Pompei, o victima a zeilor? (II)

TIPĂREȘTE

Nota WM: Prima parte o puteti citi aici.

- -

Daca in urma cu 2 ani n-aveam probleme cu transportul, ”low-coast’-urile noastre zburatoare depunandu-ne in Italia, intr-un timp record, prin anii ‚70 situatia era alta. Calatoream cu trenul, mai ales noaptea, caci astfel mai gaseam cate un vagon liber si ma mai intindeam nitel ca sa-ti mai dezmortesc picioarele si mai salvam niste bani. Banii de hotel. Ziua, coboram iute din tren si incepeam sa vizitez cat mai multe lucuri in cat mai putin timp, ”la gramada”. In astfel de excursii precipitate, omul acumuleaza informatii, imagini si date, pe care nu le savureaza prea mult in momentul vizitei ci dupa un oarecare timp, cand intervine linistea si confortul intoarcerii acasa. In periplul meu de 10 zile din anii 70, jumatate din timp, l-am „dormit”, nu intr-un pat normal ci prin trenuri. Astazi, in Italia nu prea gasesti hoteluri ieftine. O cazare buna incepe de la 75-80 de euro in sus.

Vezuviul e acum usor de urcat, chiar daca panta sa are o inclinatie de 30-40 de grade, datorita unui drum serpentinos facut special pentru turistii asa ca mine... Dar odata ajuns pe buza vulcanului, nu prea ce ai ce vedea…cateva stanci formate din cenuse negricioasa sau gri, fumarole in interoirul craterului, uneori mai simti cate un “dumph” de gaz sulfuros, si-apoi, gata, „ne-ntoarcem acasa”, am mai bifat un obiectiv, am vazut si Vezuviiul. "Veni, vidi, arrivederci! ". O sa ma pot lauda si eu acasa c-am vazut Vezuviul. Un filozof zicea ca noi, oamenii, calatorim doar ca sa epatam colegii si vecinii la intoarcere acasa, nu neaparat sa ne bucuram de ceea ce-am vazut. Ah, mare snob mai e si maria-sa Omul! . Dar nu e chiar asa!

Cresterea temperaturii cu cateva grade in conul vulcanului, se spune ca a dat nastere unei noi meserii... unii brutari isi confectioneaza cuptoare in pantele vulcanului pentru a-si coace painea, …asta merge doar pana nu le-o va „coace” Verzuviul definitiv, e-un monstru adormit, care sta la panda, gata gata sa erupa! Unele sate prea apropiate de vulcan au fost stramutate. Dar ce folos, Vezuviul e un colos! La o eruptie fratioare, intreg orasul Napoli moare! Vrei, nu vrei, Napoli se va transforma intr-un al doilea Pompei. Ah, era sa uit... de pe buza vulcanului poti admira intraga panorama a acestui mare oras, care, dintr-o clipa intr-alta paote fi acoperit cu lava sau cenusa unei noi eruptii, si pe care seismologii au prognozat-o, acum, in deceniile noastre. Dar…ce-si zice napolitanul, intre doua acorduri de chitara? …"daca de doua mii de ani Vezuviul ne-a lasat in pace, o va mai face inca pe-atat…"

In Muzeul National al "artefactelor din Pompei" aflat la Napoili, poti admira mozaicuri, fresce, obiecte de lux ale vilelor patricienilor din acest frumos oras al placerilor dar si multe scultpturi si picturi erotice din bordelurile sale, care n-aveau acoperis, ma intreb ce se intampla daca plateai biletul la intrare si dupa cinci minute incepea o ploaie torentiala... Pompeiul propriu-zis, e fascinant…vezi o farama de istorie, calci pe ea, te plimbi pe ea, ai in fata ta un esantion din stravechea civilizatie romana teleportata in prezent si unde ai ajuns fara sa folosesti masina timpului a lui Herbert George Wells. …tot ceea ce lipseste din acest fantastic tablou de epoca, atent inconjurat de toate facilitatile necesare turistului secolului nostru…sunt ei, pompeienii, …astazi, te plimbi pe strazile lor, de acum doua mii de ani, strazi solide, din piatra de granit, inca functionale, ca si celebra „via Appia”, ce lega Roma de scoala de gladiatori dn Capua, strazi bine batute cu piatra cubica si borduri (ce nu trebuiau schimbate in fiecare an), strazi care sunt in multe privinte superioare soselelor noastre. Drumurile romane sunt inca vitale si bine conservate, caci romanii respectau intotdeauna cele 5 straturi ale constructiei unei sosele, iar cu gazonul din zonele verzi nu se jucau ca pe „National Arena”, asteptau 4-5 luni pana iarba se prindea bine, si-abia dupa aceea, calcau pe ea...

Gasesti in Pompeiul readus la lumina, diverse ateliere mestesugaresti, depozite, un amfiteatru, brutarii, locuinte, vile cu terme proprii si bazorelifuri minunate, parcuri, alei cu fantani arteziene, porticuri si urme ale arcurilor din marmura ale “agorei” (forumul civic) ce-au rezistat trecerii vremii, dar si cei 2000 de vestitii “oameni de gips”, aflati in pozitii contorsionate, toti culcati la pamant, chinuiti de razbunarea infernala a flacarilor iadului sau…Oare toti pompeienii erau niste pacatosi? Se pare ca nu! Din cei 20.000 de locuitori ai urbei doar 2000 au ramas pe loc, ascunsi prin case sau pivnite, restul poporului a reusit sa fuga, eruptia vulcanului a durat numai o zi, dar unele semne prevestitoare, le-a dat timp oamenilor sa paraseasca orasul.

Astazi, Pompei „inghite" 2-3 milioane de vizitatori pe an. E cel mai vizitat oras nelocuit din lume (impreuna cu Machu Pichu), te impresioneaza povestea lui si soarta locuitorilor sai. Pompeiul e-un oras mare, ai nevoie de picioare bune ca sa parcurgi macar o mica parte din el. Reperele principale sunt: Amfiteatrul (Teatro Grande), Forumul (Foro Civile), Casa Vetti sau Casa del Fauno. Apoi te pierzi pe strazi lungi si largi ca niste bulevarde, marginite de diferite constructii tacute, multe incomplete dar inca impunatoare si elegante, sau prin piatete acoperite de pini pitici sau de flori de cuisoare, frumos mirositoare. Pompeiul a fost introdus de mai bine de 40 de ani in patrimoniul mondial UNESCO.

Cine se plimba prin Pompei, are mereu senzatia ca a descoperit un oras misterios, de pe o alta planeta, necunoscuta noua, un oras nou si vechi in acelasi timp.

In urma cu cateva secole, cand au inceput excavatiile Pompeiului, astazi sistate, Vezuviul avea o inaltime de 1200 de metri iar intreg orasul Napoli, cu cei 600.000 de locuitori, se afla la poalele lui. Dar eu n-as locui acolo, in ciuda frumoaselor cantonete si pizzicate care seara rasuna prin parcuri si localuri, caci Napoli este astazi, o mare bomba cu explozie intarziata, ca si Los Angeles-ul sau Istambului. Stii ca sabia lui Damocles pluteste printre nori, stii ca ea va cadea deasupra capului orasului, dar nu stii cand... Prin analogie plasati craterul Vezuviului la Predeal, la Varful cu dor situat tot pe la 1200 m si ganditi-va la orasul Brasov care are 500.000 de locuitori si bucurati-va ca Ardealul nu e o zona vulcanica…Populatia orasului Napoli a fost deja avertizata de seismologi si mass media italiana, ca sa sa stramute. Cea din urma dar nu si ultima erupţie majora a vulcanului Vezuviu a avut loc in anul 1631. O alta eruptie catastrofala a fost prognozata pentru anul 2010... Uff! , aceasta a trecut! Eruptia spontana a unui vulcan e mai periculoasa intotdeuna decat un cutremur de pamant, de orice grad ar fi el pe scare Richter. Dar cum sa parasesti acest oras frumos” „Vidi Napoli e poi morir”? ... Napoli e-un un oras cu o bogata istorie, cu bulevarde geometrice intre care gasesti o sumedenie de stradute inguste, intunecate, caci lumina soarelui nu se poate strecura prea usor pana la caldaram sau la edificiile cenusii. Lumina nu face curbe. Dar aceste stradute sunt fermecatoare! Si multe. Te poti rataci usor prin Napoli. Ele dau invariabil intr-o piata mai mare sau mai mica in care se afla cel putin cate o biserica. Sunt multe biserici prin acest oras. Sub Napoli exista catacombe, folosite de-a lungul secolelor alternativ, ca „cimitir”, adapost, si retea de canalizare. O pornesc catre „Via del Duomo”, unde sunt magazinele cele mai ieftine din oras, un fel de zona „Tati” a Parisului, aflu ca Domul de pe „vie”, este opera unui inaintas napolitan a lui Carol Robert de Anjou, rege al Ungariei, cel care a poftit si la niscaiva teritorii valahe din mosia domnitorului Tarii Romanesti, Basatab I. La Posada in 1330, „pofticiosul” nostru Carol, este surprins intr-o ambuscada. Ostenii lui Basarab pravalesc trei zile la rand o ploaie de bolovani si trunchiuri de copac ale caror ramuri erau ascutie „intentionat”, peste oastea maghiara, aflata intr-un defileu ingust. Carol scapa cu viata dar cu „coada-ntre picioare”, imbracandu-se in pufoaica unui cioban dupa unele surse istorice iar dupa altele, in hainele unui soldat fidel. (vezi foto). Cine-a zis ca tara noastra nu e turistica, uite, ea a fost vizitata de numerosi straini inca din secolul XIV.

Dar sa va zic cum s-a terminat si aventura mea din anii ’70. Dupa ce-am vizitat orasul Napoli si dupa ce-am aruncat ancora pana spre dimineata intr-un local in care pizza si pastele erau ieftine si mai ales voia buna, pizzicatele, cantonetele si tarantelele nu lipseau si erau gratis, ma intorc la gara, era inca intuneric, oameni dubiosi fosneau peste tot, prin acele vremuri nu prea auzeam limba nostra cea dulce, scot bagajele, aveam doua gemantane pentru sinistrati, o sacose si un rucsac in spate. Cativa tineri de 15-16 ani m-au inconjurati pe-o firida de langa peron, strangeau incet-incet laţul in jurul meu, pusesera ochii pe geamantane. In acea vreme in Italia, mai ales in Sud, era inca saracie, multi oameni se multumeau, zilnic, doar cu-o farfurie de spaghete presarate c-un sos tomat si cateva firmituri de carne.

O povera Italia!

Daca baietii puneau mana pe geamantane, n-aveam nici o sansa. Ei erau multi, eu, unul singur si foarte obosit. Atunci, am pus eu primul mana pe ele si ca o locomotiva m-am indreptat spre primul tren ce mi-a iesit in cale, m-a urcat in el, am iesit pe partea cealalta, am trecut printre linii si deodata, am zarit un tren de ROMA. „Am a scapat, mi-am zis eu! ” M-am urcat in el, am ajuns pe hol, acolo era multa lumina. Am ramas asa in picioare, locuri nu mai erau in compartimente, era un tren de navetisti inca adormiti. Am intrat in vorba cu navetistii, i-am servit cu mere, care acolo se vindeau cu 50 lire bucata. Ne-am imprietenit intr-atata cu “baietii sardele”, incat acestia au avut grije de bagajele mele pana am intrat la toaleta de m-am spalat pe cap si am facut si-un duş la chiuveta, numai eu stiu cum. Despre tinerii atacatori, navetistii mi-au zis c-aveau la ei cutite si lame de ras pe care ti le puneau la gat pana iti luau bagajele. Mi-au zis sa nu mai umblu niciodata noaptea prin Italia, pe langa gari sau in orase, prin ganguri intunecate.

O, mia bella Italia!

De la Napoli si pana la Roma, am stat in picioare cateva ore, ca sardelele, mi-era somn, am incercat sa atipesc, aveam un ceas pe mana, si…am constatat cu uimire ca trecusera 20 de minute fara sa-mi dau seama. Asadar, in Italia, pe culoarul de langa toaleta, am atipit 20 de minute „stand in picioare! ”, lucru care pare imposibil la prima vedere, dar cand stai “om in om”, chiar daca vrei, n-ai cum sa cazi jos…

In acei ani ’70, cu un bilet circuit, care n-avea voie sa depaseasca 22 de zile, cu clasa a II-a, in niste trenuri mult mai bune si elegante decat azi, fara un dolar in buzunar, caci pe-atunci, daca aveai 10 dolari in casa, Securitatea iti batea deja in use, dormind mai mult prin gari (in cele care nu se inchideau pentru curatenie, precum gara din Viena), prin trenuri, sau direct pe bancile din statiile de metrou, am reusit sa vizitez o mare parte din Europa, aducand cu mine multe amintiri, multe fotografii alb-negru, care astazi au devenit albe-galbui si pierzand vreo 7-8 kilograme, caci unde se putea face economie in acest voiaj…doar la somn si la mancare.

O, mio povero Dorgo!

De aceea atunci cand aud astazi, ca unora nu le-a placut camera, ca avea praf sub pat, ca era prea ingusta sau ca nu avea televizor, imi vine sa sar pe pereti…in circuitele noastre turistice dinainte de Revolutie, noi nu aveam nici macar o camera. Ah, ce ne-am fi bucurat noi pe-atunci sa putem sterge praful dintr-o camera de hotel, oricat de mica ar fi fost ea.

Dar, deocamdata…

Arrivederci Italia

Dorgo

---

VIZUALIZĂRI: 2364 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI