Ljubljana, „cea iubită”

TIPĂREȘTE

În Ljubljana am petrecut 2 zile și jumătate, dintre care o bună parte din timp am avut program impus. Totuși, profitând de faptul că eram cazați fix în buricul târgului, am încercat să folosesc la maxim puținele „rămășițe” de timp liber și mă declar destul de mulțumită de ce-a ieșit. Evident, n-am avut timp de muzee sau alte vizite aprofundate, dar „pe dinafară” pot zice că am cam baleiat tot ce era de baleiat.

Prima întâlnire cu frumoasa capitală a Sloveniei a fost la scurtă vreme după ce ne-am cazat. Eram un grup mic (9 oameni), deja sudat binișor în decursul recentului prânz ????, am zis hai să colindăm împreună, să ne facem o idee. Unul dintre noi mai fusese cândva în Ljubljana, deci l-am numit șef de trib. Cu ce să începem?! Că e bine totuși să ai o direcție... Păi hai să fie castelul – „ce-i în mână nu-i minciună” .

Din fața hotelului, am cotit dreapta, pe Miklošičeva cesta, unde după doar 10-15 m, aveam pin-uit pe harta virtuală primul obiectiv: Vurnikova hiša (Casa Vurnik) . O clădire care mie mi se pare extrem de frumoasă, deși aveam să aflăm a doua zi de la un ghid local că slovenii o consideră cam kitch-oasă. Impozanta clădire cu 4-5 etaje și fațadă roz-somon, bogat împodobită cu motive tradiționale în albastru, galben, alb și cărămiziu, a fost construită în 1921 în stil Art Nouveau cu influențe naționaliste de arhitectul local Ivan Vurnik. A găzduit o bancă, în prezent adăpostește tot o instituție publică și, din păcate, interiorul ce păstrează picturi și vitralii originale nu poate fi vizitat. (Chiar vis a vis se află Grand Union Hotel Eurostars, unul dintre cele mai vechi și mai luxoase din oraș, care și el are vitralii prețioase; n-am găsit pe nicăieri prin ghiduri această informație, tot de la tânărul nostru ghid antamat pentru un scurt tur pietonal aveam să aflăm asta și chiar am reușit să aruncăm o privire la un moment dat.)

Nu departe am ieșit în Piața Prešeren, punctul 0 al orașului (loc de întâlnire popular printre localnici și loc unde se țin tot felul de evenimente, manifestații etc), numită astfel după monumentul dedicat poetului național. „Suntem printre puținele țări din lume care nu au ca erou național un luptător, ci un poet!” , vom afla în ziua următoare.

France Prešeren (1800 – 1849) a fost primul care și-a scris opera în limba slovenă (să nu uităm că la vremea respectivă regiunea făcea parte din Imperiul Austro-Ungar, iar limba oficială era germana). Se pare că stilul său e greoi, versurile greu de înțeles și memorat (tot de la ghid citire), dar meritul rămâne incontestabil. Cu siguranță, modul alambicat și sumbru de a vedea lumea s-a datorat stării cvasi-permanente de depresie în care a trăit poetul, îndrăgostit toată viața fără speranță de Julija, o tânără provenind dintr-o familie burgheză, ai căror părinți nici n-au vrut să audă de Prešeren și-au măritat-o cu altcineva.

Piața este imensă, are formă circulară și este înconjurată de frumoase clădiri în stil Art Nouveau. Una dintre ele este Biserica Franciscană, cu inconfundabila ei fațadă roz-alb, în 3 registre. N-aveam s-o nimerim niciodată deschisă, dar „colorează” multe din fotografiile mele, o să vedeți!

Am traversat râul Ljubljanica pe unul din podurile sale emblematice, Tromstovje Most, în traducere liberă Podul Triplu pentru că, într-adevăr, este compus din 3 poduri ce se intersectează; de fapt, e unul central, rutier și 2 bretele pietonale laterale, ce au fost adăugate ulterior. În forma actuală, el datează de aproximativ un secol, însă a tot fost reconstruit pe locul unor poduri de lemn anterioare, primul fiind pomenit pe la 1260.

Ne-am afundat în orașul vechi; cât pe ce să folosesc obișnuita expresie „străduțele orașului vechi” , dar n-ar fi corespuns realității, căci de fapt ne aflam pe o pietonală chiar lărguță, frumos pietruită, mărginită de același tip de clădiri cu aspect imperial. Doar o privire și-o poză grăbită am avut timp să arunc vechii Primăriei și Fântânii Celor Trei Râuri, apoi am mărit pasul după restul grupului. Aveam să poposim ceva mai mult la aceste două obiective în ziua următoare, iar ghidul să ne spună câte ceva despre ele. Fântâna a fost proiectată de celebrul arhitect italian Francesco Robba (de aceea i se mai spune și Fontana Robba) și cuprinde 3 grupuri statuare sculptate în marmură albă, implicând figuri masculine și reprezentând cele 3 râuri ale regiunii Carniola (cum era numită Slovenia pe când aparținea Austro-Ungariei): Sava, Ljubljanica și Krka. În prezent, originalul se află la Galeria Națională, iar ceea ce admirăm noi este o replică.

Și Primăria merită un pic de atenție, desigur – o construcție veche, dar încă impozantă, al cărui turn cu ceas mi s-a părut tare fotogenic. Se pare că locul său a fost mereu același, cel puțin de pe la sf. sec. 15, când este menționată prima dată această instituție, cu sediul într-un mic palat baroc cu o mică loggia la intrare. Aspectul actual provine din unirea a două clădiri alăturate, iar turnul cu ceas a fost adăugat ulterior. Curtea interioară, frumos decorată cu statui și sgrafitto, poate fi vizitată oricând, ghidul nostru avea să ne conducă înăuntru și tot el ne-a arătat un panou interactiv cu fotografii ale diverselor zone ale orașului, gen „înainte” și „după” , cele 2 momente fiind marcate de anul 2010, când municipalitatea a decis limitarea drastică a circulației vehiculelor în centrul vechi, amenajarea promenadelor și, în general, resistematizarea acestuia în folosul oamenilor.

... M-am grăbit să-mi ajung grupul din urmă, dar curând iar am rămas de căruță, căci altceva avea să-mi rețină atenția: frumoasa Catedrală a Ljubljanei, Sf. Nicolae. Pe acest loc a existat în sec. 12 o biserică romanescă, distrusă într-un incendiu în 1361, reconstruită mai apoi în stil gotic. Ea avea să capete statutul de catedrală în 1461, când a luat ființă Dioceza de Ljubljana. Și această biserică avea să fie arsă în 1469, de data aceasta de către invazia turcă. Cea nouă, în forma actuală, va fi inaugurată abia în 1707 și reabilitată în mai multe rânduri. Are o ușă laterală metalică impresionantă, în care sunt sculptate chipuri de episcopi sloveni și un ceas solar deosebit. N-am reușit să-i vizitez interiorul ☹... Peste drum se află Seminarul Teologic, cu un portal minunat, străjuit de 2 atlanți de piatră.

Am depășit piața în aer liber (în care nu se întâmpla nimic la acea oră), apoi nu departe am dat de baza funicularului ce urcă la castel. Castelul Ljubljanei este, probabil, obiectivul cel mai vizitat din oraș (și, după Peștera Postojna, cel mai vizitat din Slovenia). El se află pe un deal înalt de 372 m, deși diferența de nivel față de oraș este de doar 70 m. S-au descoperit urme de fortificații ce datează din anii 1200 î. Hr., dar castelul Ljubljana a fost menționat în documente prima dată în 1112. Fortăreața a suferit numeroase remodelări de-a lungul secolelor, însă în 1511 avea să fie complet distrusă de un cutremur. A urmat reconstruirea sa, planul fiind aproximativ pentagonal, același din zilele noastre. Și-a păstrat destinația de garnizoană, dar în sec. 19, i s-a adăugat și aceea de închisoare. În 1905, municipalitatea a decis amplasarea de locuințe în interiorul zidurilor, iar ultimii rezidenți au părăsit zona în 1964, după care castelul a început a fi renovat și oferit circuitului turistic. În prezent, el reprezintă un important centru cultural, găzduind diverse evenimente. Deține și un restaurant apreciat, din câte am înțeles.

La castel se poate urca pe o cărăruie sau cu funicularul. S-a votat pentru a doua variantă și pentru nevizitarea muzeului din castel, în consecință am plătit 6 euro bilet dus-întors funicular (3,3 euro doar dus; voi atașa o poză cu toate variantele de preț). Cabina este modernă și oferă vederi frumoase la oraș în scurtul timp cât urcă.

Sus, printr-o intrare boltită, lungă de câțiva metri, parțial săpată în deal, am pătruns în curtea interioară a castelului. Un loc îngrijit, presărat cu copăcei, unii abia înfloreau timid. Atracția principală este turnul cu ceas, ne-am decis subit să urcăm, dar ni s-a spus că se lucrează la reabilitarea scărilor. Ne-am consolat cu magazinul de suveniruri, de unde eu am luat 2 ghiduri, unul cu orașul, celălalt cu țara. Ne-am mai foit un pic pe lângă ziduri, sunt locuri de unde se vede frumos orașul, dar cam printre copaci (vara cred că nu se mai vede mare lucru). Pe urmă am hotărât să coborâm... per pedes, că tot nimeriserăm în dreptul traseului. Un drum ușor, parțial pe potecă, parțial pe niște trepte; practic, te scoate la mică distanță de baza funicularului.

Am traversat piața în aer liber și am defilat apoi pe lângă piața acoperită (închisă; aceasta se află într-o clădire lungă, ce ocupă o bună parte din cheiul râului) și am ajuns la Podul cu Dragoni (Zmajski Most) . E oarecum neclar cum dragonul a ajuns să devină simbolul orașului Ljubljana; o legendă vorbește despre dragonul care locuia în castelul de pe deal și care era asimilat de locuitorii din vechime cu Veles, zeul slav al Întunericului; dar Sf. Gheorghe a ucis balaurul (dragonul) și, cum ar veni, creștinismul a dovedit vechile credințe păgâne. Altă legendă vorbește despre Iason, binecunoscutul erou din mitologia greacă; și el s-a luptat cu dragonul și l-a învins, deși nu prea se cunoaște legătura dintre acest eveniment și Ljubljana. În fine... Interesant este, în ambele situații, cum nu eroul a devenit simbol al orașului, ci dragonul... El poate fi întâlnit peste tot prin oraș – ca statuete, decorând clădiri și suveniruri, chiar și în stema orașului.

Podul cu Dragoni a fost ridicat în 1901 sub bagheta arhitectului Jurij Zaninović, înlocuind un pod mai vechi, din lemn. Noul pod a fost unul dintre primele construcții din Europa realizate din fier-beton și este construit în stil Art Nouveau. A fost de la început asfaltat, fiind prima suprafață de acest fel din Ljubljana. Este împodobit cu 20 de statui de dragoni realizate din bronz, 4 mai mari, amplasate în capetele podului și încă 16 mai mici. Aici am oprit o domnișoară și am rugat-o să ne facă o poză de grup.

Am traversat și-am parcurs cu încântare o zonă extrem de pitorească, pietonala Petrovškovo, plină de restaurante și cafenele. Pe la mijlocul distanței până la Podul Triplu, mai e un pod, cel numit Mesarski (al Măcelarilor). Este un pod pietonal, decorat din abundență cu statui de dată recentă (ghidul avea să ne mărturisească faptul că localnicii nu-s prea mândri de rezultat), iar turiștii îl știu mai degrabă ca Podul cu Lacăte, după sutele de lacăte prinse de ambele balustrade. Chiar în dreptul lui avea să aștepte, în seara următoare, o experiență gastronomică de excepție (restaurantul Most, despre care v-am povestit). A, și de undeva, din apropiere, se pleacă în excursii cu barca pe râu.

Am ajuns în punctul de unde plecasem (mă rog, în Piața Prešeren), unii dintre noi s-au întors la hotel, alții (printre care mă număr) și-au continuat plimbarea prin orașul vechi. Am descoperit (de data asta de aceeași parte a râului) altă piață (a Congresului) , cu un parc uriaș în mijloc și multe clădiri faine de jur împrejur, printre care vechea Filarmonică (1701), Universitatea Ljubljana, Mânăstirea Ursulinelor și altele. În parc există ceva artefacte de pe vremea romanilor, când orașul se numea Emona, printre care resturile unei fântâni. Iar de aici, din Piața Congresului, se prind cele mai faine vederi spre castel. Ne-am întors tot pe cheiul râului, de data asta prin zona sa sudică.

A doua zi am luat-o cumva de la capăt; precum pomenii, am avut organizat tur pietonal ghidat pentru vreo oră și ceva. În mare, am bifat cam aceleași obiective (minus castelul, desigur), în plus au fost poveștile (pe care doar un localnic instruit și pasionat ți le poate spune). Și în plus a fost faza cu fântâna Robba și Primăria, despre care am amintit. A, și a mai fost ceva: o străduță foarte îngustă (un gang, de fapt), pe care se află o lucrare de artă ciudățică, pe Google Maps o găsiți cu numele de Faces Sculpture. Îți dă impresia unui râu în care se găsesc grămezi neregulate de pietre; dacă îți apropii privirea, descoperi că pietrele sunt de fapt chipuri umane exprimând diverse grimase. Ce-o fi vrut să spună artistul?! – l-am întrebat pe ghid. A zis că nu știe sigur, dar ceva referitor la multitudinea „fețelor” pe care oamenii le adoptă de-a lungul vieții.

Într-unul din capătul gangului, se mai află o ciudățenie: o mână de bronz pe un soclu, din care curge un firicel de apă. Aleea cea îngustă are un nume imposibil, care în slovenă înseamnă „strada lăcătușilor” , după meseriașii ce-și aveau atelierele în apropiere. Ghidul ne-a arătat, alături de plăcuța cu numele străzii, o imagine veche, o cheie sculptată rudimentar în piatră, însemn destinat celor care nu știau să citească, majoritari în urmă cu câteva secole (sau chiar mai puțin).

În ultima zi, am avut de asemenea program organizat în timpul dimineții; de data asta mai mult recreativ, dar la oarece distanță de oraș. Când ne-am întors, tot ne-au mai rămas vreo 2-3 ceasuri să facem ce vrem. Eu știam clar ce vreau și mi s-au mai alăturat 2 colege. Am pus pe GPS primul obiectiv: Metelkova City. Citisem că-i un loc mai puțin conformist, controversat chiar, însă fotografiile vizionate mă incitau și-mi doream să văd cu ochii mei. Se află un pic mai departe de centru, în apropierea căii ferate, cam jumătate de oră am mers până acolo.

E vorba de câteva clădiri mai mult sau mai puțin dezafectate (părea că prin unele se mai întâmplă câte ceva, pe una chiar scria „bar” și „no photo!” ) care au fost construite prin 1880 pentru a adăposti garnizoana austro-ungară. Ele și-au păstrat (aproximativ) scopul până în 1991, când au fost părăsite, fiind preluate de „grupuri alternative” (după cum scrie în ghid). Acestea s-au stabilit aici, intrând deseori în conflict cu proprietarul clădirilor (municipalitatea). Interesul turistic a început să apară după ce zildurile exterioare au fost bogat împodobite cu grafitti colorate și cu tot felul de statui neconvenționale. În prezent, Metelkova City este cunoscut (tot by ghid) ca „un centru al artelor, meșteșugurilor și culturii alternative din oraș” .

Chiar e obiectiv turistic, are și parcare destul de încăpătoare! Doar că era goală și nici alți turiști n-am mai întâlnit pe aleile cartierului, doar câțiva tineri ce păreau de-ai casei, ușor dubioși. De aceea am pozat din mers, încercând să nu-i inoportunăm și-am părăsit zona. Nu zic că-i periculos, nu cred că e; iar despre valoarea artistică chiar că se poate discuta... mie mi-a plăcut.

Tot Google Maps ne-a ajutat să ne întoarcem, de data asta pe alt drum, ca să mai vedem și altceva. Adică impozanta gară a Ljubljanei și, după un pic de plimbare, zona cea mai Art Nouveau din oraș, care ne-a plăcut cel mai mult, cu vile care mai de care mai frumoase, unele proprietăți private, altele adăpostind ambasade și alte instituții. Merită o atenție deosebită Wettach Villa (1897), sediul Ambasadei SUA, Narodna Galerija (Galeriile Naționale = Muzeu de Artă), Teatrul de Operă și Balet al Sloveniei (minunată construcție!) și multe altele. Mult mai puțin ne-au impresionat construcțiile din Piața Republicii (între care sediul Parlamentului Sloven), un loc cu puternică amprentă comunistă (cel puțin din punct de vedere arhitectonic).

Mai aveam pe listă Nebotičnik Skyscraper, una dintre cele mai înalte clădiri din oraș, ce are la ultimul nivel un bar în aer liber cu vederi spectaculoase. N-a fost să fie, deoarece a început ploaia; și ce ploaie! Tot ce-am mai reușit să facem a fost să aruncăm o privire la vecinul Grand Union, la vitraliile de care pomenise ghidul.

... M-a încântat teribil Ljubljana, cu aerul său imperial, cu farmecul sălciilor oglindite în apele râului, cu terasele deja fremătânde la început de primăvară (cum o fi vara?!), cu oamenii săi zâmbitori și amabili, cu bucatele sale delicioase! M-a încântat și Slovenia, atât cât am reușit să văd, cu satele ei ordonate pierdute la orizont, la capătul câmpurilor pregătite pentru rod, cu vârfurile Alpilor stâncoși acoperite încă de zăpadă, cu râurile și lacurile sale. N-a fost timp de prea multe și se cere o revenire, măcar pentru Postojna, Bled, Piran, Triglav, Maribor și altele... Și pentru un pic de Ljubljana din nou, desigur! :)

---

VIZUALIZĂRI: 2699 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI