40 de platani şi 15 euro

TIPĂREȘTE

Pentru a explica titlul, voi începe cu sfârşitul: 15 euro este preţul plătit pe noapte la hotelul din Loutra Edipsou. 3 nopţi – 45 euro.

– Nu se poate, e o greşeală, zice Adrian când îl anunţ, triumfătoare, că am făcut rezervarea în Evia. E 45 de euro de persoană.

– Ba nu, îl contrazic eu. Uite aici, scrie negru pe alb. E pe cameră. Ăştia de la booking dau întotdeauna tariful pe cameră, nu pe persoană.

Evident că am avut (şi de această dată!) dreptate. Nici mie nu mi-a venit să cred, dar preţul era într-adevăr pe cameră.

Cred că aţi înţeles deja că acesta a fost şi principalul argument în alegerea hotelului. În noiembrie 2014, când am organizat concediul de două săptămâni pe care aveam să-l petrecem în septembrie 2015 în Grecia, am început cu rezervarea celui mai important şi lung sejur, cel din Peloponez, şi anume la Villa Manolis din Tolo, pentru care urma să plătim 308 euro pentru 9 nopţi de cazare (34,22 euro/noapte – destul de mult). Cum finanţele noastre erau cam „subţiri”, pentru restul nopţilor (două de tranzit şi trei în Evia) am căutat soluţiile cele mai ieftine. Şi datorită muncii mele asidue (!), într-un final, pentru cele 14 nopţi de Grecia am obţinut o medie de 29 euro/noapte, ceea ce mi s-a părut rezonabil.

În Evia pot însă zice, cu mâna pe inimă, că norocul a dat peste noi. Numele lui (al norocului)? Hotel 40 Platania. Adresa: strada 25 Martiou nr. 66, Loutra Edipsou.

O scurtă digresiune: 25 martie e un nume de stradă foarte comun în Grecia, se întâlneşte peste tot. E Ziua Independenţei, data la care, în 1821, arhiepiscopul de Patras a proclamat declanşarea revoltei antiotomane. E sărbătoare naţională, celebrată cu mare fast. Totuşi ziua naţională oficială a Greciei este 28 octombrie şi se mai numeşte Ziua Marelui „Nu” („Okhi”) sau Ziua Demnităţii: ea marchează data la care, în 1940, la ultimatumul dat Greciei de Mussolini privind ocuparea unor poziţii strategice şi traversarea ţării de către armata italiană, premierul Ioannis Metaxas a răspuns „nu”. După mai puţin de două ore Grecia era atacată şi nevoită astfel să intre în al Doilea Război Mondial. Evident că şi această zi dă numele multor străzi din localităţile greceşti.

Şi o precizare: în afara preţului, în alegerea hotelului au mai contat alte două elemente: 1) faptul că se afla în Loutra Edipsou, deci la numai 26 km de Agios Georgios, un sat pe care doream neapărat să-l revedem, din motivele expuse într-un review anterior (vezi impresii); şi 2) scorul mare de pe booking (aproape 9). Adaug că hotelul are propriul site, în greceşte, engleză, germană, rusă şi slovenă (?), de unde puteţi afla informaţii şi despre oraş şi împrejurimi.

Hotelul este semnalizat chiar de la intrarea dinspre Rovies, dar drumul din şosea e un pic întortocheat din cauza sensurilor unice. Se află în capătul opus faţă de mare, la circa 500 m de ţărm şi în coasta muntelui. Strada foarte largă e în pantă şi până la a ajunge la hotel se trece pe lângă mai multe cafenele, taverne, o brutărie, un magazin cu suveniruri şi îmbrăcăminte şi o agenţie de turism.

Am văzut că strada se termina, aşa că am fost nevoiţi să întrebăm de hotel, pentru că e poziţionat pe colţ şi intrarea e de fapt pe o alee, imediat în dreapta, nevizibilă de pe 25 Martie. 40 Platania are 3 etaje, lift şi 22 de camere, unele duble cu pat matrimonial sau twin, altele cu trei paturi. Aspectul exterior e îngrijit (se vede că e o construcţie nouă) şi pe scările de la intrare sunt aşezate ghivece. Recepţia e suficient de spaţioasă iar în stânga ei se află salonul de mic dejun, care serveşte totodată şi drept lobby, cu câteva fotolii, un televizor cu ecran plat, un şemineu şi decoraţiuni de bun gust.

Am ajuns pe la 3-4 după-amiaza şi am fost întâmpinaţi de un puşti de vreo 14 ani care vorbea binişor englezeşte. I-am arătat rezervarea şi ne-a explicat că au chicinetă (aşa cum ceruserăm noi) numai la camerele cu 3 paturi. Nicio problemă, am replicat. În paranteză fie zis (dar să nu râdeţi de mine!), abia acum, adică la aproape două luni de la sejur, când mi-am strâns de pe birou hârtiile cu notiţe, hărţile, pliantele etc. din Grecia pe care le-am lăsat la îndemână pentru scrierea articolelor pe AFA, am remarcat uitându-mă întâmplător pe rezervare că preţul de 15 euro/noapte includea şi micul dejun! Incredibil! Aşa îmi explic de ce patroana tot insista dimineaţa să ne servească (iar noi o refuzam politicos de fiecare dată). Cum doamna nu vorbea englezeşte, o fi rămas cu impresia că nu dorim să-i gustăm bucatele, când de fapt eu, în prostia mea, eram convinsă că n-avem dreptul la ele... Oricum, am aruncat un ochi pe masa aranjată pentru micul dejun tip bufet şi tot ce vă pot spune e că era plină de platouri cu mâncare, cu toate că în hotel nu cred să fi fost mai mult de 4-5 camere ocupate.

Cât stăteam noi de vorbă cu puştiul, a apărut şi tatăl lui. Ei bine, dacă numele norocului nostru a fost 40 Platania, atunci prenumele s-a chemat Kostas. După ce s-a recomandat drept „ownerul” hotelului şi i-am plătit repede cei 45 de euro („ca să nu se răzgândească” – citat din Adrian), a pornit să turuie despre oraş, să ne recomande să mergem la spa-ul privat din imediata apropiere, la plaja Agios Nikolaos, la tot felul de mănăstiri şi biserici. După aceea, de fiecare dată când ne vedea, ne întâmpina cu „What can I do for you, my friends?” şi s-a dovedit a fi un personaj amabil şi simpatic. Plus un bun negustor, aşa cum aveam să ne dăm seama: îşi conducea cu mână de fier afacerea de familie în care şi soacra avea un mic rol, acela de a supraveghea fluxul de intrări şi ieşiri din hotel de pe un fotoliu din salon. Dar nu întotdeauna era cineva la recepţie şi uşa de la intrare, permanent larg deschisă, dovedea că nu se temeau de hoţi.

Camera în care am stat a fost la etajul 2, avea într-adevăr 3 paturi şi era un pic înghesuită, dar cum n-am prea stat în hotel, nu ne-a deranjat. Şifonierul s-a dovedit încăpător pentru cele 3 nopţi petrecute acolo iar noptierele mai mult decât utile. Am avut şi un televizor mic la care nu prea ne-am uitat – era perioada alegerilor şi se vorbea întruna, dar avea şi nişte canale în engleză. Aerul condiţionat funcţiona dar nu l-am folosit, în schimb am folosit internetul, care mergea cu mare viteză. Chicineta consta din chiuvetă şi un dulăpior, o plită electrică cu două ochiuri deasupra căreia se afla hota, plus un frigider. Nu aveau niciun fel de ustensile de bucătărie când am preluat camera, doar bureţi şi detergent de vase, dar la solicitarea noastră ne-au dat imediat tot ce am cerut: o tigaie, un ibric, pahare, farfurii şi veselă. Baia OK, cu hârtie igienică, foen, săpun lichid, prosoape. Deşi la întrebarea soţiei lui Kostas am declarat că nu avem nevoie de „room service”, după două zile ne-a cerut pe un ton imperativ cheia şi când ne-am întors am găsit cearşafurile schimbate, prosoape curate şi stocul de hârtie igienică împrospătat.

Camera a fost cu vedere în spate, nu spre aleea de intrare în hotel, şi priveliştea nu era prea ademenitoare: aveam în faţa calcanul unei clădiri şi în stânga se vedea muntele. Important e că fiind pe colţ, terasa era foarte largă: pe ea am găsit o masă şi două scaune comode şi acolo am stat de fapt majoritatea timpului, atunci când n-am dormit. Singurul mic incovenient a fost lipsa sforii de atârnat la uscat costumele de baie, dar cum sunt prevăzătoare din fire, plecaserăm echipaţi, aşa că am montat-o rapid. Una peste alta, a fost o cazare în condiţii excepţionale, mai ales având în vedere preţul!

A sosit acum momentul să vă explic de ce se cheamă hotelul „40 de Platani”. Pentru că stimabilul Kostas este şi proprietarul cafenelei şi al tavernei situate peste drum de hotel, chiar pe strada 25 Martie, dincolo de un fel de scuar foarte larg, mărginit de mulţi copaci bătrâni. Nu ştiu dacă au fost număraţi şi rezultatul a ieşit 40, cert e că spaţiul e umbros şi plăcut şi că la el se ajunge trecând peste un pod care traversează... aţi ghicit, un izvor cu apă termală.

Cafeneaua, care avea vreo 20 de mese, se deschidea dimineaţa devreme, aşa cum am constatat a doua zi, când am mers să bem un frappé (1,5 euro) înaintea plecării către Agios Georgios. Deja apăruseră clienţi şi mi-am dat seama că familia începuse ziua de lucru de pe la ora 7-7.30. Şi de terminat, terminau pe la 12-1 noaptea, când ultimii clienţi plecau de la tavernă. E drept că aveau şi vreo 4-5 angajaţi, bucătari şi chelneri, dar să stai în picioare 17 ore nu e deloc uşor. Kostas supraveghea totul de la înălţimea unui birou uriaş, din lemn sculptat, amplasat în faţa uşii dinspre bucătărie, unde avea computerul şi tot felul de hârţoage, semn că îşi desfăşura activitatea de boss în aer liber. Soţia se ocupa de cafenea iar angajaţii de tavernă.

Şi acum, că am ajuns cu povestirea la capitolul „tavernă” (mare, peste 30 de mese), trebuie spus că nu serveau decât salată, tzadziki şi carne la rotisor: pui, porc, berbec, capră, inclusiv kokoretsi. În prima seară, obosiţi după drumul din Tolo şi scăldatul în izvoarele termale, ne-am înfiinţat la tavernă pe la ora 8. Am comandat o porţie de tzadziki, una de salată grecească şi două de kokoretsi, plus o carafă de vin de o jumătate de litru şi o sticlă de apă gazoasă. Ne-a costat 26 de euro, mai mult decât OK, iar chelnerul a refuzat bacşişul. Să-l fi atenţionat Kostas că suntem clienţi ai hotelului? Nu ştiu. Ne-am retras pe la 9-9.30. Adrian a adormit instantaneu, dar nu şi eu. Pentru că imediat după plecarea noastră muzica (înregistrată) care până atunci se auzise în surdină, a fost dată cu volumul la maximum şi de pe terasa camerei, de unde am încercat, fără succes, să descopăr ce se petrecea la tavernă, se auzeau aplauze şi tot felul de alte sunete care mi-au dovedit că acolo se cânta şi se dansa.

Aşa că a doua seară am apărut la tavernă pe la 9.30, oră la care muşteriii serioşi – exclusiv localnici, eram singurii străini de acolo – abia începeau să vină. Terminaseră kokoretsi, aşa că am comandat aceleaşi aperitive şi acelaşi vin ca în seara precedentă, carne de pui eu iar Adrian de berbec. Nota a fost 25 de euro şi din nou ne-a fost refuzat bacşişul, dar adevărul e că dincolo de mâncarea foarte proaspătă şi excelent preparată, ceea ce ne-a interesat pe noi a fost muzica, şi mai ales dansul.

De-a lungul timpului am avut ocazia să asist de mai multe ori la spectacole de muzică grecească. Prima oară s-a întâmplat în 1991 la Atena, în cartierul Plaka, unde am fost duşi la un restaurant elegant de către partenerul de afaceri al cumnatei mele. Acolo aveau şi o scenă, o orchestră de 5-6 oameni şi o formaţie de dans. Ştiţi care e tipicul acestor reprezentaţii: după câteva runde, dansatorii încep să treacă pe la mese şi invită lumea să li se alăture. Totul spre amuzamentul şi buna dispoziţie a audienţei, formată în majoritate din turişti străini.

La Neos Marmaras, în Halkidiki, unde am stat câţiva ani la rând, funcţiona o tavernă unde, o dată pe săptămână, concerta câte un cântăreţ de bouzouki. Angajau şi 3-4 dansatori iar scenariul era cel descris mai-sus. După un timp ne-am dat seama cum procedau localnicii. Unul din ei juca rolul de „antemergător”: sosea la tavernă pe la 8 seara, odată cu turiştii, ocupa o masă mare şi comanda o apă, o bere sau o Coca-Cola de care trăgea până pe la 9.30-10, când veneau ceilalţi. La Neos Marmaras rolul l-a interpretat ani la rând un lucrător de la micul atelier de reparaţii de bărci pe lângă care treceam zilnic în drum spre plajă, aşa că l-am recunoscut. Buuun! După ce se aduna toată lumea la masă, comandau. (Cred că aţi observat că grecii, atunci când merg la tavernă, mănâncă de obicei friptură cu cartofi prăjiţi. Nu i-am văzut niciodată cu farfurii cu peşte sau fructe de mare în faţă – astea sunt feluri prea scumpe pentru a fi consumate la restaurant, mai bine le prepari acasă). După ce îşi puneau burta la cale, timp în care stăteau de vorbă şi râdeau, aşteptând plecarea turiştilor, se apucau şi ei să danseze. Pentru că de asta veniseră de fapt la restaurant: pentru muzică şi dans. Şi n-aveau niciun chef să se amestece cu hoarda de turişti. Aşa că pe la 11-11.30 se ridicau de la mese ca să danseze şi abia atunci începea cu adevărat petrecerea pentru ei.

Ei bine, la taverna 40 de Platani localnicii nu aveau pe cine să aştepte să plece. N-aveau nevoie de muzică live, mergea şi cea înregistrată. Nicio regie aici, nimic turistic, niciun grup de dansatori şi cântăreţi profesionişti, numai „amatori” care se sculau brusc de pe scaun atunci când le plăcea câte o melodie şi se punea pe rotit, bătut din palme, aplecat şi ridicat, câte o femeie singură, câte două sau trei femei, un bărbat singur, doi-trei bărbaţi cu mâinile înlănţuite ca la horă. S-a dansat, mereu cu zâmbetul pe buze, în spaţiul liber din faţa cuptoarelor, printre mesele arhipline, pe podul de peste izvor, în stradă. Toată lumea cunoştea versurile cântecelor şi le fredona sau zbiera în gura mare, fiecare după posibilităţi şi aptitudini. Din gesturile lor răzbătea plăcerea de a asculta muzică alături de rude, prieteni şi vecini, de a cânta şi a dansa, bucuria de a trăi. Şi pe la 12 noaptea s-au urcat mai toţi în kiki car şi au plecat acasă mulţumiţi. (V-am spus în articolul despre Loutra Edipsou că trenuleţul, sau kiki carul, cum îi spun eu, e mijlocul de deplasare prin oraş).

Iar noi ne-am dat seama că asta era de fapt marea afacere a lui Kostas: taverna unde localnicii îşi dădeau întâlnire pentru a se simţi bine împreună.

A fost o seară grecească sută la sută autentică, pe care ne-o vom aminti toată viaţa. Şi încă un „plus” acordat hotelului, pe lângă multe altele.

Webmaster, rog ataşaţi următoare ilustraţie muzicală: https://www.youtube.com/watch?v=qJ_bWUwk-eo

---

VIZUALIZĂRI: 5724 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI