China 2010 - pas cu pas (episodul 7)

TIPĂREȘTE

Articolul este parte a serialului China 2010 - pas cu pas ce continuă cu episodul 7 - Marele Zid, fabricile de jad şi cloisonne, degustarea de ceai

episodul anterior il gasiti aici

Ne trezim de dimineaţă, ghidul ne preia, suntem într-un microbuz cu alţi 4 australieni. Ţinta principală este Marele Zid, dar până acolo aveam să ne oprim, pe rând, la o fabrică de cloisonne (vazele acelea chinezeşti din cupru care nu se sparg), una de jad, o expoziţie de porţelanuri, o prezentare de ceaiuri. Procedura era următoarea: ajungeai, te lua în primire unul de-al locului, îşi spunea partitura de prezentare, procesul de fabricaţie, anumite tehnici, nu uita să laude poporul chinez harnic şi migălos, cum numai ei ştiu să creeze acele minunăţii (adevărul e că scoteau lucruri excelente, chinezării de înaltă calitate). Nu uita să puncteze că acel produs era de nu ştiu câte ori mai ieftin la ei decât în Europa cea capitalistă, unde toţi vor să se îmbogăţească rapid. Tehnică socialistă, parcă îmi aducea aminte de vremurile de demult de la noi. Urmau demonstraţiile de sculptură în jad extrem de interesante. După care, inevitabil, o invitaţie în sala de vânzare, unde stăteau ca lupii cu ochii pe noi, doar-doar vom cumpăra ceva. Aceste locaţii erau exclusiv pentru străini, nu vedeai picior de turist chinez, iar preţurile erau pe măsură. Dar ceea ce ne-a impresionat cu adevărat era varietatea de mărfuri şi complexitatea lucrăturilor, de la cele mai mici produse până la statuile imense (în cazul jadului). Sculpturi incredibile, nici nu e de mirare că erau atât de scumpe.

În fine, mergînd mai departe am ajuns într-o zonă unde se aflau Mormintele Ming. Deoarece timpul ne presa şi nu era în program acest obiectiv, ghidul nostru din acea zi ne-a plimbat pe Aleea Sacră, un drum plin de statui mitologice care sfârşeşte într-unul din morminte. Tipul era foarte documentat, plin de informaţii şi ne înţelegeam uşor datorită englezei perfecte pe care o stăpânea, lucru rar întâlnit în China. Ne-a relatat o poveste personală interesantă, cum a ajuns pe lume datorită faptului că fratele său a murit de timpuriu, permiţând părinţilor o nouă încercare, limitaţi fiind de politica unicului copil. Prânzul a fost în cel mai clasic stil chinezesc, ne-am aşezat toţi la masa rotundă (mai puţin ghidul şi şoferul care, în ciuda invitaţiilor noastre au mâncat separat). Ne-am întreţinut cu australienii, oameni foarte dezinvolţi ca naţie (aşa i-am perceput vizitând Australia în trecut). După prânzul de la poalele muntelui, ne urnim către zid. Trebuie să vă spun că în acea zi am avut apogeul bătăturilor la fiecare picior, rodul marşurilor zilelor anterioare din Dubai şi Beijing. Abia înaintam, dar până la urmă am reuşit să urc. Norocul meu a fost un telescaun care urca până la baza zidului, iar la coborâre am alunecat mai bine de un sfert de oră pe un tobogan spectaculos.

Zidul este foarte interesant, aşa cum ne aşteptam să fie, deşi am ajuns să-l vedem într-o zi nu tocmai însorită. La sugestia agentului de la care am cumpărat turul am ales o porţiune nu foarte lungă numită Mutianyu, mai puţin aglomerată ca la Badaling, principala secţiune, unde vin hoarde interminabile de chinezi. Vremea era destul de mohorâtă, zidul se pierdea la un moment dat în ceaţă dar a scos untul din noi, pentru că, în funcţie de teren, treptele ajungeau să fie foarte abrupte. Şi nu neapărat urcuşul era cel mai greu, ci mai ales coborârea. Dar, după cum spune un vechi proverb chinezesc, "Un bărbat nu e bărbat până nu urcă pe Marele Zid", am făcut-o şi pe asta, deşi la final nu mă simţeam nicidecum mai bărbat decât eram... Australienii, în special cei doi veri moşnegi de 63 de ani, ne-au dat o ruşine maximă acolo sus, pe zid, la ce vervă aveau în ei... plini de viaţă, mereu în faţă. Porţiunea vizitabilă nu era lungă, maxim un kilometru, după care Marele Zid se pierdea în zare, cufundat într-o paragină deplorabilă, năpădit de vegetaţie şi crăpat pe alocuri. Se pare că cei 6.500km de zid sunt greu de întreţinut iar chinezii sunt practici, nu ţin amenajate decât porţiunile care le aduc bani. N-aş prea crede că se vede din spaţiu, este totuşi un zid obişnuit ca mărime, dar a fost într-adevăr un privilegiu că am avut ocazia să-l vedem pe viu.

La întoarcere ghidul ne-a invitat la o clinică de masaj unde fiecare (mai puţin subsemnatul, din cauza beşicilor din tălpi) a beneficiat de un relaxant masaj la picioare şi o investigaţie medicală chinezească. Adică doctorul îţi spunea ce bube ai doar luându-ţi pulsul şi privindu-ţi limba... cel puţin pe noi ne-a nimerit la fix. La sugestia ghidului nostru am plătit doar bacşişul pentru maseuri, practic o nimica toată (20 yuani/persoană, aproximativ 10 ron), ţinând cont că, în special pentru străini preţurile pornesc cam de la 200 yuani în sus. A fost un bonus inclus în preţul turului, de care nu am ştiut iniţial. O ultimă oprire a fost la casa ceaiului unde, într-o cameră privată, o fetişcană în chimono ne-a ţinut o demostraţie de ceremonie a ceaiului într-o chingleză pe care mai mult ea a înţeles-o. A urmat clasicul tur pe la magazin şi printre rafturi, atent vegheaţi de către o tanti vânzătoare. Recomand celor ce vizitează Bejingul şi vor la Marele Zid să cumpere neapărat un astfel de tur, pe care majoritatea hotelurilor îl vând, mai ales dacă preferaţi compania ghizilor. Noi nu ţineam neapărat dar tipul chiar a fost foarte util. Este relativ ieftin şi plin de opriri în diverse locuri, iar de regulă prânzul este inclus.

La final de zi am descoperit strada cu mâncătorii ambulante din zona comercială Wangfujing. Un miros ciudat şi greu, ciudăţenii de tot felul pe tarabe - supe dubioase, cărnuri din te miri ce orătănii, mai mult sau mai puţin cunoscute, delicatese neatractive gen şerpi beliţi de piele, scorpioni, tarantule, miriapozi sau şopârle crăcănate, majoritatea înfipte în băţ. Bineînţeles, toţi sunt grămadă pe turişti invitându-i gălăgios la festinul scârbos. M-am aventurat şi am luat fără tragere de inimă un băţ cu 4 viermi de mătase. Vânzătorul a încercat să mă "facă" la rest cu zâmbetul pe buze, dar nu i-a mers. Nu ştie că lucrez cu cifre. O englezoaică mă vede şi mă fotografiază, spunându-mi că trebuie să vadă cu ochii ei un nebun care mănâncă aşa ceva. Probabil m-a urmărit şi dacă a văzut că n-am dat colţu', în următoarea oră a încercat şi ea. Viermii au fost greţoşi, nimic interesant. Data viitoare încerc scorpioni.

Albumul complet de fotografii îl găsiţi aici

Urmează episodul 8 - Templul Paradisului şi Raţa de Beijing

---

VIZUALIZĂRI: 5000 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI