Dunamase Castle [langa orasul Portlaoise, regiunea Laois]

TIPĂREȘTE

Ruinele acestui castel medieval se afla la 6 km. de orasul Portlaoise din regiunea Laois si la 90 km. de Dublin. Din N80 am mers cam 1,5 km. pe un drum ingust, pe care localnicii il numesc probabil drum de tara sau drum intre sate. Ca mai toate drumurile de acest fel din Irlanda si acesta este ingust, practic doar un pic mai lat decat o banda de drum national, dar pe care se circula in ambele sensuri. Drumul este si de o parte si de alta protejat sau separat de proprietatile localnicilor, cu copaci si cu un gard viu des si rezistent, gard care nu permite ca animalele ce pas in voie sa iasa din decor pe sosea. Din loc in loc, cand de o parte, cand de alta a drumului sunt mici zone laterale (ca un refugiu) in care se baga una din masini (sau tractoare) cand se intalnesc doua ce vin din sens opus pe drum.

Am ajuns intr-o parcare, in fata Holy Trinity Church (Biserica Sfanta Treime). De acolo pe culmea unui deal se vad ruinele unuia din cele mai importante castele medievale irlandeze, important din punct de vedere strategic si istoric. In zona nu exista nici magazin cu suveniruri si cel mai important, nici toalete. Cum nu vedeam nici un centru de informare turistica, am intrat mai intai in biserica, unde am avut norocul sa intalnim un preot, care ne-a facut prezentarea celor doua obiective contra unei mici donatii catre biserica.

Stand in curtea bisericii, mai intai ne-a spus cate ceva despre biserica in care locuitorii satelor invecinate, se roga, se cununa, isi boteaza copiii sau le este tinuta ultima slujba inainte de a fi ingropati. Biserica a fost construita in 1860 si este o constructie simpla dar solida din piatra, in armonie cu castelul. Este posibil ca piatra folosita la constructia ei sa provina de la castelul parasit.

Apoi preotul ne-a vorbit cu deosebita mandrie despre castelul care nu a fost niciodata cucerit si care face parte din colectia de castele ale Irlandei. Unele castele sunt doar ruine, altele sunt inca pline de viata cu propriatari bogati, prin a caror vine, "sangele nu este rosu... ci albastru".

In primul rand asa cum vedeam si noi, castelul a fost construit pe culmea unui deal, de unde are o vedere buna multi km. de jur-imprejur. Cele mai vechi documente in care a fost gasit pana in prezent mentionat castelul, sunt de pe la 844, sub denumirea de Dun Rim, cand, se spune in documente, ca fortificatia existenta pe acest deal a fost atacat de vikingi.

Alte documente, pomenesc despre soarta castelului, prin sec. XII, cand a fost reconstruit si i s-a dat un aspect foarte apropiat de ce se mai vede astazi. Cam atunci a devenit proprietatea familiei maresalului Norman si mai taziu a familiei Mortimers.

Castelul – fortificatie, avea in perioada sa de glorie, doua randuri de ziduri de aparare, doua santuri adanci cu apa, unul exterior si unul intre cele doua ziduri de aparare si cateva sute de ani a facut fata atacurilor mici si mijlocii. In decursul sutelor de ani cat a fost locuit, castelul a fost de mai multe ori dat ca zestre la casatoria fiicelor proprietarilor. Era considerat un dar de mare pret in primul rand pentru pozitia sa strategica in regiune, pentru intinsele domenii de la poalele dealului pe care le detinea si pentru bogatia zonei. Toti cei din satele regiunii erau vasalii stapanilor castelului.

Castelul a avut parte de o ultima resuscitare la sfarsitul sec. XVIII, cand Sir John Parnell, proprietarul din acei ani, a facut din castel un loc de distractie pentru elita de atunci. A amenajat o sala de banchete si a redecorat dormitoarele in care erau primiti musafirii. Distractiile erau grandioase si cum e de la sine inteles, nu era invitat oricine. Fiul sau, care a mostenit castelul nu au fost interesat nici de pozitia strategica, nici de petreceri si dupa ce au luat tot ce se putea lua si refolosii in alte resedinte, a lasat castelul in voia sortii. Si soarta a fost destul de cruda, caci dupa exemplul stapanilor, se pare ca si taranii din zona, au luat piatra si orice alte materiale pe care le-au mai gasit si le-au folosit la casele lor.

Dupa ce am ascultat povestea castelului, i-am multumit preotului si am pornit singuri pe drumul acum asfaltat, care duce la castel. Pentru o alta mica donatie, am fi putut fi insotiti de preot, dar i-am lasat si pe alti turisti care tocmai atunci sosisera, sa beneficieze de serviciile sale.

La intrarea ingusta si inchisa pe timp de noapte cu o portita a micului domeniu ce a mai ramas castelului, sunt cateva panouri care spun pe scurt povestea sa. Exista si un plan al constructiei asa cum era ea evul mediu. De cum am inceput sa urcam dealul, am constat ca vantul bate puternic si am aflat la plecare ca oricat ar fi vremea de frumoasa jos, acolo sus la castel mereu bate vantul. Parca natura se impotriveste ca cineva sa mai calce pe acolo.

Castelul beneficiaza cum spuneam de o pozitie strategica deosebita. Doar pe o zona mica a dealului, se poate ajunge la castel. Pe trei laturi, dealul este atat de abrupt si stancos, incat a reprezentat dintotdeauna o bariera naturala impotriva celor care ar fi incercat sa il escaladeze. Iar daca totusi cineva ar fi reusit acest lucru cu o sabie in mana, dupa ce ar fi ajuns in varf, s-ar fi izbit de zidul inalt al castelului. Daca printr-o minune, ar fi trecut si de acesta... il astepta un sant adanc din care greu ar mai fi iesit ca sa treaca si de al doilea zid. Oricum... toata aceasta incercare, nu a putut fi trecuta de o armata de oameni. Din cate documente au fost gasite, in nici unul nu este mentionata o astfel de reusita. Practic castelul – fortareata nu a fost nicodata cucerit.

Dupa ce am trecut de primul sant de aparare am ajuns la primul turn Barbican. Barbican este constructia de la intrarea intr-o fortificatie; este turnul de deasupra portii, care servea atat ca punct inalt de observatie cat si primul contact cu soldatii in cazul unui atac. Acolo stateau zi si noapte strajeri, care deschideau sau nu - dupa cum erau oridinele - poarta castelului. Este cam acelasi lucru cu gatehouses. La unele castele, cum este si in cazul Castelului Dunamase, exista doua turnuri Barbican, caci exista doua ziduri de aparare. Cele dou turnuri erau unite intre ele, cu constructii din lemn si pasarele. Daca cineva nedorit, isi facea aparitia la poarta castelului, era lasat sa treaca de prima poarta, dar nu si de a doua... Era interogat sau atacat direct, in zona cuprinsa intre cele doua porti. Banal dar eficient.

Dupa ce am trecut de cele doua porti cu ce a mai ramas din turnurile lor, am intrat in incinta castelului. Peste tot sunt ziduri, mai mult sau mai putin deteriorare, unele mai mari altele mai mici... si acolo unde nu sunt ziduri, creste iarba. Cu greu cineva isi mai poate imagina astazi cum arata locul in urma cu cinci sute de ani, cand iarba mare si deasa a pus stapanire pe toate aleile si locurile altadata pline de constructii specifice de incinta. Nici urma de pivnite, de bucatarii, de camari, de grajduri sau de depozit de lemne. Cu toate ca au existat cu siguranta, dar fiind constructii mai putin durabile, urmele lor au fost sterse demult sau acoperite cu pamantul care s-a depus si peste care acum creste iarba. Cu toate aceste, castelul este unul de patrimoniu national.

Zidurile exterioare au din loc in loc, ferestre de observatie, prin care si noi am vazut pana departe in zare, campia si satele din jurul castelului. Aceste ambrazuri cum se numesc aceste ferestre, sunt inalte si subtiri, incat prin ele se putea trage cu arcul.

In dreapta celui de al doilea barbican, sau altfel spus langa cea de a doua poarta, sunt ruinele unei cladiri dreptunghiulare. Poate era casa strajerilor, sau poate depozitul de arme si munitii, sau poate amandoua...

Dupa ce cu greu reuseam sa ma tin bine pe picioare din cauza vantului puternic, am ajuns in cladirea propriuzisa a castelului, acolo unde era " casa " stapanilor. Din tot ce a fost frumos candva, acum de pastreaza zidurile exterioare, groase in unele locuri si de doi metri, o sala mare centrala si se vede ca a existat cel putin un etaj cu ziduri mari din piatra, iar deasupra lui, podul din lemn. Constructia are doua intrari; una mai mare si una ceva mai mica, posibil pentru servitori si pentru aprovizionare. Uitandu-ma la intrarea principala, care este sculptata din piatra, ma si miram cum de nu a luat-o nimeni sa o foloseasca la alta casa... Un alt lucru pe care l-am remarcat este inaltimea mica a intrarii. Poate ca daca de jur imprejurul zidurilor s-ar indeparta cativa zeci de cm. de pamnt, s-ar vedea inaltimea reala a castelului. De o parte si de alta a ei sunt golurile ramase in ziduri, unde candva erau usi si ferestre. Astefel de goluri sunt si in peretii exteriori ai cladirii la inaltime mare, ceea ce indica faptul ca la etaj erau camere de dormit sau alte incaperi cu diverse intrebuintari; camere intime de discurii, camerele copiilor si altele.

In aceasta cladire, pe jos nu a crescut iarba din simplul motiv ca peste tot este piatra. Destul de plana si de bine lucrata, se vede ca a fost podeaua unei constructii si mai mult ca sigur deasupra a fost o podea din lemn.

Dupa ce am vazut si aceasta parte a castelului, satui de vantul care nu ne lasa ragazul sa admiram prea mult privelistea, am facut cale intoarsa.

Iarba deasa din curtea castelului, ne-a indemnat la o zbenguiala copilareasca. Placuta la atingere si curata, acea iarba era ca o mare si moale saltea naturala. In plus nu exista nici cel mai mic risc ca in ea sa se ascunda vre-o taratoare, stiut fiind ca Irlanda este singura tara din Europa in care nu traieste nici un sarpe... Minunat si relaxant acest lucru care mi-a dat un sentiment de siguranta!

Pe drumul de intoarcere ne-am intalnit cu alti turisti, dovada a faptului ca desi locul pare cu totul abandonat, starneste curiozitate si este mentionat in multe pliante turistice.

---

VIZUALIZĂRI: 1558 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI