.

Părăsesc localitatea, las pe partea stângă un mic cimitir cu cei adormiți în hodina veșnică, Ioana atenționându-mă că...

,,- În 300 de metri... faceți... apoi... ! ”

,,- Zi-i bolundo!!! Ce-i în 300 de metri, ce să fac? E hău, mă dau jos, ce să fac, că de venit, nu-mi vine nimic să fac? ”

Cam în 200 de metri văz pe partea dreaptă un loc viran cu 5 mașini parcate și câteva persoane cu rucsacurile lipite de coloana vertebrală.

Aha, stai că-s pe-aproape!

Cum nu mai aveam loc să-mi priponesc și eu Loganul lângă sau printre mașinile de-acolo, continui să urc șoseaua făcând o curbă la stânga, moment în care Ioana se trezește din ațipeală:

,,- În 100 de metri ajungeți la destinație... ajungeți la destinație!... ”

,,- Bravo fata tatii, vin să te țuc pe butonu´de power ca să-ți iau mau´! ”

De-a dreapta și de-a stânga șoselei, pădure, și vreo 7 mașini parcate într-un fel de ,,alveole ,,mai la umbră. Tot aici, pe partea dreaptă, o săgeată galbenă înfiptă într-un par pe care scrie cu roșu ,,ЕКОПЪТЕКА”.

Na belea! Acu´ unde-mi priponesc și eu Loganu? Mai mersei preț de vreo 40 de metri și găsii până la urmă pe partea dreaptă, un loc mic pe care reușii să-l defrișez cu Loganu făcându-mi loc atât cât să nu încurc alte mașini sau să rămân fără oglinda retrovizoare de pe stânga.

Îmi cobor body-ul din habitaclu, mă izbește peste mutră o căldură d-aia de aveam impresia că-s prin vreo junglă tropicală și uitându-mă îndărăt, bag de seamă că-s cam departe de indicatorul ce-l văzui, bașca de celelalte mașini parcate.

Cum n-aveam încotro, îmi iau rucsacul, vâr în el aparatul foto și încui Loganu.

Și cu lacrimile-mi făcându-mi-se fundă-n barbă, îl îmbrățișez, mulțumindu-i că mi-a fost credincios 6 ani, despărțindu-mă astfel de el, neștiind dacă am să-l mai văd vreodată. (Stați oleacă să-mi iau un cearceaf, că terminai batistele...)

Mă-ndrept varecasăzică către indicatorul pe lângă care trecui, ajung la el, mă benoclez bine la el să văz ce vrea să zică, nu pricep nimic, dar... bing! Mi se-aprinse o lampă PL 500 din ,,calculator ,,și mi-adusei aminte că mai văzui ceva cu ,,eco” ăsta când îmi rupsei oasele la cascada Hotnitsa (vezi impresii).

Deci pe-aci tre´să fie, așa că intrai în pădure cum mi-arătă săgeata galbenă.

Dar nu fac 3-4 metri, că pe-un trunchi de copac văz țintuită o altă săgeată, albastră de data asta, făcută dintr-o bucată de scândură, pe care era pictat steagul Bulgariei iar alături sta scris cu alb ,,ВОДОПАД 1 km ,,.

Aha! , Vodopad... adicătelea ceva cu apă căzătoare de-un chilometru, sau la 1km distanță.

Deci încă îmi funcționează bine lămpile de-mi amintii eu de cascadă.

Aa, stați că uita-i să vă zic ceva...

Deschid paranteza... Canionul se poate străbate o bucată și prin dânsul, pe jos, adicătelea pe la baza lui, pe-acolo pe unde la modelat râul Negovanka, un afluent al râului Rositsa.

Pentru a pătrunde în el, după ce ați ieșit din localitatea Emen, până să ajungeți la curba ce face la stânga, din drumul principal se desprinde un drum pietruit ce coboară chiar în canion. Pe-aci se ajunge și la Peștera Emen, aflată chiar la începutul canionului, o peșteră întunecoasă și plină cu mutanți d-ăia de șoareci înaripați de stau spânzurați cu capu-n jos ca gloabele în pomu´ de Crăciun. Închid paranteza...

Și-mi continui traseul prin pădure, urmărind săgeata albastră.

(Nu trenu', că nu-i șină ferată pe-acolo, ci scândura aia vopsită!)

Acu´ mă zgâii eu de vreo 5 ori la indicator că avea o poziție cam ciudată, arătându-mi s-o cârmesc la dreapta. Unde frate la dreapta, că-s numai bălării în dreapta. Apoi văzui eu că-i musai să merg înainte că de fapt asta o fi vrut de fapt s-arate semnu´ odată, dacă-ai fi venit dinspre nord-sud-vest-est.

Așe că-mi deschid rucsacul, trag două înghițituri de apă că deja mă lua cu năduf și pornesc înainte pe-o mică potecă, lăsând în urmă indicatorul care nu mă ajută cu nimic.

Poteca începe să coboare încet, moment în care și eu încep să cobor cât mai aproape de nivelul solului, căci uita-i să vă zic că poteca era acoperită cu ace de brazi ce deveneau sub talpa adidașilor adevărată pistă de bob.

Redresându-mă, reușesc totuși să nu mă depun pe potecă și ies cu bine din pădurice, când brusc încremenesc. În față îmi apare un hău imens, ceva monumental, ceva pe cât de frumos pe-atât parcă de înfricoșător. Pereți de stânci abrupți de vreo 100-120m înălțime, îmbrăcați într-o vegetație extraordinară și-o vale imensă străbătută de râul Negovanka.

Practic de-aici începe cu adevărat traseul de-alungul canionului Emen sau al Eco-trailului Negovan cum îi mai zice.

Încep să înaintez pe un drum accidentat chiar pe marginea canionului, privind în jos de la acea înălțime amețitoare cum râul Negovanka încă îi mai modelează valea șerpuind printre pietrele prăvălite.

Cuvintele-mi sunt poate prea sărace ca să pot descrie frumusețea acelui peisaj mirific. Nu știu ce să fotografiez mai întâi ca nu cumva să-mi scape ceva din acel peisaj. Pereții stâncoși în care pe alocuri sunt ,,cicatrizați ,,cu nișe și grote, râul care șerpuiește și se ascunde printre pietrele prăbușite sau vegetația de-un verde crud ireal ce îmbracă stâncile...

La un moment dat drumul pietruit pătrunde printr-o pădure și se transformă într-un drum bătătorit de pământ, des traversat dintr-o parte în alta de rădăcinile copacilor, care tot coboară, făcându-mă să-mi pun aparatul de pozat în rucsac ca să mă pot sprijini de copaci sau pietroaie ca nu cumva să mă dau de-a berbeleacu´ și să-mi frâng gâtul. Mergând prin pădure și-aici peisajul avea ceva aparte. Forma copacilor crescuți parcă de cum bate vântul și niște pietroaie albe uriașe prăvălite de undeva de sus, dădeau o notă sălbatică acelor locuri.

Tot înaintând am început să întâlnesc diferite persoane ce parcă erau veniți la plajă sau în vreo stațiune balneo-climaterică. Oameni încălțați în șlapi sau sandale, femei îmbrăcate în rochii și familii cu copii de 2-3 ani. Dar ceea ce avea să-mi pună capac uimirii, a fost că văzui două băbuțe trecute bine de 70 de ani, sprijinindu-se ba una de alta, ba una de bastonul celeilalte, ba de copaci cu bastoanele, ba cu bastoanele de pietroaiele copacilor, ba cu băbuțele bastoanelor de copacii pietroaielor, ba cu pietroaiele de copaci și băbuțele de bastoane.

Oricum, se deplasau... De necrezut, nebunește, uimitor și în același timp de invidiat.

Vrusei eu să le-ntreb cam ce sport făcură-n tinerețe în afară de copii și mâncare, dar mă gândii că nu m-oi înțelege cu dânsele, și-oi mai lua și vreo două-n cap, așe că le lăsai cu Cel de Sus și cu bastoanele lor.

La un moment dat, să-mi sară inima din piept și nu alta. De undeva din hăul de jos, adicătelea de pe fundu´ canionului, printre pietrele ce urcau în sus apăru o tânără gâfâind și-ncepu să-mi găvărească ceva în bulgară arătându-mi în jos.

O întreb dacă vorbește engleza, ea dă din cap că nu. Atunci o iau și eu pe limba noastră ce-i comoară:

,,- Ai găsit gold, acolo? ”. Ea îi dă înainte pe limba ei...

,,- Aa, să nu mă duc acolo că-i ursu the bear´! ” Ea o ține pe-a ei...

,,- Auzi fată, hai zi-mi că i-ai făcut vânt de pe stânci lu´ the husband bărbatu´ crezând că-i Batman, și-acu vrei să ți-l recuperez eu! ,,

,,- Stai oleacă pliz, că văz o căpățână. Dacă are în prelungire un body-corp și scoate și vreun ză icnet, e de bine. ”

Și iacă-tă că apăru printre pietre bulgaru, gâfâind și el. Și după ce-i zise mândra-i nu-ș ce pe limba lor, se-ntoarse către mine zicându-mi într-o engleză ciuntită rău de tot care-mi sună cam așa: ,,- Minunat ceva jos coboară văzut dacă tu! ”

Mulțumesc frumos pentru indicațiile prețioase, îi răspund că poate data viitoare că acu trebuie să prind personalul de Ciulnița, și-mi văd mai departe de traseul meu.

Nu după mult timp poteca se despică în două. Aici aveam să fac popas că mi se uscă gâtlejul și căldura era de-a dreptul năucitoare. Băui ceva apă după care mă așezai pe-un pietroi și-mi aprinsei o țigară uitându-mă ca curca-n lemne la acea bifurcație. Pe un´ s-o iau, ,,hăis” ori ,,cea”? Termin țigara, mă ridic și...

Pe poteca din stânga apăru o tanti echipată într-un costum de camuflaj de zisei eu c-o fi din trupele de desant și-o fi trebuit să ajungă în Afganistan dar o parașutară ăia greșit din avion. Avea musai și bocanci, un rucsac cred că plin cu pietroaie că prea gâfâia, ochelari de soare d-ăia cu oglindă ca să nu vezi tu că-i șașie și niște căști pe urechi cât tigaia de clătite la care asculta probabil ceva rock progresiv, că prea i se bălăngănea capul pe gât de zisei c-acu i se rupe și-o ia di vale în prăpastie.

Așe că zisei s-o iau mai bine în dreapta ca nu cumva să ne-ncurcăm unu´ într-altu´. Nu vă mai gândiți la prostii! Adică unul pe altu´, ea pe mine și eu pe ea, să nu ne-ncurcăm... Ptiuuu!!! Nici așa nu-i bine, tot nu-mi iese. Adică să ne lovim, încercând să trecem unu´printre altu´... Ptiuuu!... Gata, o las așa cum căzu... Stați, că nu căzu fata, ci vorba-mi!... Off!...

Deci, o luai spre dreapta și ieșii din pădure din nou pe marginea hăului unde mi se-nmuiară cataligele. Fraților, păi ce văzui eu la cascada Hotnitsa și pe unde mă cocoțai e mizilic față de ce-mi văzu ochii aici. Trecători, poduri și podețe din scânduri, spânzurate la înălțimi cuprinse între 60 și 80 de metri deasupra hăurilor prăpăstiilor, pe care cică puteai traversa canionul de pe un versant pe altul. Ei, hai! . Că n-oi fi mâncat mătrăgună și nici benzina din Logan n-o băui, ca să mă cocoț eu pe ulucile alea atârnând deasupra râului Negovanka. Și uite că în fața podurilor astea suspendate, văzui o tablă roșie pe care scria cu alb: ,,ЗАБРАНЕНО МИНАВАНЕТО ПО МОСТА”. Și cum cunosc la ,,perfecție ,,limba asta, tradusei imediat: ,,Aici poți muri în siguranță! ”. Adicătelea, dacă ți s-a făcut de dus într-un loc luminat, plin de verdeață, un loc de odihnă, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, asta-i calea ce trebuie s-o urmezi. Dar cum mă gândii eu că încă mai am de contribuit la progresul și ridicarea pe culmi cât mai înalte a bunăstării poporului și patriei mele, bașca nu-mi făcui nici testament, zisei s-o iau din loc mai departe ca să nu mă ie cu leșin.

Da´ ce putui să plec? Nici gând, că stătui să-l vizionez și să-l pozez pe unu´ cu muierea și băietu´ după el, ce-și făcu curaj (probabil își băgase ceva lichide prin ,,carburator ,,), se holbă la un podeț, rupse banda care cică-l încurca să înainteze pe stinghiile alea șubrede, ca într-un final să văd cocoțaț tăt familionul în creștetu´ unei stânci, precum vrăbiile pe gard, admirând peisajul.

N-am mai stat să văz cum sau dacă mai coboară de-acolo, că deja-mi ajunseră bătăile inimii la 320 pe minut.

No așe c-o luai înapoi pe cărăruie, intrai în pădure ăghein... și începu calvaru´, căci astă cărăruie începu să urce, să coboare și iar să urce către... ați ghicit... poteca pe care venise tanti Rambo.

Aha, naiba mă puse să iau în dreapta, eu politicosu´ lu´pește! Nu mai bine, treceam eu pe lângă, pe dedesubt, pe deasupra sau prin dânsa ca să nu-mi mai rup acu´ mâinile, chișerele sau vreo sârmă de la motor?

Asta-i amu, trebuia s-o iau mai departe, că dacă mă mâncă...

Și dăi și luptă, și luptă și dăi, ține-te de copaci, târăște-te pe sub ăia prăbușiții, scoate-ți ochii în crengile alea pleoștite, lasă-ți ADN-ul pe pietroaiele colțuroase, sări peste buturugi, vezi că ți-ai sfâșiat bermudele, ocolește cioturile alea că te-mpiedici tontule. Nu-i nimic că ai atins pământu´ cu dosu´, rămâi acolo și-ți mai trage sufletu´dacă tot te-așezași. Bun, mai iau o gură de apă că... draci, e clocotită!

Amu stați oleacă să-mi culeg adidasu´stâng că-mi rămase-nfipt într-un ciot și plecăm mai departe.

Dau să mă salt în picioare dar ele se retează de la juma´ făcându-mă să mă așez iar, semn că am ceva probleme cu basculele, bieletele antiruliu sau vreo bară stabilizatoare. Mai stau oleacă că timp pân´ la pensie mai am, mai fac ceva poze din poziția stând-șezând-staționat-defect, ca într-un final să reușesc să-mi pun body-ul în poziția normală de hominin, să-mi recuperez condurul stâng și să plec mai departe.

Din nou poteca începe să coboare către malul abrupt al canionului, de unde se auzea o cădere de apă, semn că ajusesem în apropierea Cascadei Momin Skok (Săritura fecioarei). Despre acest loc există o legendă care spune că aici este locul de unde o tânără fată ar fi sărit de pe o stâncă de 10 metri, în disperarea de a scăpa de invadatorii turci ce-o urmăreau.

Ca să ajung însă la cascadă, ar fi trebuit să cobor jos, ceea ce nu-mi prea făcea plăcere.

Un pic mai departe râul Negovanka se lățește semnificativ, părăsind oarecum valea canionului.

Astfel, canionul se termină păstrându-și doar versantul de peste râu, care scade însă ușor în înălțime, lăsând râul să se lățească din ce în ce mai mult.

Fiindcă deja peisajul se schimba pierzându-și ușor din acea sălbăticie și devenind ceva mai prietenos, continui să merg pe poteca pădurii care coboară ușor până la nivelul râului și care la un moment dat se lățește brusc și... Ptiu, drace!... Urme de cauciucuri și... mașini parcate la liziera pădurii, lângă malul albia râului.

Ei, hai! Păi ăștia cum ajunseră frate aici cu fierătaniile iar eu a trebuit să-mi abandonez Loganu´ unde-o-nțărcat mutu iapa și să-mi rup țurloaiele pe coclauri.

Continui să înaintez, din curiozitate să văz ce-i cu otovehiculele. Aha... mumos... pescari, grătare, muzichie. Bravos! Bogdane, pupă-te și dă-ți și una după ceafă...

Acu, gata! Văzui eu că poteca făcea undeva la stânga pe după pădure, dar nu mă mai interesa pe unde veniră pescarii, că de´, ei veniră să de-a cu bățu-n baltă iar eu să văz pietroaiele canionului. Alta-i era problema acu´... drumu´ de-andărătelea.

Că-mi resetai eu neuronii, începusem să-mi reamintesc traseul și numărul de pași pe care-i făcui, îi adunai, îi împărții, scosei și radicalul, băgai și-ntr-o funcție de cosinus și tăt nu-mi dădu 1km cum scria pe a scândură de unde plecasem. Mie cam de vreo 2,8km îmi dădu lungimea acestui traseu. Aha, stați că-mi căzu fisa, banu´, moneda... Cred că au vrut să zică că de fapt canionul ar avea 1 km, dar traseul, adicătelea poteca în sine care te urcă și te coboară, ar avea aprope vreo 3 km. Doamne, că deșteaptă îs!

Oricum chestiunea era că acu´trebuia să mă întorc, bașca numa´urcând. Văleu muică!!!

Iar sărituri peste obstacole și slalom printre copaci. Iar julituri pe pietroaie, iar dezechilibrări. Oameni nu mai am mai întâlnit pe drumul de întoarcere. Era și normal de fapt. Trecuseră vreo 3 ceasuri peste miezu´ zilei și poporu era și el la grătare, beute, dănțuieli sau hodină, că doar era sâmbătă, nu ca mine să umble de chiaun pe coclauri.

Nici măcar pe băbuțe nu le mai întâlnii. Acu´mă gândii eu că ori s-or fi dat cu parapanta ori făcură ceva gen bungee jumping.

Așe că mai cu o julitură, mai cu o zgârietură, mai cu limba adunând frunzele de pe poteci, reușesc într-un final să dovedesc canionul și să ies în stradă.

Cum era de așteptat, nicio mașină parcată... Ba da, una... În depărtare îmi zăresc credinciosul Logan priponit în poziția în care-l lăsai. Singur, tăcut, părăsit și uitat de lume... Stați un pic că iar îmi dădură lacrimilelele... le...

Îi dau ocol să văz dacă mai are toți adidașii, deschid încet portiera ca să nu-l trezesc brusc, mă așez în liniște pe scaun, înfig cheia în contact și învârt...

,,- Is alive! Is alive!

- Amu, hai la hotel că-s fiert ca un cucuruz și mâine o luăm iar din loc, că mai avem ceva de văzut... mâncați-ar tata bujiile și segmenții matale... ,,

---

VIZUALIZĂRI: 8822 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI