Drumuri ucrainene şi (ceva mai puţine) moldoveneşti

TIPĂREȘTE

În review-ul de aici v-am povestit câte ceva despre circuitul făcut prin Republica Moldova şi Ucraina. În cele ce urmează, vreau să vă povestesc despre drumurile moldoveneşti şi (mai ales) ucrainene şi despre unele lucruri bine de ştiut de către cei ce intenţionează să meargă cu maşina pe aici.

Traseul urmat de mine este cel ce poate fi văzut pe Google Maps, aici.

Drumul de la Piteşti la Galaţi a decurs normal, aşa că nu are rost să insist asupra lui. Din Galaţi am intrat pe E584 şi după câţiva km am ajuns la punctul de graniţă cu Republica Moldova. Partea română am trecut-o rapid, aproape că nu-mi mai amintesc niciun amănunt, dar imediat după, atmosfera mi-a adus aminte de vremurile trecute, când trecerea graniţei era întotdeauna un prilej de umilinţă.

Graniţa dintre România şi Republica Moldova este, pe toată lungimea ei, de-a lungul râului Prut, iar punctul de trecere ales de mine se află chiar la vărsarea Prutului în Dunăre, un punct unde se întâlnesc graniţele a trei state: România, Ucraina şi Republica Moldova. Zona no man's land dintre punctul de control românesc şi cel moldovenesc se află chiar pe podul de peste Prut şi chiar aici a trebuit să mă opresc o vreme, pentru că vameşii şi grănicerii moldoveni nu dădeau în brânci să-şi facă datoria, aşa că a trebuit să aşteptăm cam jumătate de oră la coadă, până în momentul când o "grănicereasă" plină de importanţă a catadicsit să ne facă un semn că putem trece. Bineînţeles, în acest timp, s-a găsit un "românaş dăştept", care a făcut pe prostu' că nu înţelege cum e cu statul la coadă şi s-a băgat în faţă.

Ajunşi la punctul de control, am predat documentele (paşapoarte, certificatul de înmatriculare al maşinii şi cartea verde) unui grănicer care, fără să ne spună nimic, a dispărut într-un birou cu actele noastre şi ale celorlalţi.

În acest timp, a venit un vameş, care a ţinut morţiş să vadă ce e în bagajele noastre, insistând în special asupra unei cutii (din cele pentru hârtie A4), în care aveam câteva lucruri ale maşinii: un set de becuri de rezervă, siguranţe, stingătorul, un pet cu lichid de parbriz şi alte nimicuri, prin care individul a ţinut să-şi bage nasul. I-am satisfăcut curiozitatea, în timp ce-mi aminteam că, anul trecut, în circuitul prin Balcani, în niciuna din ţările vizitate (Serbia, Bosnia, Croaţia, Muntenegru, Albania şi Macedonia) niciun vameş nu m-a controlat în bagaj, ba dimpotrivă, toţi m-au întâmpinat cu zâmbetul pe buze şi cu urarea: Welcome to our country. Moldovenii, "fraţii noştri", abia au catadicsit să ne adreseze câteva cuvinte răstite, în niciun caz de bun-venit. După ce ni s-au înapoiat documentele (nu înainte de a ni se introduce datele într-un calculator), grănicerul m-a trimis să plătesc taxa, după care să revin la el. Nu mi-a spus ce fel de taxă şi unde se plăteşte, noroc cu ceilalţi călători care mai erau pe-acolo şi care, deşi aveau maşini cu numere de Bulgaria (şi unul de Grecia), s-au dovedit a fi moldoveni. De la unul din ei am aflat ce am de făcut. Mai exact, trebuiau plătite două taxe: taxa ecologică şi vinieta, în sumă totală de aproximativ 80 lei româneşti, adică aproape 20 €. După o aşa jecmăneală, mi-am dat seama de unde vine zicala: Frate, frate, da' brânza-i pe bani...

Am plătit "brânza", după care m-am întors la grănicer, care m-a întrebat cât stau la ei. I-am spus că o zi, iar el mi-a atras atenţia în mod solemn să nu cumva să stau mai mult, că atât scrie în calculator. Nu am mai întrebat de ce, m-am urcat în maşină şi am plecat spre Chişinău.

Trebuie să precizez că la plecare am avut grijă să-mi procur cele mai noi hărţi GPS. am fost surprins să constat că harta GPS a Moldovei este un fişier de numai 200 şi ceva kB, în timp ce harta Ucrainei, din 2012 are aproape 70 MB. Am înţeles atunci că nu prea mă pot baza pe GPS în Moldova, dar nu mi-am făcut mari probleme. Ieşind din punctul de vamă moldovean Giurgiuleşti, la vreo 500 m, unde este şi o staţie de benzină Lukoil, este o intersecţie. Mergând tot înainte, după câteva sute de metri se ajunge la punctul de graniţă dintre Republica Moldova şi Ucraina, iar făcând la stânga se continuă pe E584, spre Chişinău, prin Vulcăneşti, Congaz, Comrat, Cimişlia, Hînceşti (am păstrat ortografia moldoveană). Drumul este la început relativ bun, după care, de la Ciumai, (la vreo 160 km de Chişinău) până pe la Svetlîi, cale de vreo 30 km, se strică din ce în ce mai mult, pentru că este în lucru. Lucrările sunt efectuate de o firmă din Galaţi, care, evident, lucrează româneşte, fără să-i pese de ce fac participanţii la trafic. Noroc că circulaţia este mult mai rarefiată decât cea de pe la noi.

De la Comrat, drumul este în stare bună, probabil reabilitat de curând, iar dincolo de Hînceşti, până la Chişinău, drumul este foarte bun, cu două benzi pe sensul de urcare, bine marcat şi semnalizat.

În Chişinău circulaţia este cam ca pe la noi, în sensul că şoferii moldoveni sunt la prima generaţie de şoferi şi, ca atare, educaţia la volan lipseşte cu desăvârşire. Se forţează semaforul, se blochează intersecţiile, se întoarce în cele mai neaşteptate locuri (şi, bineînţeles, acolo unde este interzis). Şi să nu te aştepţi la niciun fel de amabilitate şi înţelegere din partea celorlalţi participanţi la trafic, toţi se conduc după legea junglei: cel mai tare supravieţuieşte! Ca să vă daţi seama mai bine, să vă dau un exemplu: Mergeam cu maşina pe Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, spre scuarul Catedralei. Undeva, în zona Ministerului Afacerilor Interne m-am oprit la semafor, pe banda din stânga. Din dreapta mea, şoferul unei maşini aflate puţin mai în spatele meu mă claxonează şi-mi face semn să-l las să treacă în faţa mea. Având puţin loc, dau în spate si-l las să intre în faţa mea. Spre marea mea surprindere, individul nu se opreşte în faţa mea, ci foloseşte spaţiul ca să întoarcă în sens invers, evident călcând fără reţinere linia dublă continuă. Ăsta e doar un exemplu, din cele pe care le întâlneşti la tot pasul. Dar, cu experienţa autohtonă, am supravieţuit cu brio!

Toate aceste lucruri sunt valabile în totalitate şi în Ucraina, puţin mai atenuat în Kyiv şi, mai ales, în Lviv ...

Decisesem încă de acasă să intru în Ucraina, spre Odesa, nu pe drumul cel mai direct, ci ocolind Tiraspolul, pe drumul R30, prin Căuşeni, aşa cum se poate vedea şi pe harta traseului. Recepţionera de la hotelul din Chişinău mi-a recomandat şi ea această variantă, nu de altceva, dar prin Tiraspol ar fi o pierdere de timp, deoarece, deşi nu există propriu-zis un punct de graniţă, acolo este totuşi un punct de control, ceea ce face să se piardă ceva timp pe-acolo.

Surpriza a venit a doua zi, când GPS-ul nu a vrut cu niciun chip să mă îndrepte spre Căuşeni, deşi a recunoscut localitatea, încercând să mă trimită undeva spre vest. Mi-a fost destul de dificil să găsesc ieşirea corectă, pentru că nu există niciun indicator spre Căuşeni, toate indicatoarele arătând spre Tiraspol. Adevărul e că exact aceste indicatoare trebuie urmate, până la ieşirea din Chişinău, după aeroport, unde drumul se bifurcă şi apare pentru prima dată indicatorul spre Căuşeni.

Drumul până la graniţă este lejer, în stare destul de bună şi foarte liber.

Teoretic, punctul de graniţă este în localitatea Palanca, dar, de fapt, este ceva mai înainte, în localitatea Tudora, aşa cum scrie şi pe viza aplicată de grănicerii moldoveni, după ce au verificat că plătiserăm taxele de drum şi ne-au scos din baza de date. La ucraineni, punctul de graniţă era destul de aglomerat, cu maşini din Moldova, Ucraina şi Rusia, doar noi rătăciţi de prin alte părţi. Lucrurile au mers însă destul de repede, astfel încât, în ciuda cozii şi a formalităţilor vamale, am trecut în Ucraina după 30 de minute. Procedura este următoarea: la intrarea în punctul de graniţă (după încuviinţarea unui grănicer, ca la intrarea în Republica Moldova), ţi se dă o foaie pe care este scris numărul maşinii şi numărul de persoane din ea. Apoi, în timp ce stai cuminte în maşină la coadă, vine un grănicer care ia documentele (paşapoarte, certificat înmatriculare maşină, carte verde), pleacă cu ele şi ţi le înapoiază după câteva minute, împreună cu un bileţel, cu care te duci la un ghişeu, unde îl dai împreună cu paşapoartele şi hârtia iniţială. Tipul te întreabă care este scopul călătoriei (în ruseşte, bineînţeles, ce credeaţi?). Nu înţelegi, dar din fericire se găseşte prin preajmă cineva care vorbeşte şi româneşte şi ruseşte, care să te lămurească ce vrea individul de la ghişeu, a cărui uniformă nu ştiu dacă e de grănicer, sau de vameş. După ce scrie ceva la un calculator, individul îţi dă voie să pleci, înmânându-ţi documentele şi foaia, pe care a pus şi o ştampilă. Te urci în maşină şi, la ieşirea din punctul de graniţă, predai foaia primită la intrare, care trebuie să aibă cele două ştampile, cea de la intrare şi cea de la verificarea documentelor. Asta e tot, nu plăteşti nimic.

Citisem pe internet că, la intrarea în Ucraina cu maşina personală, trebuie să completezi un document prin care să te angajezi că nu vinzi maşina în ţară la ei, document care ţi se cere să-l prezinţi la ieşirea din ţară. Ei bine, nu mai este nevoie de un astfel de document, grănicerii ucraineni sunt acum dotaţi cu calculatoare moderne, astfel că totul se înregistrează în baza lor de date.

Am plecat mai departe, trecând şi printr-un punct vamal părăsit, apoi printr-un punct de control unde ni s-a dat o hârtie asemănătoare cu cea dată la punctul vamal, pe care am dat-o la un alt punct de control, care era însă şi punct vamal pentru cei veniţi din direcţia Izmail-Tatarbunar. Până la Odesa, mai era o aruncătură de băţ, aşa că am ajuns la hotel fără alte peripeţii, doar drumul a avut unele porţiuni foarte proaste, din fericire scurte.

În Ucraina, limitele de viteză sunt 60 km/h în localităţi (dacă nu se specifică altfel), 90 km/h în afara localităţilor şi 130 km/h pe autostrăzi. În general, nimeni nu respectă aceste limite, se circulă pe drumurile naţionale chiar şi cu 150 km/h, dar echipajele de miliţie sunt numeroase şi stau la pândă în cele mai neaşteptate locuri, cu radare. Acestea, din câte am văzut eu, sunt de două feluri. Unele mici, moderne, pe trepied, aşa cum am văzut la poliţiştii din ţările ex-iugoslave şi altele, ceva mai mari, portabile, ca un pistol dar mult mai groase, cum am mai văzut acum mai mult de cinci ani, la poliţiştii francezi. Evident, amândouă tipurile sunt cu laser, aşa că detectorul radar este total inutil. Se practică însă, ca pe la noi, avertizarea de către participanţii la trafic ce vin din sens opus, prin semnale luminoase.

Nu am avut nicio problemă cu miliţienii ucraineni până în ajunul plecării din Odesa. Spre seară, ne îndreptam deja spre hotel, călăuziţi de GPS. Ajunşi într-o intersecţie cu sens giratoriu, GPS-ul îmi spune să fac la dreapta. De obicei, nu mă iau obligatoriu după GPS, ci mă mai uit şi după semne de circulaţie. Aici, nu era niciun semn de "interzis la dreapta", aşa că intru pe strada respectivă. După vreo 50 m, de după o maşină care, uitându-mă mai cu atenţie, era de miliţie, apar doi miliţieni, cel mai în vârstă şi, probabil, mai mare în grad, îmi face semn să trag pe dreapta. Opresc, miliţianul, arătând şi comportându-se exact ca miliţienii noştri din vremea comunistă, se apropie şi-mi cere documentele, exprimându-se, firesc, nu-i aşa, în ruseşte. I-am spus că nu vorbesc ruseşte, dar a continuat imperturbabil să înşire vorbe de neînţeles pentru mine. Uitându-se la documente, probabil nu a înţeles mare lucru, dar a reuşit să-mi descifreze totuşi prenumele. Constantin, idi siuda, reuşesc eu să înţeleg şi îl urmez. Merge agale cu mine spre intersecţia de unde venisem şi, ajuns acolo, îmi arată un semn, agăţat de un cablu transversal, la o înălţime de cel puţin 4 m. Semnul cu pricina era unul rotund, cu fond alb şi marginea roşie, în interiorul cercului roşu fiind figurat un automobil, ceea ce, chiar dacă un astfel de semn este mai puţin utilizat, înseamnă în toată lumea, "acces interzis pentru automobile" (mijloacele de transport în comun puteau totuşi trece). Interesant este faptul că în sens invers, circulaţia era permisă fără nicio restricţie! Situaţia era următoarea: eu, ajuns la intersecţie, am făcut la dreapta, nevăzând nicio interdicţie, semnul cu pricina fiind complet mascat de un copac aflat chiar în colţul unde am cotit. Făcând la dreapta, am intrat chiar sub semnul de interdicţie, pe care, evident, nu aveam cum să-l văd. Semnul era plasat acolo pentru că pe acea parte a străzii, chiar acolo unde m-au oprit miliţienii, se află sediul central al miliţiei oraşului Odesa.

Buuun... Ajunşi acolo, mi-am recunoscut vina, aşteptând decizia miliţianului, destul de paşnic, de altfel. Protocol? mă întreabă el, în timp ce ne întorceam la maşină. Niet spun eu hotărât. Tocmai ajunsesem lângă ajutorul lui, aşa că probabil a socotit potrivit momentul pentru a-i da o lecţie de procedură. Prin gesturi şi vorbe (evident, în rusă), îmi dă de înţeles că... Famelie mare, renumeraţie mică, după buget, coane Fănică... şi scrie cu degetul arărător în palma stângă numărul 100. Am înţeles, citisem că ăsta e obiceiul pe la ei, aşa că dau să scot paraiul. Ei, nu aşa. Ia paşaportul, du-te mai încolo, pune banii în paşaport şi adu-l la mine îmi explică miliţianul. Mă conformez, iau paşaportul, fac câţiva paşi, timp în care strecor suta de grivne în paşaport, mă întorc şi i-l dau. El îl ia, se face că-l răsfoieşte, palmează bancnota, timp în care, cu o figură foarte oficială, înţeleg că îmi ţinea, pentru eventuala asistenţă, o lecţie cum trebuie să fiu atent la semnele de circulaţie şi cum de data asta, în mărinimia lui, mă iartă. După care, îmi dă actele şi-mi face semn să plec. Abia abţinându-mă să nu izbucnesc în râs, prin semne, îl întreb dacă pot merge mai departe, sau trebuie să întorc. Larg la inimă, mă lasă să merg mai departe, pe sensul interzis. O paşă, cât de darnic eşti...

Aceasta a fost singura interacţiune mai dură cu miliţia ucraineană, dar nu singura. Când am plecat de la Odesa, în drum spre Sevastopol, la o intersecţie de drumuri, m-am încadrat iniţial greşit, pe banda de virat la stânga, dar m-am redresat la timp. Totuşi, la vreo 100 m mai departe era un echipaj de miliţie şi unul dintre ei (evident, ca întotdeauna, cel mai mare în grad) m-a tras pe dreapta, spunându-mi, evident, vorbe neînţelese. Mă şi pregăteam să scot bacnota miraculoasă, în timp ce îi repetam Ia, Sevastopol! , când aud vorba miraculoasă mojno şi nu mai ştiu ce, în timp ce-mi face semn să plec.

Altă dată, dimineaţa, tocmai plecaserăm din Yalta şi mă opreşte un miliţian, aflat la marginea drumului cu un echipaj. Se circula în coloană şi s-a văzut clar că a decis să mă oprească (fără motiv) pentru că a văzut un număr străin. Mi-a cerut actele, ştia şi de "grincard" şi după ce i-am arătat pe cartea verde că e valabilă şi în Ucraina, mi-a dat actele şi m-a lăsat să plec. Controlul lui era oricum inutil, pentru că fără carte verde valabilă nici nu poţi intra în Ucraina. După alte câteva zeci de km, o fază trasă la indigo: coloană, echipaj de miliţie pe marginea străzii, o "ceafă groasă" mă vede şi, în ultimul moment, mă trage pe dreapta. Îmi cere documentele, din care, evident, nu înţelege nimic, dar mă cheamă afară din maşină, se dă mai aproape de mine şi mă întreabă: Alcool? . Cred că am făcut o figură foarte uluită (era pe la 9 dimineaţa), care nu l-a convins deloc pe miliţian, aşa că m-a pus să-i suflu în nas. Ei, dacă aşa îţi place, ia de-aici! mi-am zis, şi i-am suflat cu putere în faţă. Cred că a fost mulţumit, pentru că mi-a dat imediat actele şi m-a lăsat să plec. Asta a fost ultima interacţiune cu miliţia ucraineană, deşi am mai întâlnit foarte multe echipaje (niciodată nu stăteau degeaba, mereu era cel puţin o maşină oprită şi un miliţian scria un "protocol"). E drept, nu prea am depăşit viteza legală, deşi, sincer să fiu (veţi vedea mai departe de ce), au fost numeroase momentele în care nu ştiam care este limita.

Despre drumuri, pot să vă spun că cele principale sunt de două categorii, diferenţiate după localizarea lor. Cele din sud (zona Odesa şi Crimea) şi cele estice (de la Dniepropetrovsk spre est) sunt mai proaste, uneori cu cârpeli (e drept, nu prea am întâlnit gropi, dar, din cauza plombelor sunt denivelări). Cele vestice, din zona Kyiv-Lviv sunt modernizate de curând şi există şi "autostrăzi". Nu vreau să fac o legătură cu faptul că zonele sudice şi estice sunt locuite în majoritate de ruşi, mai repede pun situaţia pe seama faptului că au modernizat drumurile vestice în vederea Campionatului European de Fotbal.

De exemplu, M18/E105, drum în lungime de aproape 700 km, care leagă Simferopol de Harkov figurează pe hărţile Google de la Dniepropetrovsk până la Harkov ca autostradă. E drept, cel puţin o porţiune era (un fel de) autostradă, dar ea este complet în reconstrucţie, aşa că nu prea am beneficiat de condiţii de autostradă, întrucât este dat în folosinţă doar un sens.

Principala magistrală ce străbate Ucraina de la est la vest pe traseul Harkov-Poltava-Kyiv (M03/E40) şi apoi Kyiv-Jitomir-Rivne-Lviv (M06/E40), în lungime de ceva mai mult de 1000 km (eu am parcurs-o începând cu Poltava, deci aproape pe toată lungimea ei) este o combinaţie de drum modernizat rapid şi "autostradă". Poate v-au surprins ghilimelele, dar ele vor să sublinieze că "autostrăzile" ucrainene nu au prea multe în comun cu ceea ce înţelegem noi prin acest termen. De fapt, este vorba de sistemul rusesc de construcţie economică a "autostrăzilor".

Ca să mă înţelegeţi mai bine să vă dau câteva exemple.

Ce aţi zice dacă pe o autostradă adevărată aţi depăşi, la un moment dat o căruţă? Sau un biciclist? Nu că asta nu s-a mai văzut pe autostrăzile româneşti, dar în Ucraina chestia este şi legală! Să nu vă mire ca, din loc în loc, să vedeţi pe banda de urgenţă, uneori intrând puţin şi pe prima bandă, marfa unor vânzători de pepeni, sau alte fructe şi legume! Din loc în loc se întâlnesc şi staţii de autobuz şi acolo sigur este şi o trecere de pietoni! E drept, întotdeauna foarte bine şi din timp semnalizate...

Telefoane de urgenţă? Ce nevoie avem acum, în epoca telefoanelor inteligente? E suficientă o plăcuţă pe care scrie miliţia şi un număr de telefon.

Să nu vă mire că, dintr-o dată, autostrada ajunge în mijlocul unei localităţi, cu tot felul de intersecţii şi, bineînţeles, limitare de viteză!

Şi acum, cireaşa de pe tort. Ce aţi zice dacă pe o autostradă, fie ea şi din România, aţi putea întoarce din loc în loc, pe celălalt sens? Ei, da! Pe "autostrăzile" din Ucraina asta este posibil. Pentru că acestea au fost construite cu economie, poduri şi pasarele care să le traverseze sunt foarte rare. Şi atunci, cum poţi rezolva problema? Foarte simplu. Urmăriţi poza P01, care este o captură dintr-o imagine din satelit, ce surprinde un astfel de loc, ce dă posibilitatea întoarcerii. Cei care vin dinspre intrarea din dreapta-jos şi care vor să facă la stânga, pentru că nu au un pod pe care să treacă de partea cealaltă a autostrăzii, intră mai întâi la dreapta, se înscriu pe banda a treia, pentru întoarcere, merg până la capătul acesteia, opresc, se asigură şi traversează pe celălalt sens, înscriindu-se pe bucla ce le permite să intre în trafic.

În principiu, chestia asta e OK, dar ce te faci când pe autostradă circulă nişte SUV-uri care mai de care mai tare (Lexus e preferatul ucrainienilor), cu viteze de peste 180 km/h, iar cel care întoarce are o amărâtă de Lada, din anii '80? Chiar şi unul care vine cu viteza legală de 130 km/h are foarte mari şanse să surprindă în plin o astfel de maşină mai lentă, e suficientă o clipă de neatenţie pentru asta. În orice caz, tipul ăsta de "autostradă" merge la fluxuri slabe de trafic, altfel, nici la noi, pe A2 nu ar fi potrivit.

Problema este că, la toate aceste locuri de întoarcere şi la trecerile de pietoni, pe lângă semnalizarea respectivă, foarte bună, de altfel, nu există niciun indicator de limitare a vitezei, astfel încât nu prea ştii dacă trebuie să reduci viteza, sau nu. Şi dacă trebuie să o reduci, până la ce valoare? Poate că în codul lor rutier este specificat acest lucru, dar conform regulilor generale, nefiind niciun semn de reducere a vitezei, rezultă că poţi circula cu viteza maximă legală, de 130 km/h (GPS-ul meu îmi spunea că limita legală pe "autostradă" este de 110 km/h).

Oricum însă, aceste "autostrăzi" sunt în stare foarte bună, pentru că sunt construite, sau refăcute recent şi nici nu sunt "călărite" de o puzderie de TIR-uri. În Ucraina, numărul camioanelor de mare tonaj care circulă este foarte mic, probabil la ei căile ferate încă funcţionează... În plus, există restricţii de circulaţie, pe toate drumurile fiind plasate indicatoare care interzic circulaţia vehiculelor ce depăşesc un anumit tonaj, atunci când temperatura exterioară depăşeşte 28 de grade. Dar să nu vă aşteptaţi să întâlniţi parcări ca în Germania, din loc în loc, mulţumiţi-vă cu cele ale staţiilor de benzină.

Apropo de acestea, sunt destul de numeroase şi diverse. În afara staţiilor Shell şi Lukoil, care sunt cele mai scumpe, mai sunt cele de stat, Ukrnafta şi altele probabil particulare. La o staţie Ukrnafta din apropiere de Sevastopol am avut surpriza să găsesc două feluri de benzină de 95: cea mai ieftină era din România (scria chiar pe pompă), iar cea mai scumpă (cu foarte puţin), din Estonia. Am luat din cea românească şi, culmea este că mi s-a părut că a fost mai proastă decât cea ucraineană. Poate a fost doar o impresie...

Cele mai proaste drumuri pe care am mers au fost cele de la Lviv la Cernăuţi. Pe acest traseu, au fost porţiuni de drum care arătau ca după bombardament, ba chiar am mers câţiva kilometri pe un drum de macadam. La intrarea în România am privit cu alţi ochi drumurile noastre, ştiţi cum e, apreciezi ceva, abia atunci când nu-l mai ai.

În schimb, o menţiune specială este cea privind drumul de la Sevastopol la Ialta, de-a lungul litoralului, care este şi în stare foarte bună, dar şi foarte spectaculos. Când am trecut noi pe-acolo, am fost uimiţi că de-a lungul lui, din kilometru în kilometru era postat câte un soldat din nu ştiu ce trupe speciale, ceva ca jandarmii noştri, plus foarte multe echipaje de miliţie. Seara am aflat că trecuse Putin pe-acolo...

Un lucru interesant este că de la Ialta la Simferopol, pe o distanţă de peste 80 km, circulă o linie de troleibuz. Imaginaţi-vă o linie de troleibuz ce ar lega Bucureştiul de Băicoi, Găeşti, Giurgiu, sau Mizil.

Pentru revenirea spre casă am ales traseul prin Vatra Dornei-Gheorgheni-Sfântu Gheorghe-Braşov-Piteşti, deşi GPS-ul, dar şi Google Maps îmi recomandau varianta prin Moldova (Roman-Bacău-Focşani). Cele două trasee sunt de lungime aproximativ egală, dar timpul estimat pentru parcurgerea traseului prin Moldova este mai scurt, datorită drumului rapid, DN2. Eu am ales însă varianta prin secuime, pentru că nu mai mersesem niciodată de la Vatra Dornei la Topliţa şi vă spun că alegerea a fost bună. Drumul merge în cea mai mare parte pe valea Bistriţei, chiar pe malul acesteia, iar peisajul este formidabil. Starea asfaltului este bună, chiar dacă acesta mai are unele cârpeli, aşa că, circulaţia fiind şi ea foarte rarefiată, în plus nefiind şanse foarte mari să întâlnesc echipaje de poliţie, mi-am permis să depăşesc limitările de viteză, drept pentru care nu cred că traseul acesta mi-a luat mai mult timp decât mi-ar fi luat cel prin Moldova, unde nu prea poţi depăşi viteza legală, dacă nu vrei să te oprească vreun echipaj de poliţie, sau să primeşti o amendă acasă...

Să vă mai spun şi despre parcările din Ucraina. În general, ucrainenii parchează, ca noi, pe unde-apucă, fără să le pese dacă încurcă, sau nu, traficul. În marile oraşe, sunt zone marcate ca fiind pentru parcare, sunt şi marcaje ce delimitează locurile respective, dar nimeni nu ţine cont de asta, în ciuda unor plăcuţe de avertizare, care te ameninţă cu ridicarea maşinii, sau blocarea roţilor. Nu am văzut nicăieri maşini ridicate, sau cu roţi blocate, dar ca străini, nu vă bazaţi pe asta, întrucât miliţienii ucraineni abia aşteaptă să-şi tragă şi ei un mic "folos necuvenit", pentru rotunjirea veniturilor. Un caz special este în Kyiv, unde, probabil de anul trecut, parcarea este ceva mai organizată, existând foarte multe zone de parcare cu plată, unde este un angajat al primăriei care dirijează parcarea şi încasează banii. Şi aceştia nu sunt puţini, pentru Ucraina: 10 grivne pe oră, indiferent câte ore stai. Şi să nu vă aşteptaţi să primiţi şi o chitanţă pentru asta. Sau dacă totuşi o primiţi, ea este pentru o oră, chiar dacă aţi plătit pentru mai multe!

Şi o ultimă observaţie: în ciuda maşinilor "de marcă" şi a densităţii foarte mari de SUV-uri, parcul auto din Ucraina este foarte vechi, astfel că poluarea datorată traficului auto este foarte mare. Aerul de Bucureşti e parfum, faţă de cel din Kyiv.

Închei aici povestea mea, care s-a lungit destul de mult, dar sper că informaţiile să fie utile şi altora care vor să ajungă prin aceste locuri cu maşina.

---

VIZUALIZĂRI: 9649 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI