O vizită în Tirana, la Baron. La hotelul Baron

TIPĂREȘTE

După popasul în Ulcinj, la vreo 10 km de frontiera albaneză, ne-am continuat circuitul balcanic din vara anului 2012 îndreptându-ne spre Tirana, dar oprindu-ne mai întâi la Shkoder, pentru o scurtă plimbare prin orăşel şi la Lezhe, pentru vizitarea Memorialului şi mormântului lui Skanderbeg.

Cum plecasem dis-de-dimineaţă şi cum distanţele de parcurs au fost foarte scurte (în total, de la Ulcinj la Tirana sunt mai puţin de 150 km), chiar cu aceste două opriri am ajuns la Tirana imediat după prânz, venind pe E762, care are şi o porţiune de autostradă de vreo 10 km. Trebuie să vă spun că, în afara a încă două porţiuni de autostradă cam la fel de lungi, una între Tirana şi Elbasan, cealaltă în apropiere de Vlorë, Albania mai are şi o autostradă mai consistentă (dar neterminată, cu porţiuni de şosea obişnuită), care duce, unde credeţi? evident în Kosovo, la Priştina. În rest, şoselele albaneze, cel puţin cele pe care am circulat eu, sunt obişnuite, în stare foarte bună, asta fiind un lucru firesc, având în vedere că sunt asfaltate de curând. Ca aspect, sunt la fel de murdare şi prăfuite, cu acelaşi aspect neîngrijit, ca cele româneşti.

Am luat un prim contact (destul de şocant) cu oraşul şi cu circulaţia haotică de aici, în special în momentul când, venind pe Rruga e Durrësit (în traducere liberă, Drumul Durresului), am pătruns în marele sens giratoriu din centrul Tiranei. Ca să ies, deşi eu eram cel care avea prioritate, a trebuit să dau ocol de două ori locului cu pricina.

În schimb, mi-am făcut inutil probleme în privinţa parcării, pentru că, la fel ca în celelalte chestiuni privind circulaţia, nici în acest caz nu există nicio regulă (sau, mă rog, dacă există, nu se respectă). Oricum, căldura toridă ne-a tăiat orice chef de plimbare, aşa că ne-am îndreptat spre hotelul unde făcusem rezervare pe booking.com, Hotel Baron, situat la periferia capitalei albaneze, pe Rruga e Elbasanit, la ieşirea din oraş spre Elbasan. Cartierul nu arată prea bine, ca să vă faceţi o idee, l-aş compara cu Popeşti-Leordeni, poate ceva mai murdărel. Majoritatea clădirilor sunt noi, dar au un aspect neterminat, sau chiar sunt neterminate. La parterul multora sunt tot felul de magazine, din multe se aud un fel de manele, senzaţia iniţială este aceea de "dubios", dar după ce trece, totul pare destul de liniştit şi chiar aşa şi este, după cum m-au asigurat cei de la hotel şi după cum am constatat singur.

În privinţa hotelului, el este ca o oază în deşert, fiind o afacere de familie (înstărită), construită pe o proprietate al cărei aspect contrastează frapant cu zona din jur. Ea este înconjurată cu un gard înalt şi este plină de vegetaţie, iar clădirea în care se află hotelul, aduce cu un castel, stil pe care l-am mai remarcat şi la alte construcţii recente din Albania, aşa... ceva ca un semn al stării materiale foarte bune.

Oricum, când am intrat în curtea hotelului, am pătrus într-o altă lume... totul curat, ordonat, frumos, plin de verdeaţă, iar personalul de o amabilitate incredibilă. Iniţial, la recepţie m-a întâmpinat un tânăr, vorbitor de engleză, care ne-a făcut şi formalităţile de cazare. Ne-am dus bagajele în cameră, ne-am tras puţin sufletul, după care am coborât în holul de la recepţie, care, împreună cu restaurantul, ocupă tot parterul. Între timp, tânărul fusese schimbat cu o domnişoară blondă suavă, pisicoasă, care ne vorbea aproape cântat, într-o engleză foarte bună.

I-am spus că vrem să ieşim în oraş şi am întrebat-o cu ce putem ajunge acolo. Ne-a recomandat taxiul, care este foarte ieftin, a şi insistat să nu dăm mai mult de 400 leke (1 € = 140 leke), în cel mai rău caz 500. Între timp, una din femeile care lucrează la hotel tocmai ieşise din tură şi mergea spre oraş, aşa că s-a oferit să ne ducă ea în centru (contra-cost, bineînţeles, la preţul recomandat de recepţioneră). Am acceptat şi aşa am luat un prim contact cu stilul de condus albanez, direct de lângă şofer.

În primul rând, tot timpul cât a durat drumul, ne-a stresat un piuit permanent, datorat faptului că femeia refuza să-şi pună centura (avea un Peugeot 407). A dat să pornească aerul condiţionat şi a reuşit să-l pună în funcţiune abia după câteva încercări (în timpul mersului), dar funcţiona doar pe partea dreaptă (din fericire), femeia continuând să năduşească de zor. Bineînţeles, a stat tot timpul cu telefonul la ureche, conducând doar cu mâna dreaptă, cu care, de altfel, din timp în timp mai schimba şi vitezele. Nu ştiu dacă doar datorită prezenţei noastre, cert este că, în ciuda circulaţiei intense şi complet dezordonate din capitala albaneză, nu părea stresată, nu înjura, dimpotrivă era foarte veselă şi vorbăreaţă, chit că noi nu înţelegeam o iotă (în timp ce vorbea la telefon, ne povestea şi nouă). Oricum, cei aproape 5 km până în centru i-am parcurs într-o veselie.

Despre plimbarea în Tirana, poate am să vă povestesc cu altă ocazie. Aici am să vă spun că au şi un McDonald's, (pe lângă Universitate) unde, de altfel, am şi mâncat de prânz (un prânz întârziat), iar fetele de acolo vorbeau şi ele engleză. Ca o paranteză, dacă ajungeţi în Albania şi nu găsiţi pe cineva care să vorbească engleza, încercaţi cu italiana, aveţi mai multe şanse.

La întoarcere, mi-am păstrat exact 400 leke şi cu ei în buzunar ne-am îndreptat spre o staţie de taxiuri. I-am spus primului taximetrist din şirul de acolo unde vrem să ajungem, arătându-i cartea de vizită luată de la hotel, iar acesta, cu un zâmbet larg, ne-a deschis la fel de larg uşa Mercedes-ului său galben, spunându-ne că ne costă 700 leke.

Am refuzat politicos şi am plecat mai departe. Următorul părea ocupat cu făcutul curăţeniei în maşină, aşa că mi-am îndreptat privirea spre cel de-al treilea, dar nu am apucat să trec mai departe, pentru că iubitorul de curăţenie m-a oprit cu un surâs la fel de larg ca predecesorul său. I-am arătat şi lui cartea de vizită a hotelului şi am constatat că taximetristul o rupea binişor pe englezeşte.

Un moment, zise el, să dau telefon la firmă să întreb cât e tariful până acolo.

Nu te mai obosi, i-am replicat, eu am doar 400 leke, dacă vrei să ne duci cu banii ăştia bine, dacă nu, alţii nu-ţi dau.

Am bătut palma pe loc şi ne-am suit în taxi.

La noi, în Tirana, ne spune taximetristul, circulaţia autovehiculelor este foarte dificilă şi asta în primul rând din cauza indisciplinei pietonilor.

În acel moment, tocmai trecea în trombă peste o trecere de pietoni, cât pe-aci să dea peste două fete.

Vedeţi, exact ce vă spuneam aruncă taximetristul întorcând pe jumătate capul spre noi. Lipsă de disciplină!

După ce parcursesem cam jumătate din distanţă, trecând pe lângă un alt hotel, taximetristul încearcă marea cu degetul:

Aici e hotelul, nu?

Nu, nu. Mergi mai departe, că-ţi spun eu când am ajuns i-am replicat.

Dându-şi seama că nu ne poate păcăli, şi-a văzut de drum şi ne-a dus până la hotel.

Se făcuse seară şi nouă foame, aşa că ne-am adresat domnişoarei de la recepţie, spunându-i că am vrea să mâncăm de seară în restaurantul hotelului. A încuviinţat, dar s-a scuzat foarte reverenţios, spunându-ne că va trebui să aşteptăm puţin, până vine bucătăreasa. Vine în zece minute! ne-a asigurat ea. Am mai stat vreun sfert de oră prin curtea hotelului, pe care am inspectat-o în amănunţime, după care, având impresia că fusesem uitaţi, pentru că domnişoarea se întreţinea cu nişte turişti străini proaspăt sosiţi fără să pară că-şi mai aduce aminte de noi, m-am dus la ea şi i-am spus că văd că lucrurile întârzie prea mult şi ca atare renunţăm să mai luăm cina la ei.

Spre surprinderea mea, aproape că a izbucnit în plâns şi a început să se scuze şi să se roage de noi să nu renunţăm la cină, că totul se rezolvă imediat.

Care imediat, când bucătăreasa încă nu a apărut? i-am replicat eu.

În acel moment, din spatele meu se aude o voce, vorbindu-i în germană: Ba nu, bucătăreasa a sosit, eu sunt. Luaţi loc la masă şi, cât beţi ceva, hotărâţi-vă ce doriţi să vă pregătesc.

La aşa ceva, am rămas făsă replică şi ne-am aşezat la masă. Trebuie să vă spun că bucătăreasa, care a făcut şi pe chelneriţa, ne-a servit regeşte. E drept, avea şi experienţă, lucrase în Germania, de unde învăţase şi limba. Vreau să vă spun că ne-a întrebat până şi ce să conţină salata comandată drept garnitură, inclusiv dacă să-i pună ceapă, sau nu. Eu am mâncat o friptură de porc, iar soţia mea un peşte la grătar (nu ştiu specia, doar că era proaspăt şi de apă dulce). Până s-au pregătit aceste feluri, am mâncat o gustare, din care am remarcat brânza foarte bună, asemănătoare cu telemeaua maturată de oaie de la noi şi ni s-a adus un vin roşu. Bucătăreasa-chelneriţă ne spus că poate să ne ofere şi vinuri străine, mai scumpe, dar că ea ne recomandă un vin local, vărsat. Ne-a adus să gustăm şi am constatat că era foarte bun, ceva sec, între Merlot şi Cabernet. Văzând că ne place, ne-a adus o carafă de un litru. În tot acest timp, domnişoara recepţioneră venea din când în când să ne întrebe dacă mai avem nevoie de ceva.

În sfârşit, am mâncat bine, iar surpriza a venit la nota de plată: 20 €, din care aproape un sfert a fost bacşişul, pe care l-am adăugat cu inima deschisă.

Ne-am retras apoi în cameră, de unde am mai ieşit a doua zi, la micul dejun. Acesta ne-a fost servit pe terasa care se găseşte pe latura opusă intrării şi oferă o privelişte plăcută peste valea ce se întinde în spatele hotelului. Micul dejun, inclus în preţul camerei, nu este tip bufet, ci ne-a fost adus un meniu, din care ne-am ales ce am vrut. La masa lungă de pe terasă mai stătea un englez ce călătorea singur şi care, văzându-ne că am cerut ceva pe gustul lui (omletă cu şuncă şi crenvurşti), a căpătat şi el curaj şi a cerut la fel.

Din păcate, răsfăţul de la hotelul Baron nu a durat prea mult, pentru că, nu-i aşa, ne aşteptau alte aventuri, drept pentru care am urcat pentru ultima dată în cameră, ne-am luat bagajele şi am plecat mai departe.

Dar înainte de a încheia, să vă spun şi câteva vorbe despre hotelul în sine. Este un hotel de trei stele, iar camerele sunt spaţioase şi au în dotarea standard aer condiţionat, frigider şi TV cu recepţie prin satelit, la care nu am avut timp să ne uităm. În schimb am apucat să testez conexiunea Wi-Fi, disponibilă în întreg hotelul şi, spre surpriza mea, funcţiona foarte bine. Dacă mai pun la socoteală faptul că am plătit cu cardul, pot spune că acest hotel a fost o surpriză foarte plăcută şi, citind comentariile de pe booking.com ale altor turişti cazaţi aici, rezultă că nu numai pentru noi.

E drept că, în bună măsură, impresia foarte bună este creată de personalul, deloc numeros, al hotelului, a cărui amabilitate şi disponibilitate ne-a întrecut orice aşteptări. Singurul punct slab al hotelului este poziţia sa la marginea Tiranei, dar cum vă spuneam, taxiurile sunt foarte ieftine, cu condiţia să ştii să negociezi.

Din păcate pentru ei, la hotelul Baron fumătorii trebuie să se abţină de la practicarea vicului, iar deţinătorii de animale de companie trebuie să le lase acasă.

---

VIZUALIZĂRI: 5890 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI