La dans cu Amis, tribul oceanic

TIPĂREȘTE

Astăzi, la un mijloc de august torid, trebuie să mă întâlnesc cu un taiwanez sau cu o taiwaneză autentică, alături de care voi petrece cel puțin șase ore. Ard de nerăbdare să văd cum vom drămui vorbele și cum impactul manierelor româno-taiwaneze va crea un vehicul pe care va trebui să navigăm împreună, cu unități de măsură și timp atât de diferite. Aștept de câteva minute în holul Hotelului Cyclo, timp în care cei de la recepție mă copleșesc cu atenție ca și când m-ar asigura că nimeni nu a plecat vreodată nemulțumit de aici.

Îmi savurez liniștit cafeaua și sucul de ananas, așezându-mi gândurile pentru încă o experiență umană, o nouă mărgică pe brățara mea de pietricele asiatice, cu miros de cireș copt, ginseng, orez copt, sau ghimbir. Am înțeles că, pentru a te simți mai compatibil cu un taiwanez, trebuie să ai un pian în casă, să dai o portocală celui pe care îl întâlnești pentru prima oară, să ai o idee despre artele marțiale, să nu-ți săruți tata sau mama, să folosești borcane de gem în loc de pahare, să cânți karaoke, să cumperi felicitări de Crăciun doar când se ieftinesc la 50%, să te scobești între dinți la masă, să mănânci doar în bucătărie și să ai pregătită o mască de față.

Îmi iau o portocală de la bufetul suedez și-mi aștept momentul de emoție, de fapt, clipa în care ghida fermecătoare sau ghidul inițiat în cultura Tribului Amis, mă va invita să descoperim una dintre cele mai colorate triburi de aborigeni, proveniți din largul Oceanului Pacific. Minutele se scurg odată cu primele raze ale dimineții izvorâte dintr-un cer alb, de spumă, căptușit cu umbrele și baticuri albastre. Apare, în sfârșit, o ghidă cu o ținută mignionă, în pantaloni scurți, cu un steguleț verde în mână, care strigă după un grupuleț pentru city break, și din nou, o altă ghida, cu cercei bogați, în culori deschise, cu o floare roșie într-un coc ridicat, poate pentru a fi văzută mai ușor, ce ia un cuplu danez pentru turul muzeelor... iarăși, porțile holului se deschid anevoie, și vine o Miss America, cu ținută de ranger, cărând două sticle de apă rece, de la gheață, pe care le înmânează nonșalant unui domn cu pălărie albă, de bumbac... apoi, vine rândul meu... dl Chunk, mic de statură, cu gesturi largi, rostindu-mi numele într-o chineză neaoșă, ce produce un moment de liniște în holul aglomerat al Hotelului Golden Cyclo: Mr. Alegazander Rudy! La vederea portocalei, îmi zâmbește larg și-mi spune „Friends for ever! ”, un lucru care se și întâmplă, ca și când i-aș fi deschis inima omului. Încercările d-lui Chunk de a mă iniția în cultura tribală se desfășoară prin frânturi de cuvinte în chin-engleză, iar, pe măsură ce ne îndreptăm spre extrema nordică a Taipei-ului, constat că sunt singurul lui client. În schimb, limbajul corporal, gestica politicoasă, cu scuze repetate pentru engleza lui, îl fac să devină un interlocutor plăcut.

Înțeleg de la domnul Chunk, că cei din Tribul Amis fac parte dintr-un grup de vreo cincisprezece spețe de aborigeni, vechi de zece mii de ani și împrăștiați pe câteva insulițe din Pacific, triburi pe care statul taiwanez, nu numai că i-a scos din calea taifunurilor și a uraganelor pornite din adâncuri, ci le-a oferit cartiere de locuit, case, apartamente, dându-le, în egală măsură, dreptul la muncă și posibilitatea de a-și păstra tradițiile prin fondarea centrelor culturale și a muzeelor.

După ce ieși din Taipei, șoselele suspendate acrobatic, cu un anumit grad de spectaculozitate, lasă locul drumurilor mai puțin aglomerate, după care zona muntoasă, cascadele sălbatice și statuia unei mari căpetenii Amis, te anunță că te mai despart doar câteva minute de destinația finală. Organizați și acum pe niște structuri comunitare, bazate atât pe linia ereditară de matriarhat cât și pe cea de patriarhat, și trecând, la rândul lor, de sub dominația japoneză, ca insulari, sub cea chineză, acești oameni de religie kanak, au reușit să supraviețuiască timpurilor fără a avea o cultură scrisă. Incantațiile, cântecele de ceremonial, cele de muncă, de dragoste, de nuntă sau de război, pescuitul, vânatul, fermieritul și hrana marină, sunt ca niște artere ce ce le păstrează, de la o generație la alta, identitatea lor tribală.

După felul în care sunt primit, cu zâmbete și cu poze de grup, îmi dau seama că acestor oameni ai apelor, îmbrăcați în costumele lor naționale ce combină albul, verdele maronul și negru, nu le lipsește ospitalitatea. Sunt luat numaidecât în primire de câteva amfitrioane, ce mă conduc direct la magazinul de suveniruri, un adevărat univers cosmogonic, cu sculpturi de zeități păgâne, țesături cu peisaje acvatice, unelte agricole, oameni la muncă sau la pescuit, cu năvoade, dar și tineri creoli ce-și unesc, pentru totdeauna, viață.

Domnul Chunk își bea liniștit ceaiul și mă asigură că sunt pe mâini bune. Nu îmi dau seama care este rolul atâtor tineri frumoși, în costume naționale, ca la o ceremonie, dar aflu curând că aceasta ar fi și ținuta lor de zi. O femeie din trib, cam între două vârste, mă cam copleșește cu prețurile piperate ale obiectelor de artă tribală, dar negociez la sânge pentru un cuplu de aborigeni din tribul Tsou, care îmi atrage atenția. Mă gândesc cum o sa-i așez pe raftul mare, din camera mea de lucru, de unde pot face ocolul imaginar al lumii de câteva ori pe zi, retrăind emoțiile și luându-mi energii și frumuseți nebănuite. Mă gândesc cu să împart vitrina mea sentimentală urmașilor...

Două brațe tribale îmi întrerup visul și mă conduc pe niște coridoare și holuri pline de tablouri cu artă Amis. Ajungem într-o sala cu vreo o cinzeci de scaune goale, cu pereții plini de măști, unelte, instrumente muzicale sau arme, unde îl zăresc și pe domnul Chunk, așteptându-mă cu un zâmbet complice.

-Mr. Rudy, vă așteaptă o surpriză plăcută! Pregătiți-vă camera!

Apuc doar să-mi pregătesc aparatul meu foto credincios, când aud din surdină câteva tonuri suave, dar ușor ritmate, ce aduc cu șuierul vântului oceanic, urmat de talazurile valurilor, care vin și pleacă preț de câteva minute, ca niște mesageri ai infinitului albastru... pentru ca apoi, să apară perechi zvelte de dansatori îmbrăcați în costume de culoarea cireșelor roșii. Mișcările lor imită culesul spicelor de orez, invocarea cerului, arta războiului, legământul căsătoriei prin legarea celor doi cu o frânghie de mătase, sau cu un brâu de lemn ce îi unește pe veci, printr-o închizătoare, uscatul boabelor de orez, bucuria vieții...

Nu mai contenesc cu pozele și nu știu cum m-aș fi oprit dacă nu aș fi fost luat aproape pe sus să intru în magia spectacolului. Coronița de pe cap dar și înlănțuirea ad hoc, cu frânghii, de mâna stângă a frumoasei tribului, mă ajută să înțeleg mai ușor, nu numai că fac parte dintr-un marketing tribal foarte reușit, dar și de faptul că sunt singurul și unicul spectator căruia i se dedică un spectacol de treizeci de minute.

Parcă din nou, ghidul meu Chunk, îmi transmite un mesaj din priviri:

-Mr. Rudy, ai fost tratat ca un oaspete de seamă. Acum, fă onoare țării tale și lasă un bacșiș semnificativ!

Urmează o masă de creveți, o cafea, un suc de Kiwi și o despărțire plină de regrete, ce mă va duce departe de acești oameni veniți din împărăția apelor.

---

VIZUALIZĂRI: 2253 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI