Pelerin pe Camino Primitivo către Santiago de Compostela

TIPĂREȘTE

Motto: "Quien va a Santiago y no al Salvador, visita al criado y no al Señor" ("Cine merge la Santiago şi nu la Salvador vizitează sluga şi un stăpânul")

Dacă pelerinajul către Ierusalim sau Roma a trecut pe varianta aero şi auto, cel către Santiago de Compostela a rămas în mare măsură în varianta sa originală, adica per pedes. Desigur a apărut opțiunea pe doua roți, dar ponderea rămâne a celor care mărşăluiesc. Pentru a fi considerat pelerin trebuie să dovedeşti că ai parcurs măcar 100 de kilometri pe jos sau 200 cu bicicleta, iar anul trecut au fost înregistrate peste 300 000 de astfel de persoane.

Pornind din diferite colțuri ale Europei pelerinii moderni optează pentru rute deja celebre. Drumul francez, ales de aproape 60% dintre participanți, poate începe din multe locuri. Paris, Arles sau Cluny sunt printre cele mai cunoscute, dar şi îndepărtate. Camino portughez este a doua rută ca popularitate şi debutează la catedrala din Lisabona sau la cea din Porto. Camino del Norte (drumul nordului) străbate Ţara Bascilor şi este mai puțin atrăgător din cauza diferențelor de altitudine întâlnite. Urmează la rând alte trasee, englez, aragonez, etc, dar am găsit simbolul drumului sfântului Iacob chiar şi în fața domului din Speyer, pe malul Rinului. Iar un tânăr original cu care m-am intersectat pe drum de mai multe ori, ceh de origine, începuse din Praga şi pe rucsacul lui era scris cu mândrie "3200 de kilometri".

Totuşi pelerinajul inițial, efectuat de regele Alfons al II-lea şi suita sa în sec. al IX-lea, s-a desfăşurat aproximativ pe drumul numit astăzi Camino primitivo. În lungime de 320 de kilometri şi caracterizat de pante istovitoare şi coborâri interminabile, urcând pe culmile munților din Asturia şi rătăcind prin pădurile Galiției, el este considerat cel mai dur traseu dintre toate. Şi pe acesta l-am ales eu, ca pe o ultimă aventură.

Punctul de start se află în Oviedo, oraş elegant, care îmbină istoria cu turismul, atrăgând şi alți vizitatori în afara pelerinilor. Există o multitudine de puncte de atracție: catedrala San Salvador, locul unde este expusă Crucea Victoriei, simbolul Asturiei, Santa María del Naranco şi San Miguel de Lillo, două biserici situate pe Monte Naranco, construite în stilul pre-romanesc asturian cu peste un mileniu în urmă, biserica San Juan El Real, unde viitorul dictator al Spaniei Francisco Franco îşi unea destinele cu Carmen Polo, dar şi Palacio de Congresos, o realizare futuristă caracteristică lui Santiago Calatrava, şi o mulțime de statui, cele mai cunoscute aparținând lui Woody Allen şi micuței Mafalda. Colega noastră @mireille a prezentat urbea plastic, cu mult farmec, în stilul său personal, şi cum nu-mi doresc să fiu un palid epigon mă abțin să pornesc un alt review pe aceeaşi temă.

Mi-am ridicat de la biroul de informații turistice credențialul, "paşaportul de pelerin" pe care urma să-l ştampilez de-a lungul călătoriei la hanuri, biserici, cârciumi, magazine şi chiar vânzători ambulanți. Am colindat prin sate şi oraşe, mari şi mici, mai banale sau interesante. Din păcate nu întotdeauna mai aveam timp sau energie să le explorez în amănunt. Am descărcat o mulțime de hărți de pe internet şi le-am păstrat în telefon. Inutil, căci drumul este marcat excelent şi în Asturia şi în Galiția. Deasemenea semnalul pentru telefon şi internet a fost excelent, putând să-mi prezint călătoria familiei în timp real. Am trecut prin Grado, dar nu m-am oprit să vizitez muzeul etnografic fiind târziu, în Cornellana am văzut din mers mănăstirea San Salvador, fondată acum un mileniu şi lăsată astăzi în părăsire. La Salas am ajuns obosit şi înfometat, aşa că am mâncat bine într-o tavernă bătrânească de lângă arcul care leagă palatul Valdés Salas cu turnul medieval. Am stat alături de clienții obişnuiți care s-au bucurat zgomotos când am ales să beau o bere galițiană în favoarea uneia din Madrid. Patronul mi-a adus un platou uriaş, spunându-mi că am nevoie de putere să ajung cu bine la capăt. Prețul a fost decent şi bacşişul la fel. Pelerinii sunt bine primiți peste tot, deşi nu vin ca nişte clienți bogați. În general toți localnicii pe care-i întâlneşti sunt binevoitori, îți oferă ajutor, te salută cu prietenie. Nu am întâmpinat o barieră linvistică, deşi cunosc limba spaniolă destul de modest. La Tineo doar am făcut câteva fotografii prin centrul localității şi am căutat o gustare şi o cafea. Le-am găsit într-un bar simplu, unde m-am simțit ca acasă. Cunoşteam vreun sfert dintre consumatori :). Muzeul de artă religioasă, având o colecție mică de obiecte vechi şi valoroase, era închis. La Grandas de Salime este un alt muzeu etnografic şi la Castro sunt ruine celtice. Din păcate am parcurs drumul dintre cele două localități de două ori, din lipsă de paturi libere, şi marşul suplimentar de 10 kilometri m-a privat de o pauză educativă.

Am vizitat mult mai relaxat Lugo, un oraş ascuns după ziduri romane, un loc unde modernismul se înclină în fața eleganței de pe vremea bunicilor. La Melide am trecut pe la biserica San Pedro, începută în sec. al XII-lea, apoi am avut parte de un prânz inedit, căci am ales la întâmplare, nerecunoscând în meniu nici un fel de mâncare. La Boente a fost fiestă, ea desfăşurându-se chiar lângă albergue-ul unde m-am cazat. Ţin minte că au avut o grămadă de artificii, locul de lansare fiind sub geamul meu. Parcă dormeam pe câmpul de luptă de la Mărăşeşti. Aşa mirosea şi se auzea. Dar n-am fost în stare să mă ridic şi să închid geamul, adormind în plină bătălie. Ţinta mea era însă aproape, victoria părea o simplă problemă de timp. A doua zi, la intrarea triumfală în Santiago de Compostela mi-am pus ochelarii de soare. Îmi dăduseră lacrimile. Nouă luni de pregătiri şi marşuri extenuante şi-au spus cuvântul. Ajunsesem cu bine şi chiar cu o zi înainte. M-am reîntâlnit cu un german din Aachen, un veteran al pelerinajelor, alături de care pornisem în prima zi. N-am ştiut niciodată cum îl cheamă, deşi am discutat de mai multe ori de-a lungul traseului. M-a felicitat şi ne-am îmbrățişat. Să recunosc că plângeam? Sfârşitul însă nu era aici. O oră şi jumătate am stat la coadă la oficiul pentru evidența pelerinilor ca să-mi obțin compostela, diploma care atesta pelerinajul efectuat. Cu fețe obosite, bocanci plini de praf şi rucsaci decolorați de soare parteneri de drum sosiți din diferite colțuri ale lumii au aşteptat la fel ca mine o simplă coală de hârtie, dar care atesta răbdarea şi voința de a termina o încercare la care ne angajasem benevol.

Cu privire la peisaje veți citi pe diferite site-uri caracterizări gen "privelişti care-ți taie răsuflarea". Poate autorul se gândea la faptul că i-a ieşit limba de un cot şi nu mai putea respira în urma urcuşului. Este foarte posibil. Dar pentru cei care au străbătut Piatra Craiului sau Retezatul, de exemplu, nu va fi nici o noutate. Se ajunge şi la un baraj, la Salto de Salime, dar din nou mândria patriotică mă orientează spre Vidraru, care parcă-i mai spectaculos. Diferența apare din totala lipsă a pet-urilor plutind în derivă, dar aici este vorba de civilizație şi educație. Pădurile Galiției sunt lipsite de acea desime pe care o au codrii noştri şi potecile par pline de colb. Însă din nou ei au un ascendent uriaş prin lipsa gunoaielor şi mai ales a reîmpăduririlor pe zone largi.

Ca părere personală, drumul este greu şi lung, dar poate fi terminat fără nici o problemă musculară. Pentru cei familiarizați cu drumețiile montane, va părea un fel de excursie în Bucegi. Desigur, după o săptămână va interveni oboseala şi chiar plictiseala, dar împărțirea în etape de 25-30 de kilometri face ca la ora 3 după-amiaza să se termine "ziua de lucru". Eu am avut mai mult de îndurat, căci am debutat cu o rosătura la picior, rod al antrenamentului. Am mers din aceasta cauză mai încet şi scrâşnind din dinți, am mai făcut câte o pauză pentru schimbarea pansamentului, dar m-am abținut de la blasfemii, căci pelerinajul presupune şi penitență.

Problema cazării, în mod normal, nu este o problemă. Există în multe locuri hoteluri, dar pelerinul adevărat se cazează la hanuri, cunoscute de toata lumea, indiferent de limba maternă, drept albergue. Sună mai exotic şi folosirea termenului îți crează senzația că aparții unei categorii de călători mai specială. Acolo găseşti atmosfera veritabilă a pelerinajului. Sunt hanuri din belşug, dar şi hotelurile aveau tarife reduse pentru noi. Am înnoptat în dormitoare de treizeci de persoane (ca în armată), în camere de doar şase paturi, dar şi singur-singurel în tot hanul. Unele erau moderne, părând a avea instalațiile sanitare nou montate şi mobilierul nou-nouț, altele erau mai vechi, probabil aparținând epocii regelui Alphons al II-lea. O dată am crezut că sunt la cabană în munți, altă dată că dorm într-un hotel adevărat. Un punct comun îl constituie curățenia ireproşabilă, un altul ar fi amabilitatea gazdelor. În întreaga perioadă petrecută în Spania, două săptămâni, am schimbat paisprezece paturi. Am dormit în hanuri, hoteluri de o stea, de două şi de trei. M-am gândit mult ce să reproşez, raportat la preț, igienă, comunicare, etc, şi am înțeles că nu am de ce să mă plâng. Mi-am scos cu respect şapca în fața industriei hoteliere din țara aceasta. Este o părere strict personală. Dar indiferent de mărimea camerei nu vă aşteptați la o seară ca la cabană, ca în tabără. În general, lumea vorbeşte în şoaptă şi după ora 22 este complet întuneric, cu toții dormind dus. Bineînțeles că este timp de povestit la o bere rece sau la un pahar de cidru, mai ales la cinele comune, dar apoi somnul are prioritate. Prețul cazării este cam 10-12 euro pe noapte la han şi 20-35 de euro la hotel. Uneori se găsesc maşini de spălat şi uscătoare (funcționeaza cu monede de 2 euro), alteori sunt doar frânghii de uscat rufe. De cele mai multe ori ți se dă un cearşaf şi față de pernă de unică folosință şi doar o dată am apelat la cearşaful propriu. Dormitoarele sunt mixte şi bunul simț este ceva uzual. Cum tot pățitu-i priceput, pot să vă sfătuiesc, după o experiență personală, că este bine să sunați în prealabil dimineața la câte un albergue pentru rezervare. Am prins şi ultimul pat din han, dar am şi bătut cinci kilometri înapoi, spre un hotel cu locuri disponibile.

Rezervarea este facilă, toate "albergue-le" au pagină pe internet, cu informații utile şi mai ales număr de telefon. Şi nu este greu deloc să spui în spaniolă că te cheamă Mario şi vrei să rezervi un pat pentru seara respectivă. Însă unele hanuri nu acceptă rezervări, cazarea făcându-se în ordinea sosirii. Noroc cu numărul mare de locuri de cazare :).

Un alt capitol important este cel al alimentației de zi cu zi. Din fericire cei care se ocupă de problema aceasta în Asturia şi Galitia nu sunt oameni porniți a face avere peste noapte. Prețurile sunt destul de scăzute şi nu numai în supermarket-uri. Am mâncat bine şi ieftin chiar dacă s-a gătit la bucătărie doar pentru mine. Un platou cu carne, cartofi şi salată nu depăşeşte 9 euro. Un sandviş consistent, o cafea şi un zumo (suc de portocale, făcut chiar din portocale) m-a costat la un albergue vreo 4-5 euro. În gară la Kőln abia cumpăram sandvişul şi comparația am făcut-o uşor la sosirea în Frankfurt :). În cursul zilei nu este nevoie de mâncare în rucsac căci baruri ş restaurante unde se mănâncă un bocadillo gustos şi se bea o bere rece sunt numeroase, iar pe ultimii 40-50 de kilometri chiar prea numeroase.

Concluzionând, pelerinajul este o călătorie spirituală pe care fiecare o înțelege în felul lui. Dar turistul din cei mai mulți dintre noi nu rămâne pasiv la locurile pe care le vede, la situațiile pe care le întâlneşte. Astfel că aici am căutat să prezint doar aspecte practice ale drumului şi impresii absolut personale. Desigur că am trecut în viață prin locuri mult mai atrăgătoare şi fără eforturi atât de mari. Pasiunea mea pentru istorie sau artă a fost prin alte părți ale Europei mult mai satisfacută decât pe acest drum anevoios. Dar nu regret nici o clipă călătoria şi chiar o recomand cu căldură şi altora. Iar motto-ul reprezintă gândul cu care am purces la drum.

Să aveți şi voi un pelerinaj frumos.

---

VIZUALIZĂRI: 6132 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI