Elucubrații autostradale andaluze în ritm de flamenco

TIPĂREȘTE

Dragi tovarăşi de sait, prieteni, onorată asistență și potențiali cetitori ocazionali, iată-mă întors de pe meleaguri andaluze cu ritmuri de flamenco zăngănindu-mi în cap și în tocurile pantofilor, încărcat de amintiri, senzații și toate cele pe care trebuie să le pun acum într-o ordine cât de cât logique. Acum, dacă voi reuși au ba, rămâne de văzut, critica constructivă fiind binevenită, dacă este musai.

Buuuun, carevasăzică prin iunie AD, scumpa mea Milady participă (cu accent pe ă, ca să se înţeleagă că nu m-am exprimat la prezent, ci la trecut) la concursul săptămânal care avea ca premiu un belet de avion la compania de transport aerian bleu-autohtonă. A avut noroc de material proaspăt şi din belşug deoarece abia ce ne întorsesem din concediul de vară. Mulțumesc pe această cale, în numele Doamnei mele, celor care au votat-o ca și sait-ului ce a putut transpune în ‘live’ o mai veche idee de-a mea la nivel turistic.

Ca să n-o mai lungesc, Milady s-a trezit după o săptămână de scripturi mai ceva ca sfintele slove, cu biletul aferent în buzunar. Adică pe mail... dar ce mai contează. “Maestre, unde mergem şi când? ”. Studiind noi doi nopţi la rând ofertele avionaşului bleu, rămăseserăm într-un final ancoraţi în două posibile destinaţii: “Dublin! ”, spuse distinsa doamnă. ”Neah, nu mă fac ‘moi’ green lepricon pe dealurile din Cork. Cel puţin nu încă… Mie nu-mi stă bine în costum de spiriduş, dragă, dar tu ai arăta senzaţional într-o rochie de flamenco. Nu vrei mai bine Malaga? Ole! ” Credeţi că a putut rezista? Nu, bineînţeles. Aşa că am purces la achiziţionarea cu cash a beletului subsemnatului, că el trebuia să scoată banu’, deoarece, mai lejer din fire, lăsase tot greul pe umerii fragilei sale soţii. Perioada aleasă de comun acord a fost sfârşitul lui noiembrie, că doar trebuia şi eu să-mi sărbătoresc ziua de naştere într-un cadru deosebit și să-mi îndeplinesc oareșce vise și năzuințe arhaice, nu doar soția @Pompei/Ercolano Scavi/Vezuviu.

După luni de simulări, calcule, trasee, obiective, am ales varianta de a închiria maşină din aeroport şi a face în trei zile Alhambra din Granada, Mezquita din Cordoba şi Alcazarul din Sevilla, mărețe idealuri adolescentine ale subsemnatului aci de față. Ce reuşeam să vedem pe lângă venea ca bonus. Ca şi cazări am ales o noapte în Malaga, o noapte în Cordoba şi una în Sevilla. Astea însă vor fi tratate separat, ca şi obiectivele turistice vizitate, so … stay tuned if you like!

Acest review se vrea în speță o relatare a drumului cu maşina pe pământuri andaluze, mă rog, autostrăzi, a tips-urilor la închirierea maşinii, a costurilor cu parcarea şi tot ce ţine de “sudul Spaniei cu maşina”, într-o viziune mai puțin pragmatică și mai mult înclinată spre ‘desfășurarea acțiunii’.

Considerațiuni și preparațiuni anterioare luptei cu taurul andaluz

În această excursie am plecat patru vajnici toreadori: subsemnatul cu a sa Milady şi my brother from another mother (pe bune) cu a sa consoartă. Asta însemna costuri cu drumul împărţite la doi… câte jumătate de familie furajată.

După vreo două zile de simulări pe site-uri de rent a car am reuşit să găsesc prin magnificul rentalcars.com o mașină mică tip Renault Clio, Ford Focus sau altele din această clasă, care urma să ne fie pusă la dispoziție de către compania Gold Car. Cât credeţi că a dat totalul închirierii maşinii pentru perioada 21 noiembrie ora 20.00 până pe 24 noiembrie ora 18.00? Cât? Nu aud... Vă spun eu: cost total fără opţionale = 80 de lei, adică RON, adică moneda noastră naţională. Bineînţeles că urma să plătim în euro odată ajunşi în Spania. “Ha, o să ajungem acolo şi o să ne dea o maşină ca-n The Flinstones! ”, îmi aruncă Milady pufnind superior când am informat-o despre costul total. Am uitat să vă spun că în momentul în care am obţinut acest preţ la simulare, am şi rezervat maşina pe care am garantat-o cu cardul de credit. Nu zic acum că n-am picat pe gânduri, mai ales că bieţii mei neuroni se sufocau sub greutatea-mi deloc de neglijat. Dar, sub impulsul momentului o făcusem, aşa că asta era. Cât de rău poate să fie, mă gândeam în sinea-mi? Pe 21 noiembrie aveam să aflu, şi, posibil să mi-o iau în stil de coridă (‘moi’ fiind El Toro) dacă totul se dovedea a big ‘bull’shit.

Aşa că în data mai sus amintită ne-am prezentat cu toţii la Aeroportul Henri Coandă pentru îmbarcarea cu destinaţia Malaga. Compania de zbor, bineînţeles, Blue Air sau, cum mai este cunoscută printre conaţionalii noştri tip căpșunari, Bluer sau Boilăr sau, mai nou, Air Blu… Zborul luuung, al naibii, dar liiiin şi frumos. Aş vrea să spun că n-am simţit când a trecut timpul, dar cine-o să mă creadă? Toată lumea ştie, sau măcar îşi închipuie, cum e să zbori patru ore cu genunchii aproape la gură. Cert este că zborul a fost fără incidente şi după aproximativ patru ore de la decolare am aterizat pe aeroportul din Malaga. De acolo, urmând signalistica din terminal care este evident de clară para todo el mundo, am coborât în spaţiul destinat firmelor de rent a car. Acolo aveau reprezentanţe “toată floarea cea vestită a întregului Apus”: Hertz, Avis, Europe Car, Sixt şi altele. Sufla vântul la ghişeele lor. La Gold Car în schimb... puhoi. Coadă ca-n zilele lu’ Ceaşcă la cafea sau la banane. Sau în zilele noastre când sunt oferte de Black Friday. Toată lumea aliniată cu voucherele printate aştepta să încheie contractul. S-a nimerit la un moment dat un tip care abia venise şi voia să închirieze o maşină fără rezervare prealabilă. După ce a făcut un tur al celorlalte firme şi a auzit scoruri de 160 de euro fără opţionale pentru două zile, s-a aşezat cuminte la coada de la Gold Car.

În fine, după o jumătate de oră de stat la coadă am concluzionat că scăpasem mai repede decât din variantele mai sus amintite și am ajuns la ghişeu. Acolo, o spanioloaică care vorbea o engleză de parcă făcuse la şcoală, ne-a prezentat opţionalele şi obligaţiile. Astfel: pe lângă cei 80 de lei mai trebuia să plătim obligatoriu un plin de benzină calculat la aproape 2 euro pe litru (asta a fost șpăgutza companiei pentru că la pompă era 1,49 euro, dar chiar şi aşa a meritat), adică vreo 80 de euro. Bun. Deci până acum aveam 18 euro, plus 80 de euro benzina, adică 98 de euro. Plecam cu rezervorul plin și trebuia să îl aducem înapoi gol, iar dacă rămânea ceva petrol, ulterior predării mașinii puteam să intrăm aici goldcar.es/en/incidencias ... cioncombustible pentru a completa un formular prin care să ne fie încărcată pe card suma echivalentă cu benzina rămasă în rezervor. Foarte tare!

Am cerut asigurare full casco, aşa că s-au mai adăugat 20 de euro, în total până acum aveam 118 euro, adică vreo 60 de euro de familion. Ok. Aşa că am continuat. Am cerut additional driver. Stupoare, era gratuit. A trebuit doar să dau datele de pe permisul meu de conducere pentru că şofer principal era trecut fratele meu. Bun, apoi am cerut GPS. “All our cars have GPS for free. Is already inside! ” Ah, pupaţi-aş tălpile tale de spanioloaică fără să mă vadă nevasta!!!

Fiind totul în regulă, ne-au fost înmânate cheile, contractul de închiriere şi am fost informaţi că maşina ne aştepta în parcarea de rent a car la nivelul -1 şi era un Renault Clio hatchback. Cât am bănănăit până am găsit maşina este redundant şi n-o să povestesc pentru a nu-mi şifona imaginea bună despre mine pe care probabil că v-aţi făcut-o până acum. Ajunşi în maşină, ne-am uitat repede pe kilometraj. Avea 11.000 km la bord. Practic era nouă. Milady trebuia să-mi ridice statuie. Unde să mai scriu că, plătind 20 de euro asigurarea full, nu a mai fost nicio sumă blocată pe cardul de credit. Deci eram “free as some f***ing birds”…

Aeroport – Malaga - Granada

De la aeroport până în Granada la pensiunea unde eram cazaţi am făcut cam 13 km. Ca şi atunci când am fost în Madrid ne uitam şocaţi la intrările şi ieşirile pe-de pe autostradă. A45 se continua cu A82 şi dădea în A-ia mă-sii… ameţisem de tot. Noroc cu GPS-ul că fără el, acolo, eram cu siguranţă mâncaţi.

Am ajuns în cele din urmă la Malaga Lodge, pensiunea unde aveam cartierul general în acea noapte. Ca şi loc de parcare, gazda ne indicase pe mail înainte de sosire să căutăm în zonă că acolo parcarea era gratuită. Am găsit cu greu un semi-loc liber în apropierea unui restaurant pe o străduţă adiacentă. De la restaurant ni s-a spus că putem parca cu încredere numai să avem grijă să nu calce roata haşura locului de parcare special amenajat pentru persoanele cu mobilitate redusă. Drept pentru care probabil că cel care parcase în stânga noastră ne-a umplut frigiderul de carne când a plecat dimineaţă pentru că haşura nu era călcată doar că distanţa dintre maşini era de o palmă. În consecință… să fie primit!

A doua zi dis-de-dimineaţă am pornit spre Granada. Urmând indicaţiile GPS-ului am ieşit relativ repede din Malaga şi am luat sub roţi autostrada A-45 apoi urând să intrăm pe A92 până în Granada. Aveam de parcurs aproximativ 145 de km. Ah, ce fericire! Frăţiorul meu la volan, eu în dreapta pe post de secund nu aveam altă treabă decât să trag cadru după cadru cu peisajul care ne înconjura şi, din când în când să mai fac şi câte un instantaneu gagicilor (pardon, Doamnelor) din spate care ţăcăneau necontenit câte-n lună şi în stele. Mână tare, frate, că ne aşteaptă Palatul Nasrid şi n-aş vrea să pierd intrarea de la ora 13.00 pentru ce-i în lume!

Dacă atunci când mergi în Grecia sau în Bulgaria, ai ce scrie despre drum, aici, dragi pretini, nu prea ai ce. E ca-n palmă. Trebuie spus doar că benzinăriile sunt destul de dese pe acestă porţiune de autostradă şi sunt porţiuni unde din cauza curbelor eşti obligat să reduci viteza până la 80 km/h. În rest... peisajul este de poză. Din când în când pe dealuri apare silueta unui taur care când te apropii vezi că este doar o tablă decupată în această formă. Impactul vizual din depărtare este însă la marele fix. Povestea taurului este una interesantă, legată fiind de imaginea Grupului Osborne, un fabricant de băuturi alcoolice, mai ales de sherry și brandy-uri, prezent în business încă de la sfârșitul secolului XVIII. Compania a început pe la jumătatea anilor ’50 să afișeze reclame pentru Brandy-ul de Jerez cu acești tauri, care inițial erau mai mici. O lege spaniolă însă a decretat sus și tare că nu tre’ să se existe nicio formă de advertising pe o distanță de 150 de metri față de carosabil, astfel încât taurii au devenit mai... mari, pentru a fi vizibili în continuare. În timp, tăurașii cei pașnici și publicitari au devenit parte integrantă din frumusețea adiacentă drumurilor, mai ales andaluze unde se pare că ar fi vreo 23 de bucăți, răspândiți pe lângă autostrăzi.

Tot acest landscape mirific completat de apariţia intempestivă a unui curcubeu au constituit preambulul unei vizite de excepţie: Alhambra şi al său Palat Nasrid.

Ajunşi în Granada, GPS-ul a luat-o puţin pe arătură. Urmărind însă indicatoarele foarte corect amplasate, am ajuns cu uşurinţă în parcarea complexului Alhambra. Vreo patru-cinci ore mai târziu când am plecat, nota de plată a fost: 8,5 euro. Scump domne’, aci’, în Granada, aşa că să purcedem deci spre Cordoba...

Granada - Cordoba

Am părăsit Granada destul de târziu în noapte la ora când alţii se întind la o cinzeacă (hâc, vorba savuroasă a stimatei Doamne @eugenia55), pe o vreme de să-ţi baţi infanţii de acasă prin metoda wireless, având în faţă un drum de 203 km, după afirmaţiile GPS-ului din dotare. Deşi avusesem mai multe opțiuni pentru Granada – Cordoba, ne-am oprit asupra acesteia deoarece era pe autostradă. ViaMichelin ne mai dăduse ca opţiuni un drum naţional care era mai scurt cu vreo 50 de km dar ca estimă de timp era puţin mai mult decât acesta ales de noi. A doua rută sugerată era E902 dar era cam aceeaşi chestie cu A45 asupra cărui căzusem cu toţii de comun acord.

Ideea e că această A45 este comună cu A92 pe care venisem spre Granada, pe o bună bucată a ei. Fiind noapte, a fost mult mai uşor să mergem pe un drum cât de cât cunoscut. Fratello mio s-a instalat din nou la volan spunându-mi clar: “De mâine eu stau în spate, beau Cartojal* şi tu conduci! ” Dacă ar fi ştiut el… N. R. Cartojal îi vinul acela de Malaga alb, dulce și bun rău, parol!

Trebuie să menţionez că am prins o vreme în toate cele trei zile de ziceai că suntem în Austria în munţi, nicidecum în sudul însorit al Spaniei. Ca să vă faceţi o idee, temperaturile pentru zona respectivă la sfârşitul lui noiembrie sunt în medie de 12-14 grade Celsius cu o minimă de 9 grade noaptea. Noi dimineaţa aveam temperaturi de 3-4 grade, iar pe la prânz cu chiu cu vai ajungeau pe la 7. Degeaba şi-a pus Milady underwear-urile pe partea cealaltă. N-a funcţionat şi pace.

În noaptea cînd am plecat din Granada, pe la jumătatea drumului, se aşternu ceaţa. O ceaţă din aceea de s-o tai cu cuţitul, de nu vezi la doi metri în faţă şi ai impresia că a dat twilight zone peste tine. Stimabilele doamne din spate, gureşe până atunci, care sporovăiau şi se cinsteau cu Bacardi Breeze, au tăcut instantaneu. “Dacă vezi vreo siluetă întinsă pe carosabil, să mergi mai departe şi să nu opreşti orice ar fi! ”, îl îndemnă pe frati-miu doamna mea, mare amatoare de filme horror. Am considerat de cuvinţă să-i atrag atenţia că pe ceaţa aia putea să fie întins pe carosabil însuşi Monstrul din Loch Ness, că tot ar fi fost slabe şanse să-l observe cineva. Adevărul e că ceaţa aceea părea desprinsă din filmele de groază. Şi aşa am mers vreo 20 de km. Nici indicatoarele nu se vedeau decât în ultimul moment. Atâta timp cât GPS-ul din maşină ne arăta că suntem pe drumul cel bun, totul era ok. Şi totuşi, drumul, chiar dacă este autostradă, are curbe. Nu foarte strânse, dar sunt. Aici trebuie să spun că spaniolii au fost foarte deştepţi. Toată autostrada era “dotată” cu “ochi de pisică”, atât pe carosabil cât şi pe lisele perimetrale. Chiar şi pe ceaţă, aceştia au fost extrem de vizibili, astfel încât, cu viteza ajustată, curbele au putut fi luate în siguranţă, coafura a rezistat cu stoicism iar pasagerii au fost satisfăcuți.

După 20 de km am avut senzaţia bruscă de ieşire de după o perdea. Drumul în faţa noastră era liber şi clar, cerul era senin, putând fi observate cu uşurinţă constelaţiile. Dacă te uitai în spate însă, nu se vedea nimic. Era ca un zid alb, ca un lapte condensat produs inițial de văcuțele Milka. Alright, that was creepy rău! Bineînţeles că următorii 5 km numai despre asta am discutat. Scenaritele lui Milady, care prinsese iar glas, implicau OZN-uri, fantome, bântuieli şi alte cele câte-n lună și în stele. Şi aşa în vervă cum era a început să gesticuleze agitată. În faţa noastră se vedea un zid alb. “F**k, nu din nou! ”, a fost în capul meu. Şi am pătruns iarăşi în ceaţă deasă. De data asta nu au fost decât vreo 7 km, care însă ni s-au părut interminabili. La scurt timp după terminarea acestei porţiuni care s-a produs la fel de brusc ca şi cealaltă, am ajuns în Cordoba. Locaţia de cazare, Hostal Maestre, era chiar în centru şi acolo am avut parcarea asigurată contra cost. Pentru 10 euro maşina s-a odihnit în deplină siguranţă într-un garaj subteran.

A doua zi după-amiază urma să părăsim Cordoba pentru ultimul oraş-ţintă al excursiei noastre: Sevilla.

Cordoba - Sevilla

Eeeeee, în această penultimă zi am luat taurul de coarne, ca să mă introduc pe mine însumi în atmosfera zonei. M-am urcat pentru prima oară la volanul maşinuţei pe care mi hermano pusese monopol până atunci. Trebuie musai să aduc un amendament aici discuției legate de parcare. În seara precedentă, sosind la ore extrem de târzii în noapte, în parcarea hostelului Maestre se mai găsea disponibil un singur loc. Îmi pare rău că nu am făcut poză pentru a imortaliza micimea spațiului și ‘ingeniozitatea’ arhitectului clădirii, nu știu cum calculase el dar poziția respectivă putea fi ocupată doar de un scuter pentru că nu aveai loc de pus normal o mașină, chiar de mici dimensiuni cum era Clio. După 149 de învârtiri pe loc la virgulă, fratele meu cel vajnic a reușit să o parcheze, ajutat fiind de membrii expediției, care se enervaseră cumplit. A doua zi, adică “azi”, urma să vedem ce puteam din Cordoba și să plecăm spre Sevilla în jurul orelor 16:00, termenul limită al parcării la acest hostel. Dis-de-dimineață, pentru că știam ce va urma cu scosul autoturismului, am dat fuga în parcarea subterană și m-a ajutat Bunuțul… erau o grămadă de locuri libere, astfel încât am mutat-o cum am dorit, amplasând-o lângă ieșire, pentru un ‘eject’ facil.

Urcat la volan în apropierea orei programate pentru plecare m-a impresionat, recunosc, servodirecția mașinuței, extrem de lejeră, ca pentru începători, ca și butonul Eco, de asemenea funcția de oprire automată a motorului în cazul staționării, toate fiind gândite și puse în operă pentru un consum redus de carburant. Acum să nu credeți că nu m-am mai urcat în vreo mașină străină și modernă până acu’, dar a fost funny să constat gadgeturile de ultimă generație montate pe un Clio.

Dar, să revenim la scopul narațiunii. Demonstrând o gândire simplistă și fără a mă complica cu ‘pe unde o luăm’ am setat adresa următoarei unități de cazare (ce pompos și ceaușist a sunat) în mirobolanta navigație amplasată by default în bord, aceasta fiind Pension Romero din Sevilla și… dă-i bice micului motor franțuzesc în vederea atingerii noii destinații. Dar, vai! Nu se înfigea deloc, dar nici în ruptul capului. I-am dezactivat și Eco, și Start/Stop la staționare și... nimic! Ce să-i mai dezactivez, airbag-urile? Uf, asta e, mergem mai departe, asta-i mașină de oraș, nu Bugatti Veyron Super Sport, ăla prezentat la Top Gear de l-a condus Cameron Diaz.

Am vizualizat traseul before departure și am văzut că nimerește în Sevilla (lucky us), așa că am purces spre ieșirea din oraș, vremea ținând cu noi și fiind perfectă pentru un nou road-trip sub cerul crystal clear. Traseul, ales de Ioana spanioloaică, a fost autostrada A-4, respectiv drumul European E-5, distanța fiind calculată de Ionica undeva aproximativ și ceva: 149 kilometri până la adresa introdusă.

Drumul a decurs extrem de lejer, ba chiar mi-am permis să fac câteva fotografii tip “selfie” și câteva tip peisaj de la volan cu telefonul din dotare, pasagerii mei gălăgioși fiind ocupați cu degustarea ad-hoc a unui vin Cartojal, admirarea buchetului miresii și deloc interesați de ce se întâmpla prin preajmă dpdv vizual (rog a se viziona foto atașate spre exemplificare).

Signalistica este extrem de bună, dacă nu am menționat-o până acum, aici mi-am adus aminte, așa că gepeseul a fost util în mod evident până la ieșirea din Cordoba și ulterior intrării în Sevilla, în rest, dacă doreai să ieși de pe șosea în vreun orășel sau spre o altă direcție o puteai face liniștit, totul fiind presemnalizat într-un mod profi.

Așadar, admirând cerul brăzdat de câteva firicele de nori, am ajuns și în dreptul localității Écija. Aceasta se vedea cumplit de frumos de pe autostradă, casele albe reprezentând un apanaj al PUZ-ului andaluz, iar turnurile celor câteva catedrale din orășel ițindu-se semețe și îmbiindu-te a le vizita. Citisem odinioară despre această localitate, populată de fenicieni la început și romani mai apoi, cum că păstrează elemente de mozaic originale din epoca romană, dar și catedralele ar fi fost interesante. Era pare-mi-se una în stil mudejar-gotic și vreo două baroce. Normal că ansamblul ar fi meritat vizitat, însă ne grăbeam, astfel încât dorințele mele absconse au fost înăbușite în fașă. Din păcate nu am apucat să imortalizez o vedere cu orășelul, iar companionii mei nu s-au arătat a fi dornici de fotografii, ocupați fiind cu mica petrecere bahică.

Am ajuns destul de repede în Sevilla, pe înserate, unde am dat de un oraș aglomerat (deh, capitala Andaluziei) noroc că am fost îndrumați corespunzător de către Ionica, cu vocea ei mecanico-robotizată de genul ‘acum părăsiți autostradă’, ‘mergeți înainte 200 metri apoi virați brusc la dreapta’ și alte faze de genul, operațiunea viratului brusc deranjând colocatarii mașinii și amestecând oarecum licorile din portbagaj, pregătite pentru servirea nocturnă.

În total am efectuat vreo 2 ore, mergând la limita offsaid-ului, pardon, a vitezei, extrem de plăcut și aici menționez că vreau să merg București-Brașov tot atât de repede și de lejer, fără a mă călca pe bătături cu toți ceilalți participanți la trafic, blocându-mă prin Comarnic vreo oră la trecerea aia blestemată de pietoni. Scuzați refularea!

Strada pe care este situată Pensiunea Romero am găsit-o facil, era una extreeem de îngustă, pe unde am putut jura că nu încape mașinuța, dar care în București sigur ar fi fost cu dublu sens, plus mașini parcate pe trotuar. La spanioli nu era nicio mașină pe trotuar, brava lor monșer! Am oprit pe un colț de trotuar, pe avarii, au fost descărcate bagajele și s-a mers la Pension pentru a se întreba unde naiba parcăm. Eu, sperios nevoie mare de vreo amendă și nedorind a fi campesino rumeno într-o țară civilizată, am rămas de veghe în lanul de secară (pardon, în autoturism).

În scurt timp, mi hermano (ne ajustăm după țară: când am fost împreună în Italia era mio fratello, în Thassos era gyros-Theologos) a sosit cu indicațiile de rigoare: mergi înainte, prima la dreapta, următoarea la dreapta și apoi parcare publică în Plaza de Armas. Am efectuat conform indicațiilor și am ajuns în parcarea subterană unde, la barieră, erau afișate corespunzător tarifele, cel care ne-a interesat a fost cel de 24 ore, adică 21,90 oiro. Împărțit la doi sună mai uman, vă asigur, astfel încât nu am mai comentat ulterior, am luat tichetul din automatul aferent barierei, am parcat-o și am inspectat repejor zona pentru a vedea unde și cum se plătește. Indicatoarele prezente peste tot ne-au condus la casa centrală, acolo unde e un nene care îți ia banii cash sau de pe card. De asemenea, anunțurile spuneau a se plăti înainte de ieșire, pentru evitarea cozilor, foarte elegant. Coafant, pentru toți!

Terminând cu operațiunea ‘parcatul’ am purces spre pensiune, unde am ajuns mai repede pe jos decât am făcut cu mașina de acolo și până în parcare, deoarece am ocolit mult din cauza sensurilor unice. Și pentru că ajunsesem rapid și destul de devreme în economia vizitării orașului am zis să rezolvăm rapid cu cazatul și să fugim spre Catedrală, pentru a prinde pulsul nocturn al celebrei Avenida de la Constitucion, o alegere extrem de inspirată, dar asta într-o altă povestire, lăsându-vă acum într-un suspans de Agatha… Christie, of course.

Sevilla – Malaga – Airport

Deși am stat foarte puțin în fiecare oraș din cadrul micii noastre escapade, iată că în cazul Sevillei am reușit să alocăm puțin din noapte și puțin din cea de-a doua zi pentru a înțelege și noi ceva din această rapidă incursiune pe meleaguri andaluze. În economia avântului turistic manifestat de toți membrii-călători ne-a ajutat foarte mult și ora de plan a zborului spre casă: 20:00. Astfel, puteam să mergem la pas prin Catedrală, Alcazar, pe străduțe hai-hui, apoi urma să luăm mașina și să ne îndreptăm spre Malaga, punctul terminus al călătoriei noastre. Pentru drumul până în aeroportul din Malaga ne alocasem aproximativ 4 ore de la plecarea din Sevilla și până la ora limită a predării mașinii: 18:00, cu marjă de eroare ‘just in case’.

Astfel, am plecat din capitala andaluză undeva pe la orele 14:10, puțin trecute fix și pe la vreo 17:20 eram deja în aeroportul malaghez, mai devreme, plăcut uscați și impresionați de tot ceea ce văzusem pe repede-înainte în aceste zile.

Triști fiind că plecam, doh, am dat fuga să recuperăm mașina undeva pe la orele 12:00, am plătit suma fixată pentru 24 de ore cu cardul și ne-am îndreptat spre Avenida Portugal pentru a zări, fie și numai preț de câteva minute celebra Plaza de Espana, piață pe care în puținul timp petrecut în Sevilla chiar doream musai să o vizualizez. Milady știa că este haos în condițiile în care vrei să vezi ceva în acest superb oraș în foarte puțin timp și având de ales între zeci de obiective care mai de care mai atrăgătoare. Însă, aici a mers pe mâna subsemnatului și... nu cred că i-a părut rău vreo secundă. Am găsit un loc de parcare fără plată, lucky bastard ce mi-s, chiar în spatele pieței, am vizitat-o, ne-am minunat, am băut o cafe latte în 3 minute și dă-i bice spre Malaga.

Setând gepeseul pe Malaga Airport, acesta ne-a arătat drumul cam așa: o luam mai întâi pe A92 ca mai apoi să ieșim de pe această autostradă, în apropierea localității Antequera și să intrăm pe A-45 care urma să ne ducă spre centura orașului Malaga, până la aeroport. Dacă rămâneam pe A92 am fi ajuns fix în Granada, fapt care nu m-ar fi deranjat nicicum, ceream azil politic, mă angajam paznic la Palatul Nasrid, găseam noi vreo scuză, însă ne așteptau piticii cu dor acasă. Calculul estimat era de aproximativ 217 km, cică făcubili în vreo 2 ore și 15 minute.

Autostrada lacrimă pe două benzi, traficul lejer, mai nimeni pe drum până aproape de ieșirea de pe A92 și intrarea pe A-45, vreme iar bună parcă să ne facă în ciudă că părăseam plaiurile cu pricina. Daaaaar...

...La un moment dat se aprinde becul de benzină. Noi nu băgasem nici o lacrimă de carburant de când plecasem din parcarea rent-a – car a aeroportului cu tank-ul full. Păi, să vedeți cum m-au apucat spumele: ‘de ce naiba e butonul ăla Eco, bre? Da’ faza cu opritul motorului automat la semafor? Ei, comedia pământului” și alte injurii pe care nu le pot reproduce aici, din respect pentru largul auditoriu. Ariciu tăcuse brusc, iar când tace ariciu... nu-i a bună defel. Speriată de bombe gen Nagasaki, îmi sugeră cu glas întretăiat să verific autonomia în km a mașinii la momentul dat. Cică erau 80 km. Noi mai aveam, conform navigației, vreo 60 km până în aeroport. Mergem noi mai departe, dar... să te ții miracol: dispăru și autonomia, calculatorul de bord arăta acum ‘ --- ‘ de îi veniră doamnei toate pandaliile şi din când în când îşi ducea mâna la pept, de jurai că-i cap de afiş în vreo dramă pe Broadway. “Te oprești în prima benzinărie și îi bagi de 5-7 euro, că io n-am chef să fac pana prostului și să pierdem avionul, ne așteaptă copchiii!!”, plus etc și alte țipete care îmi gâdilară auzul. Mai bine rămânea în faza de tăcere... Subsemnatul, de un calm imperial gen Gică Popescu când juca libero, se opri cuminte și ascultător la primul Repsol întâlnit pe drum și îi introduse rezervorului benzinofag carburant de 7 oiro la 1,49 euro/litru pentru a liniști spiritele pământului, apelor și văzduhului.

În continuare, pe A-45 se cam aglomeră situația, din ce era liberă mai înainte aici se pare că toți se duceau spre Malaga (v-am zis eu, mai bine mergeam spre Granada, că nu era nimeni, dar nu m-a ascultat neam poporul), apărură și limite de viteză pe la 80-60-40-30 de km pe oră din cauza multiplelor curbe și serpentine, parcă era vineri seară când pleci dinspre capitală spre Ploiești: jihad!

Și totuși, cu tot războiul autostradal, nu am fost deloc stresat, nu mi-a făcut nimeni flash-uri, nu m-a claxonat, parcă nu am auzit țâpurituri și alte alea, așa că am ajuns pe centura Malagăi până la urmă și... am ratat ieșirea spre aeroport, uitându-ne în GPS care aberase un pic și nu la indicatoare. Nu-i nimic, am dat un mic ocol, am văzut și un alt colț de oraș și în final tot la aeroport am ajuns, până în ora fixată de predare a mașinii, liniștiți fiind finally din acest punct de vedere.

Se impun considerațiuni finale…

Scurt și la obiect:

-Drumuri excesiv de bune, libere majoritatea din cauza extra-sezonului, foarte bine semnalizate (cine nu se uită pe indicatoare să fie sănătos);

-Rent –a-car-ul extraordinar de bun la preț, apoi din punct de vedere al condițiilor de închiriere (additional driver inclus, gps inclus, cu extra waiver-ul plătit scapi și de blocarea banilor pe cadrul de credit), recomand cu căldură sait-ul rentalcars.com;

-Cele mai frumoase priveliști pe drum le-am întâlnit în zona Granadei (Sierra Nevada) și pe drumul de întoarcere spre Malaga (A-45), restul ori a fost ceață, ori a fost noapte ori a fost peisajul tern.

Hasta luego, amigos!

---

VIZUALIZĂRI: 8506 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI