Brno - un melanj fermecător de vechi și modern

TIPĂREȘTE

Brno este al doilea oraș, ca mărime și importanță, al Cehiei și totodată capitala regiunii Moravia. Este un important centru studențesc, având chiar mai multe universități decât Praga. Este atestat de pe la jumătatea sec. 13, deși zona a fost locuită din cele mai vechi timpuri.

În războiul de 30 de ani, Brno a fost singurul oraș care a reușit să reziste trupelor suedeze, permițând în acest răstimp Imperiului Austriac să-și reorganizeze armata și să-i respingă pe vrăjmași.   Există și o legendă frumoasă legată de acest moment. Se spune că Brno se afla sub asediu de 3 luni jumate, până și suedezii se plictisiseră; într-o zi, generalul lor declară solemn că dacă până a doua zi la amiază n-o să reușească să străpungă zidurile cetății, atunci își va aduna oamenii, vor face stânga-mprejur și duși vor fi pe la casele lor! Jean-Louis Raduit de Souches îl chema pe conducătorul brnezilor (nume cehesc neaoș, după cum se poate remarca); nu se știe dacă lui i-a venit ideea sau cui i-o fi venit: să bată clopotele mâine, de amiază, nu la ora 12, ci la 11! Fuse, se pare, chiar ora salvatoare, păcăleala ținu, suedezii își luară tălpășița și de atunci ceasurile publice din Brno, precum și clopotele bisericilor marchează „mijlocul” zilei cu o oră mai devreme...

Na, că de-abia ajunserăm la Brno și ne luarăm cu poveștile!... Păi da, n-am de gând să vă împui capul cu date istorice sau chestii (prea) serioase, mai bine să ne plimbăm de voie și să ne simtem bine!... Precum ne e obiceiul, după ce ne-am cazat am ieșit să luăm pulsul împrejurimilor. Hotelul nostru se afla în spatele gării, iar dincolo de gară începe centrul vechi, deci n-am avut mult de „muncit” până am ajuns în miezul acțiunii.

Brno ne-a fermecat instantaneu cu străzile lui largi și curate, străjuite de clădiri cu aer imperial, care mai de care mai fățoasă! Mie nici nu-mi trebuie altceva; dacă-mi dai detalii arhitecturale (de exemplu, ... furnici supradimensionate ce se „plimbă” pe sub ferestre, alcătuind o inedită bordură), dar mai ales... atmosferă, uit de toate cele frivole, uit și de mâncare! 😊 Iar Brno are atmosferă cât încape, ceea ce ne-a „obligat” să poposim în mod repetat, pentru a o savura pe deplin.

De exemplu, în Piața de Legume, aici ne-am oprit întâi și întâi. Nu vă pot descrie sentimentul ce m-a încercat când în fața ochilor mi s-a așternut uriașa deschidere pietruită, centrată de o fântână cu aspect bizar și delimitată de construcții pastelate, peste care „ora de aur” așternea un strat suplimentar de poleială caldă!... Lucrul surprinzător (și nemaiîntâlnit de noi) erau însă zecile de scaune-șezlong răspândite peste tot, unele ocupate, altele așteptând să se ocupe; cum ar veni, te plimbi, ai obosit sau doar vrei să te oprești și să savurezi momentul – iaca, ai unde. A, nu-ți convine pe deplin poziția, s-a așezat cineva pe direcția razei tale de soare?! Nu-i bai, îți iei scăunelul și-l muți mai hacana, nimeni nu se supără. Desigur, nu puteam rata așa ceva, deci am ochit și noi 2 șezlonguri și ne-am instalat ființele într-ânsele, savurând intens peisajul. Savurând și câte o berulă locală, căci în imediata apropiere se afla un chioșc ce comercializa așa ceva.   La momentul ăla n-am stat să scotocesc, că nu-mi ardea, am făcut-o mai apoi, când am ajuns acasă, deci nu mă rabdă inima să nu vă zic 2 vorbe. Piața de Legume își are originile prin sec. 13, pe atunci fiind numită Piața de Sus. Numele „cel nou” provine – logic – din întrebuințarea ulterioară a locului ca „magazin general cu de toate” .

Fântâna barocă din mijloc, numită Parnas, a fost adăugată în sec. 17 și reprezintă o alegorie complicată cu trimiteri mitologice (Wiki vă poate da toate detaliile, dacă sunteți curioși). De jur împrejur sunt clădiri monumentale, fiecare cu povestea ei. De exemplu, Teatrul Reduta, unul dintre cele mai vechi din Europa, unde a concertat Mozart pe când avea 11 ani. Sau Palatul Dietrichstein, azi Muzeu al Moraviei. Și – cel mai interesant lucru – sub piață există un adevărat labirint subteran încă din Evul Mediu, cu zeci de încăperi ce serveau negustorilor ca depozite; ulterior, în vreme de război, folosite și drept adăposturi. Se pot vizita, dar noi n-am făcut-o. A fost musai să ne desprindem la un moment dat, Brno ne aștepta și cu alte colțișoare minunate, cu siguranță!

Am dat mai apoi de Primăria Veche, atrași de turnul ei ca de biserică, chiar a fost o surpriză, căci noi credeam că-i biserică. E o construcție cu aer romantic, formată de fapt din mai multe componente, îmbinând o sumedenie de stiluri arhitecturale (gotic, baroc, renascentist). Asta pentru că a fost remodelată în diferite perioade, după cum a cerut moda timpului. Turnul are 63 m înălțime și poate fi vizitat (nu la ora când am ajuns noi). A funcționat ca primărie a orașului până în 1935, când a fost înlocuită de actuala primărie, aflată în Piața Moravia (o vom descoperi în curând și pe ea). În prezent clădirea găzduiește o expoziție permanentă ce-i prezintă istoria, un centru de informații turistice și – din când în când – diverse evenimente culturale.   Poarta de intrare are decorațiuni metalice deosebite, iar în pasajul boltit se află un... crocodil atârnat de plafon și o roată, ambele (cică) simboluri ale orașului (crocodilul zis și „balaurul din Brno” ). Există o poveste și aici, cred că bănuiți cam ce și cum, cu balaurul care asuprea orașul și a fost dovedit la un moment dat de un erou local – sărac de avere, dar bogat în neuroni; poveste care, cu mici variațiuni, a străbătut Europa pe toate direcțiile în perioada medievală, când balauri erau mulți și eroi puțini... Și merserăm, și merserăm, tot cu ochii pe sus, pe la construcții faine și cu camera foto îndreptată spre ele, să le imortalizăm...

Dădurăm și-n Piața de Jos, că dacă există una de Sus, evident că există și cea de Jos. Pietruită și ea, uriașă aidoma, doar că asta-i de formă triunghiulară și-i tăiată în două de linia de tramvai. Șezlonguri și aici, dar nu ne-am mai oprit. (Șezlonguri și-n alte locuri din centrul vechi.) Deține obiective remarcabile, precum o coloană a ciumei (oamenii ridicau prin Europa astfel de monumente la finalul epidemiilor, spre a mulțumi Cerului că s-au încheiat) și un ceas astronomic. Ceasul l-am ratat în primă fază, deși citisem despre el; aveam să-l redescoperim a doua zi. Nu semănă de fapt cu un ceas, ci are formă de... glonț uriaș și cică la ora 11 fix (vezi povestea din debut) ai putea să-ți introduci mânuța prin niște crăpături (brr!) pentru a prinde (eventual) o bilă de sticlă pusă în mișcare chiar în acel moment.  

Seara deja începuse să coboare, plimbarea noastră n-avea să mai dureze mult... Nu puteam însă rata Piața Moravia, că era aproape. Și aici întâlnirăm chestii interesante, cea mai cea fiind o sculptură foaaarte stilizată, înfățișând un războinic călare (nu-i singura din Brno, am tot întâlnit). Tot aici se găsește Biserica Sf. Toma și, pe una din laturi, fostul Palat al Guvernatorului, găzduind azi Galeria de Artă a Moraviei. De aici, printr-o bortă, se iese într-un parc (și din acest punct se cam termină centrul istoric). Noi am ieșit, dar n-am făcut prea mulți purici pe-acolo. Aveam să ne întoarcem a doua zi, după ce aflasem de Light Fountain – o „perdea” de apă modelată și colorată pe ritmuri muzicale (greu de explicat în cuvinte; poate găsesc un filmuleț), la care am stat și ne-am zgâit, vrăjiți, minute în șir...

Ne-am culcat vara și ne-am trezit toamna... Mă rog, judecând după temperatura aerului și norii cenușii din care cădeau, încă din inima nopții, stropi grei și reci peste oraș. Ce să facem, să ne închidem în cameră și să așteptăm să treacă?! Nicidecum! Nu există vreme rea, ci doar echipament nepotrivit – zic britanicii. Deci ne echiparăm cât puturăm de bine și pornirăm. (După juma de ceas, deja aveam șosetele murate, ceea ce mi-a atras priviri furioase în direcția pantofilor sport ce mă amăgiseră că-s waterproof, dar iată că nu erau; voi fi remediat problema cât de curând, înlocuindu-i cu alții, „pescuiți” din primul magazin cu articole sportive.) În fine, vremea dovedindu-se atât de neprietenoasă, am redus numărul obiectivelor de vizitat la strictul necesar: catedrala și castelul. Pe urmă om mai vedea...

În drum spre catedrală, am intrat totuși și în Biserica Capucinilor, că ne era în drum și am prins-o deschisă; are și niște cripte în care s-a descoperit cândva un adevărat cimitir de călugări mumificați, însă nu țineam defel să vizităm așa ceva. Catedrala Sf. Petru și Pavel (localnicii o numesc Petrov, după delușorul pe care se înalță) este o construcție masivă, dar elegantă și fluidă prin bogăția detaliilor arhitectonice (cele 2 turle ascuțite domină peisajul citadin cam din orice punct ai privi), provenind din sec. 11-12. Evident, la început n-a fost decât o micuță capelă, ce s-a extins și reconstruit periodic, de-a lungul veacurilor, în funcție de necesități și mode. Dealtfel, ceva urme ale acestui proces laborios încă se pot distinge destul de bine pe zidurile exterioare. Interiorul este destul de sobru, înviorat ici-colo de briz-brizurile capelelor laterale și de vitraliile multicolore din spatele altarului.  

În apropiere se află un părculeț, am dat o raită și pe-acolo. De aici, vederile asupra orașului trebuie să fie minunate pe vreme bună, locul fiind în același timp o excelentă oază de relaxare.   Am coborât de pe delușorul Petrov, am mai mers puțin pe o arteră destul de circulată, apoi ne-am urcat pe delușorul castelului. Evident, întreg spațiul este amenajat ca un imens parc, cu zone de promenadă și odihnă, cu fântâni și monumente presărate peste tot. Sus se înalță Castelul Špilberg, o construcție de piatră minunat reabilitată, de forma unui patrulater, cu 2 curți interioare, cea mare funcționând în prezent ca sală de spectacole în aer liber. Desigur, ca să ajungem să constatăm chestia asta, a trebuit să ne oprim mai întâi la casa de bilete și să decartăm 160 coroane (32 lei) de căciulă.  

Castelul a fost ridicat în sec. 13 pentru a proteja orașul și împrejurimile, devenind în același timp reședință ocazională pentru conducătorii vremii. În sec. 17-18 devine mai degrabă fortăreață militară, iar în 1783, prin decret al Împăratului Joseph al II-lea, este transformat în închisoare pentru deținuții politici „adunați” de pe întreg teritoriul Imperiului Austro-Ungar. Treptat, Špilberg și-a asociat numele cu teroarea, devenind cea mai de temut închisoare din Europa. După 1855, și-a recăpătat statutul de garnizoană militară, dar în timpul celor 2 războaie mondiale a funcționat din nou ca închisoare. Din 1962, după o atentă reabilitare, Špilberg devine, în sfârșit, muzeu.   Obiectivele de interes maxim sunt turnul cu 15 clopote și capela barocă Sfânta Treime, însă, din motiv de vreme rea, niciuna din ele nu se putea vizita în ziua când am fost noi acolo (turnul înțeleg, dar capela?!). Deci ne-a rămas de vizitat restul.

Prima secțiune (parterul) prezintă dovezi istorice ale locului – fragmente de fundații originale, obiecte vechi recuperate, cărți, schițe și hărți. Explicațiile sunt în limba cehă, însă există în fiecare încăpere niște broșuri în engleză pentru turiștii de alte naționalități (cam așa aveam să găsim pe la toate obiectivele turistice din Cehia).   Urmează zona numită „Închisoarea Națiunilor” , dedicată perioadelor de tristă amintire. Pe-aici am trecut mai în fugă, cel puțin eu, căci mi s-a părut aridă și stufoasă, cuprinzând multe-multe articole și decupaje din ziare, fotografii, copii de documente etc. Nefiind foarte pasionată de istoria acestui colț de lume, exponatele n-au trezit în mine cine știe ce ecouri, doar apăsarea inerentă pe care un astfel de loc o poate genera. Ultimele încăperi reproduc celule de închisoare din perioade diferite; ne putem imagina zilele grele pe care trebuie să le fi trăit deținuții aici.

Etajele superioare (2 la număr) sunt un amalgam de artefacte istorice: vitralii, piese de mobilier, steaguri și blazoane, arme, îmbrăcăminte de epocă etc. Sincer, mi-a fost destul de greu să le leg între ele... M-au atras mai mult expozițiile temporare, una cu imagini sugestive pentru diverse regiuni ale lumii (am descoperit cu bucurie că România era reprezentată de zona Clujului), alta cu fotografii alb-negru semnate de un artist local pe nume Miloš Budík. Chiar și colecția de mobilier din secolul trecut mi s-a părut interesantă, mai ales că pe alocuri am regăsit elemente familiare! 😊 Dar cel mai mult mi-a plăcut expoziția de artă de la ultimul nivel. Și, desigur, priveliștile asupra orașului de aici, de sus.

Ploaia nu contenise defel când am terminat vizita, atmosfera parcă era și mai apăsătoare și, ușor înfrigurați, am decis să ne refugiem temporar la Babinský Bistro, a cărei prezență o înregistrasem din mers, chiar la intrarea în castel. Locul ne-a cucerit din prima clipă cu decorațiunile tradiționale, cu soba veche ce trona în mijlocul încăperii, cu dușumele de lemn și, în general, cu aerul său cald și intim. Am găsit doar vreo 2 mese ocupate și 2 fătuce numai zâmbet și bunăvoință pe post de gazde. Noi am luat câte o băutură caldă (eu ceai, Tati cafea), restul mesenilor – localnici mi s-au părut – veniseră, se pare, pentru câte o porție de supă-cremă. Oferta mai cuprinde, din câte am remarcat, sendvișuri, tarte și prăjituri de casă și, desigur, tot soiul de băuturi. Pe vreme bună trebuie să fie și mai fain, pentru că afară există o mică terasă decorată cu flori. N-am mai făcut mare lucru cu viețile noastre în ziua aceea, vremea nașpa ne-a pleoștit, la propriu și la figurat.

Am coborât în orașul vechi și am descoperit o mâncătorie foarte... interesantă (povestim cu altă ocazie), mi-am cumpărat o pereche nouă de pantofi sport, apoi ne-am retras la hotel, unde ne-am petrecut după-amiaza care cum s-a priceput – Tati își făcu somnul de frumusețe, eu în compania unei cărți. Abia spre seară am ieșit din nou pe strasse, profitând de faptul că ploaia se oprise, cel puțin pentru moment (ba, chiar aveau să ne amăgească și câteva raze de soare).

Cam asta a fost cu Brno, altceva n-am a vă spune... Mi-a plăcut mult. Un oraș vechi perfect conservat, în același timp un oraș vesel și vivace. Ar fi fost fain să fi avut mai mult timp la dispoziție să-l aprofundăm, să vizităm muzeele, dar a fost bine și cât a fost. Poate ne mai poartă destinul pașii pe-acolo; cine știe?!...  

---

VIZUALIZĂRI: 612 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI