Number Twenty Nine - Georgian House Museum

TIPĂREȘTE

Adresa; 29 Lower Fitzwilliam Street, Dublin

Program; marti - sambata 10,00 – 17,00 duminica 12,00 – 17,00

Pret bilete; adulti - 6 Euro studenti, seniori sau grupuri - 3 Euro, copii sub 16 ani - intrarea libera

Am vizitat aceasta casa-muzeu dintr-o mare curiozitate de a vedea care este arhitectura unei case gerogiene in interior, casa de oameni instariti si de a mai afla cate ceva despre viata Dublinului pe la 1800.

Muzeul se afla in South Georgian Area, un cartier cu pretentii al orasului (la sfarsit va voi spune cat costa aceste "pretentii"). Aceasta zona este delimitata de Merrion Square South si de Fitzwilliam Lane.

Pentru inceput sa va spun cam ce inseamna in mare, o casa georgiana. Sunt case construite pentru oamenii bogati, intre anii 1720-1840 (perioada in care a domnit Regele George al IV-lea al Marii Britanii). Difera destul de mult de ce numim noi generic casa, in primul rand pentru ca sunt case f. inguste, cu subsol plus patru nivele, case lipite practic una de alta, ca si cum ar forma un bloc; cu ferestre diferite ca inaltime, pentru fiecare etaj (si voi explica de ce). Au o intrare catre subsol pentru servitori si una la nivelul solului (a parterului) pentru stapanii casei. Nu au balcoane, si ultimul nivel este de fapt mansarda casei, care este locuita. (deci nu exista pod). Cum toate sunt la fel, a fost " inventata " usa de la intrare in culori neobisnuite; rosu, alb, verde, galben, mov, negru, bleu... etc, pentu ca la acea vreme casele nu erau numerotate si cumva trebuiau sa se diferentieze si in acest fel fiecare proprietar isi punea " amprenta " personala, asupra casei. (si astazi exista destul de multe usi colorate asa, pentruca a acest obicei a devenit o traditie).

Dupa ce am mers pe Merrion Square South cat e ea de lunga, avand in stanga parcul Merrion Square Park si in dreapta multe astfel de case georgiene, era cat pe ce sa " ratez " muzeul, caci este prost semnalizat; banerul este la nivelul garduletului care duce la subsolul casei si daca o masina este in dreptul lui la semafor... adio vizibilitate. Din fericire l-am vazut la timp, inainte de a trece de el si de a ma mai invarti cine stie cat prin zona.

Am fost cam neplacut surprinsa sa constat ca intrarea este pe la subsol, asa cum intrau in casa servitorii in urma cu doua sute de ani... dar, am aflat motivul. Pentru a fi o casa " intreaga " transformata in muzeu, a fost cumparat si subsolul vecinilor, in care este amenajata receptia, o micuta cafenea, muzeul de suveniruri si o mica zona de proiectie, pentru filmuletul documentar.

Asa dar, am intrat. Am platit biletul si doamna de la receptie mi-a spus ca trebuie sa astept 10-15 min., pana cand un grup care vizita in acel moment, va termina turul si voi fi preluata si eu de o ghida. Pana atunci am fost invitata sa vizionez filmuletul si mi s-a atras atentia ca fotografiatul este stric interzis si ca sa fie si mai convingatoare doamna, mi-a aratat un monitor pe care se vedeau toate camerelele supraveghiate cu CCTV. Am simtit ca mi se inmoaie genunchii de ciuda. Dar... micul colt amenajat ca sala de proiectie nu era supraveghiat; asa dar cat am urmarit filmuletul... l-am filmat la randul meu. Calitatea era destul de proasta, poate special pentru " smecherii " ca mine... Filmuletul este povestea acestei case, a primei sale proprietare Olivia Beatty si a vietii de inceput de sec. XIX din Dublin, spusa chiar de Olivia. Ea a locuit 12 ani in aceasta casa, dupa care s-a mutat la Wexford, unde a trait pana la sfarsitul vietii, o viata neobisnuit de lunga pentru acele vremuri. (a murit la 83 de ani). Ce nu mi-a placut, a fost ca actrita care o interpreta pe Olivia si desenul cu chipul ei, erau ale unei femei in varsta, nicidecum a uneia de 30-40 de ani cat a avut ea in perioada cat a locuit in aceasta casa. Dar... sa nu ne pierdem in detalii.

In acest timp, un grup de vizitatori a iesit si cand filmuletul s-a terminat, am fost preluata eu de ghida. Din fericire am fost singura, nimeni ne mai vizitand in acelasi timp cu mine, adica sa formam un alt grup. Spun din fericire pentru ca asa cum urma sa constat, camerele sunt foarte mici si daca am fi fost mai multi, inghesuiala ar fi fost prea mare.

Odata cu vizita au inceput si povestile. Sau mai corect, alte povesti au continuat-o pe cea din filmulet.

Pe la 1750, in Dublin, ca in multe orase europene, problema locuintelor era una apasatoare. Casele erau mici, inghesuite una langa alta pe stradute inguste, care erau pe zi ce trece tot mai murdare si urat mirositoare din cauza lipsei de canalizare si a cailor care trageau carute si trasuri. Cele mai multe strazi nu erau pavate si intr-un oras ca Dublin-ul in care ploua foarte des, practic noroiul si mizeria cailor nu se usca niciodata. Soarele nu ajungea pe aceste strazi si totul era macabru ca in filmele cu Jack spintecatorul.

In 1757, comisia care se ocupa de strazile din oras, a decis sa se construiasca cartiere mai frumoase, cu strazi late, cu case mai luminoase, mari si frumoase (dupa criteriile respectivei perioade). Asa a aparut acest cartier nou, pentru aristocratia vremii, intre Sf. Stephens Green si Piata Merrion, unde cele mai multe case aveau vederea spre parc. (lucru neschimbat pana astazi). Era cel mai "aerisit, frumos, elegant si sanatos " loc din Dublin dupa cum comentau ziarele vremii. Toate casele au fost construite in stilul georgian, cel mai modern si elegant la acea vreme in Marea Britanie, care dadea tonul si in arhitectura, in tot Imperiului Britanic.

Aceasta casa, devenita muzeu - pentru ca trebuia sa existe o reprezentanta a acelei perioade care sa poata fi vazuta de toata lumea - este din intamplare una din primele case construite in acest nou cartier rezidential al sfarsitului de sec. XVIII. Muzeul a fost deschis in 1991 cand Dublin-ul a fost Capitala Culturala Europeana, ca un parteneriat intre Consiliul de Furnizare a Energiei Electrice (proprietarul casei) si Muzeul National al Irlandei. Obiectele expuse in casa, nu au apartinut doamnei Olivia Beatty, dar toate sunt din epoca respectiva si ajuta la intelegerea modului in care se traia la inceputul sec. XIX, intr-o famile instarita irlandeza.

Casa a aprtinut doamnei Olivia Beatty. Spun doamnei, pentru ca inainte de a se muta (in 1794) sotul ei, un mare afacerist cu vinuri, a murit; iar ea s-a mutat in casa impreuna cu cei sase copii (unul a murit si el inainte de mutare), trei servitori si o guvernanta. Deci a ramas vaduva la 36 de ani, cu sase copii in grija, cel mai mare avand 11 ani si cel mai mic, mai putin de doi ani. Anul acela a fost un an greu din toate puctele de vedere pentru Olivia Beatty. Sa iti moara sotul, sprijinul moral si material pentru o familie atat de numeroasa, nu este usor de indurat. In plus a fost o iarna deosebit de grea in anul in care s-a mutat in casa ei noua; plouase mai mult ca de obicei, apa a inundat subsolul Castelului din Dublin, iar in zona Catedralei St. Patrick nu se putea circula din cauza apei foarte mari. Toata activitatea orasului era data peste cap; aprovizionarea cu mancare, lemne, carbuni si apa potabila era limitata si nimic nu mergea bine. Din fericire, Olivia Beatty avea o renta viagera de 100 £ din partea tatalui ei, plus ce i-a ramas din agoniseala sotului. Nici casa in care locuise pana atunci (o case unde la parter era pravalia in care sotul sau incheia afacerile) nu era una saracacioasa, dar casa noua in care s-a mutat cu chirie (cca. 50 £) era mult mai eleganta si mai modena. Chiar daca la inceput, zona era in plina constructie, oricum era mult mai curata decat alte zone ale Dublin-ului.

Vizita a inceput, cum spuneam in subsolul casei.

Pe la 1800, era locul cel mai urat, mai intunecos si mai urat mirositor din toata casa. In micul hol de jos, pe perete sunt cinci clopotei, fiecare avand un alt sunet si fiecare corespunde unei camere din casa de care era legat. Servitorii stiau in functie de care clopotel a sunat unde sunt chemati de stapani. (acum scrie in dreptul fiecaruia). In fata acestui hol este o incapere mica unde era instalata un fel de chiuveta ovala, deasupra careia functiona o pompa manuala de apa – din aceea ca un gat de lebada pe care daca apesi de multe ori, pana la urma curge si apa... Era singura sursa de apa a casei. La acea vreme in oras nu exista canalizare si nici apa curenta. Undeva in afara casei, exista un rezervor pentru apa, pe care in fiecare dimineata, " vanzatorii de apa " il umpleau dintr-un butoi cu apa, fixat pe o caruta. In acea chiuveta se spalau si vasele. In fata acestei incaperi, era in mod normal depozitul de lemne si de carbuni a fiecarei case, dar in muzeu este prezentata ca debaraua cu vinuri a familiei.

In stanga holului este bucataria.

Imaginati-va ca intr-o incapere de 4x4m, exista o soba mare de gatit cu lemne desigur, dulapul cu oale, altul cu farfurii si pahare, masa de pregatit si masa unde mancau servitorii. Desigur servitorii mancau in farfurii de tinichea, nu in cele de portelan ale stapanilor. In fata sobei este un dulap mai special in care se tineau si farfuriile si painea calda in apropierea sobei. Bucataria avea un geam micut, care nu era nici macar la nivelul strazii, deci prea multa lumina nu dadea.

Langa bucatarie era debaraua cu provizii. O incapere lunga de vreo patru metri (un perete e comun cu bucataria) si lata doar de 1,5m. Pe unul din pereti erau rafturi de lemn unde se tineau proviziile, iar deasupra, pe o barna de lemn agatata de tavan, se tinea pestele uscat si sarat pentru iarna. (de miros nu mai amintesc). Langa debara era camera servitoarei sefe, cea care locuia in casa si raspundea de ceilalti servitori. Ea trebuia sa fie destul de instruita, adica sa stie sa scrie si sa citeasca; tinea registrele cu cheltuielile, cu sarcinile ce trebuiau indeplinite pe zile, tinea cheile casei, ale debaralei si alte chei " importante ". Camera ei are o fereastra si un mic semineu.

Scara care duce la parterul casei, este din lemn, neacoperita cu covor. Urcand-o am ajuns la parterul casei, in holul de la intrare.

Holul de la intrare

Era mic, ingust si lung, m-a facut sa ma intreb cum se descurcau toti cei ai casei cand veneau din oras; unde incapeau toti sa se dezbrace? In hol este o masuta tip consola, deasupra careia este un tablou si o pendula veche, care din pacate nu mai functioneaza. De o parte si de alta a usii de la intrare si deasupra ei, sunt mici ferestre, a caror rol era de a asigura lumina in hol. Sticla era scumpa la acea vreme si sa o foloseasca cineva in jurul usii... era mare lucru. Dar sa nu uitam ca era un cartier al oamenilor bogati.

In dreapta holului era sufrageria. Aici serveau masa atat stapanii casei cat si musafirii. In sufragerie sunt trei manechine; doua doamne si un domn, stand in picioare langa masa. Sufrageria era incalzita de la un semineu, are ferestre mari, inalte, cu draperii grele; are covoare groase pe toata suprafata camerei, iar peretii erau tapetati cu tapet din matase. La inceputul sec. XIX marfurile de lux erau greu impozitate; iar tapetul era o marfa de lux... Camera are desigur mobilier tipic; masa cu multe scaune de jur imprejur, un bufet pentru tacamurile de argint (care se tinea incuiat si cheia statea la stapana casei – masura preventiva impotriva servitorilor cu degete "lipicioase "). Pe peretele opus usii, este o oglinda concava in care privea servitoarea sefa care statea pe hol in fata ursii si urmarea ce mai este nevoie sa fie adus sau luat de pe masa (nu statea in spatele mesenilor si nici nu " casca gura " la discutiile lor). In aceasta sala este si o lada mare cu carbunii pentru semineu. Este prezentata si o galeata mare din lemn, in care se aduceau farfuriile pe masa si o alta asemanatoare, cu capac si cu o usita in care se tinea... olita (olita de noapte...) pentru domni. Da... asa era obiceiul atunci. Dupa ce serveau masa doamne si domni impreuna... doamnele se retrageau si domnilor le era adusa olita in care faceau... si servitorii o " ascundeau " in acea galeata mare din lemn cu capac. Daca nu este clar mai explic; toti faceau in aceeasi olita... fara jena unul fata de altul, in fata servitoarei care aducea galeata.

Dupa ce am vazut o pagina cu meniul unei mese, ma intrebam unde putea biata servitoare sa gateasca atatea feluri de mancare pentru sapte membrii ai familiei (sase copii cu varste diferite) o guvernanta si trei servitori (care mancau altceva decat stapanii) la care se adaugau ocazional musafirii. Si cum urca de la subsol cu castroanele si tavile cu mancare pana in sufragerie? Grea treaba... asa cum se vaita in filmuletul de prezentare si servitoarea familiei.

Primul etaj;

De la parter, am urcat pe scara imbracata cu covoare la primul etaj unde erau cele mai importante camere; cele in care erau primiti oaspetii. Dupa ce serveau masa, atat membrii familiei cat si musafirii urcau in aceste doua camere. Una pentru discutii generale, unde ramaneau domnii sa mai bea ceva si sa fumeze un trabuc; din care se trecea direct in cealalata unde doamnele jucau carti, discutau, si serveau " un pic de zahar " cu un pahar cu apa, sau o prajiturica de casa. Zaharul era o marfa foarte scumpa si se folosea doar la ocazii speciale. In camera doamnelor, este si o micuta pianina, la care doamnele si domnisoarele trabuiau sa cante, pentru crearea unei atmosfere placute atat in familie cat si pentru distractia musafirilor. In vremuri in care nu exista nici radio nici tv, fiecare gazda isi distra singura musafirii, dupa educatia pe care o primise si dupa talentul personal. Se citeau poezii sau unele pasaje interesante din vre-o carte, se canta la pian si cu vocea, se faceau jocuri de cuvinte si se spuneau ghicitori. Aceste doua camere, erau mandria casei. Aveau cele mai mari (mai inalte) ferestre si acolo erau expuse tablourile de familiei si obiectele pretioase (carti si bibelouri). O dovada in plus a nivelului ridicat de trai din aceasta casa sunt candelabrele de cristal din sufragerie si din aceste doua camere, care erau alimentate cu ulei. Erau mai luminoase, nu miroseau urat si nu scoteau atat de mult fum cum se intampla cu lumanarile de seu folosite de " restul lumii ", sau de servitori la subsol.

Este expusa o piesa de mobilier, un fel de pupitru cu capac de sticla in care sunt prezentate catava obiecte personale din acea vreme; o pereche de ochelari, o trusa de cusut cu forfecuta si degetar, o micuta agenda cu coperti imbracate in metal, o bancnota si alte cateva maruntisuri. Toate sunt micute, ca de copil de 10-12 ani, si privindu-le mi-am amintit ca oamenii erau mai minioni in urma cu cateva sute de ani, mai ales orasenii in comparatie cu taranii.

Am urcat iar scara (tot imbracata cu covoare) si am ajuns la etajul doi.

Acolo este camera doamnei – budoarul, dormitorul matrimonial si sala de toaleta. In camera doamnei, era locul de intalnire mai intim, unde erau primite in vizita doar doamnele mai apropiate. Acolo dna. Olivia Beatty isi scria corespondenta, acolo in lunga iarna cand nu se mergea la teatru se jucau carti, acolo era masuta cu parfumuri, bijuterii si cosmetice; acolo se tinea ascuns servicul fin de portelean pentru ceai si multe alte maruntisuri valoroase ale doamnei.

Cele mai multe piese de mobilier sunt din lemn de mahon si au fost produse in Irlanda. Lemnul era adus din coloniile britanice si prelucrat in tara.

In dormitorul matrimonial era patul cu baldachin, un dulap pentru lenjerie, o lada de voiaj mare din lemn, o masuta si doua scaune. Patul este foarte inalt si langa el era sprijinita o scarita cu patru trepte. Asa cred ca a luat nastere expresia " sa ne urcam in pat ". Patul este destul de scurt, cred ca abia are 1,7 m. din doua motive; unul este ca oamenii erau mai scunzi si al doilea, mult mai important este ca pe vremea aia, " lumea buna " nu dormea intinsa pe spate, ci mai mult in fund, rezemata de multe perne. Exista convingerea, desigur gresita, ca oamenii stau pe spate doar cand sunt morti.

Se pare ca la un moment dat, dna. Olivia Beatty s-a recasatorit, caci in acest dormitor este un scaun de gimnastica pentru domni. Era o chestie foarte avansata la vremea sa; un super model de aparat de gimnastica care avea rolul sa intareasca muschii picioarelor domnilor. Era un antrenament bun pentru calarie. Din acest dormitor se intra in camera de toaleta. Acolo exista un vas de portelan pe un suport din lemn cu o oglinda rotunda si suporturi pentru doua lumanari de o parte si de alta, vas in care domnul se barbierea. Mai exista un vas cu capac, probabil un fel de wc si alte doua lighiane de diverse marimi.

Am urcat apoi la mansarda casei in care erau camerele copiilor si cea a guvernantei.

Camera guvernantei era destul de mare, caci in ea se intamplau multe; acolo dormea si isi tinea lucrurile personale profesoara particulara a copiilor, care era responsabila cu educatia lor. Camera are ferestra (mult mai mica decat parterul si etajul unu) si un semineu, dar nu are covor (din motive de economie si diferenta de statut social). Podeaua de lemn este pictata, pentru a da un plus de culoare camerei. Nici peretii nu erau tapetati din aceleasi motive. Pe pereti sunt inramate, o parte din lectiile pe care le preda guvernanta copiilor; legi de buna purtare in familie si in societate, notiuni de geografie, de istorie, literatura si un pic de matematica, legi de baza bisericiesti si multe alte lucruri asemanatoare, care intrau in lectiile zilnice. Dupa o varsta, baietii mergeau la scoala, dar fetele ramaneau in continuare acasa sa isi desavarseasca educatia pe care o domnisoara si o doamna din lumea buna trebuia sa o aiba. Toti cei trei baieti ai familiei au urmat cursurile de la Trinity College ceea ce spune multe despre niveleul de educatie pe care dna. Olivia Beatti a putut sa le-o dea copiilor sai. Un manechin o infatiseaza pe domnisoara guvernanta, stand la un suport pentru brodat, suport autentic din epoca respectiva.

Alaturi era dormitorul copiilor. Toti dormeau acolo. Erau doua paturi de cate o persoana si un leagan din lemn pentru bebelusul casei. Baieitii dormeau intr-un pat si fetele in celalalt. Copii dormeau de obicei doi cate doi in paturi; unul cu capul la picioarele celuilalt. Exista si o lada de haine. Cat erau mici, fetele si baietii aveau acelasi fel de hainute si nu erau personalizate; erau un fel de rochite, sau camasi de noapte, la comun pentru toti copii. Erau bine pastrate si ajungeau sa fie purtate si de 3-4 copii. Din dormitorul copiilor se treece intr-o camera micuta, practic locul unde se termina casa scarii, mai mult o debara daca ma refer la dimensiune, care era camera de joaca a fetitelor. Sunt cateva papusi vechi si doua casute de jucarie pentru fetite cu toata mobila aferenta. Ce m-a uimit a fost felul in care era vopsita podeaua acestei incaperi dedicate copiilor; cu romburi mici in alb si negru, cumplit de obositoare pentru ochii si creier.

Am incheiat turul casei, dar un sentiment placut pe care il aveam fata de ghida mea, ma facea sa cobor scarile incet si sa mai prelungesc discutiile. Am tras impreuna cateva concluzii, pentru a intelege mai bine valoarea acestei case, atat in jurul anului 1800 cat si in prezent si pentru a intelege cum traia lumea buna in acea epoca.

Deci fiecare nivel al casei are undeva in jur de 60mp. Ceea ce este putin daca mai scadem si casa scarii. Pe fiecare nivel sunt cate doua camere plus o mica incapere sub scara (loc care in zilele noastre ar fi doar o debara) la etajul doi si la mansarda. Casa nu era prevazuta cu camera speciala pentru spalat, decat la nivelul doi, unde erau apartamentele doamnei si sotului. Restul familiei se spala in dormitor, unde o servitoare aducea o oala cu apa calda si o albie.

Unde erau spalate atatea haine, lenjerii, draperii si prosoape... dar mai ales unde erau intinse la uscat nu am aflat... Cat erau de cuminti sase copii, care dormeau toti in aceeasi camera de aproximativ 20mp. imi este greu sa-mi imaginez.

Sa fii servitoare intr-o asemenea casa... nu era deloc usor. Sa urci zilnic pe scara ingusta cu carbunii pentru toate semineele casei, sa gatesti pentru atat de multi oameni, sa pui si sa strangi masa urcand un etaj, sa faci curat in atatea camere, sa speli vase si rufe, sa duci si sa golesti de multe ori pe zi oala de noapte, sa pregatesti apa pentru spalat pentru atatia copii... si sa faci toate celelelte treburi necesare unei familii, era o alergatura nesfarsita.

Dar partea cea mai socanta abia la sfarsitul discutiei a venit. Tot acest cartier, care se pastreaza si in zilele noastre ca unul cu pretentii, in care toate aceste case au fost electrificate si racordate la reteaua de apa si la canalizarea orasului, care toate au acum o baie... costa... 1 milion de Euro. Esista cartiere noi in oras, cu blocuri la standarede occidentale, mai spatioase si mai luminoase, care costa mult mai putin. Dar cu toate astea, mandria de a sta in South Georgian Area este mai importanta.

---

VIZUALIZĂRI: 1709 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI