Circuit etapa a III-a, ziua a opta: Mănăstirile Sihăstria, Agapia şi Văratec

TIPĂREȘTE

Continuare: Circuit etapa a II-a: sejurul la Pensiunea Ioana din staţiunea Durău

Am cugetat şi m-am recules mult pentru a purcede la rememorarea celei de-a opta zi din circuitul nostru prin Moldova anului 2007. Pentru că cele trei mănăstiri vizitate se întâmplă să fie preferatele mele şi pentru că au trecut totuşi trei ani de atunci, iar memoria mea afectivă păstrează mai estompata emoţia reîntâlnirii cu acele locuri binecuvântate de Dumnezeu, emoţie la care aş vrea să-i fac părtaşi şi pe cititorii acestui review.

Am părăsit aşadar Mănăstirea Secu şi continuându-ne drumul în aceeaşi direcţie de mers ca cea de la venire, după nici 5 km străbătuţi de-a lungul pârâului Secu, iată-ne în faţa porţilor Mănăstirii Sihăstria! De fapt, acolo era capăt de drum, drum înfundat cum se spune, mănăstirea fiind aşezată in extremitatea unei depresiuni înconjurate pe partea de vest de culmile munţilor Stânişoarei, iar pe partea de vest de Subcarpaţii Moldovei, dealuri împădurite cu înălţimi medii de 800 - 1000 m. Multă vreme aici a fost doar un schit pustnicesc, abia în 1947, în timpul stăreţiei Arhm. Cleopa Ilie, schitul a căpătat rangul de mănăstire, prin hotărârea Patriarhului de atunci al României, Nicodim.

Suplă şi sveltă, turla vechii biserici din incinta mănăstirii privea de jur împrejur, de-a lungul şi de-a latul perimetrului monahal marcat de un zid de piatră, care mai cuprindea Paraclisul “Sfinţii părinţi Ioachim şi Ana”, Biserica “Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla” cimitirul mănăstirii şi biserica acestuia, turnul clopotniţei, chilii şi clădiri administrative, toate aşezate gospodăreşte, într-o perfectă armonie spaţială şi temporală.

Biserica veche poartă hramul Naşterea Maicii Domnului şi a fost construită în anul 1734, prin grija episcopului Ghedeon de Roman. A fost una din puţinele construcţii ale mănăstirii care au supravieţuit numeroaselor evenimente potrivnice pe care aşezământul monahal a fost nevoit să le înfrunte de-a lungul timpului: incendiul urmat luptei de la Secu între eterişti şi turci în 1821, abandonarea timp de 20 ani (în perioada 1889-1909) a vieţii monahale, tulburată iremediabil la acea vreme de construcţia şi funcţionarea unei fabrici de cherestea în apropiere, îngrădirile şi opreliştile materiale, dar şi spirituale din perioada comunismului. De aceea, biserica a suferit mai multe reparaţii şi renovări, ultima fiind din 1985, când stareţ al mănăstirii era Arhimandritul Victorin Oanele, unul dintre cei mai destoinici monahi care au condus destinele obştei de aici. Atunci s-a refăcut şi s-a repictat interiorul bisericii, prin osârdia lui Vartolomeu Florea, membru al acestei obşti.

Nu am reuşit să ne închinăm la Sfintele Icoane din biserica veche, pentru că din nu ştiu ce motiv, la ora sosirii noastre acolo, uşile erau încuiate cu cheia şi nici nu era nimeni prin preajmă de la care să cerem lămuriri.

Aşa că ne-am îndreptat către Biserica Sf. Cuv. Teodora de la Sihla, o biserică maiestuoasă, una din cele mai mari biserici ortodoxe văzute de mine în ţară, care domină partea de est a incintei mănăstireşti. A fost ridicată spre cinstirea Sfintei Cuvioase Teodora de la Sihla, care de foarte tânără s-a pustnicit pe aceste meleaguri, îndurând o viaţă aspră de rugăciune şi post. În pragul morţii, se spune că a fost dăruită de Dumnezeu cu multă îndurare, trăindu-şi ultimele ceasuri ale vieţii cu hrana ce-i era adusă de păsările văzduhului. Moaştele ei făcătoare de minuni au odihnit vreme de peste 100 ani în peştera de la Sihla, unde aceasta s-a nevoit din dragoste de Dumnezeu, iar în prezent se află la lavra Pecerska din Kiev, fiind cunoscută acolo ca Sfânta Teodora din Carpaţi. Pornind de la Schitul Sihla, peştera Sfintei Teodora se află la doar un sfert de oră de mers prin pădure, fiind şi acum rod de vindecări miraculoase şi loc de pelerinaj pentru credincioşi din toate colţurile ţării, care merg acolo sperând să găsească tămăduirea.

Biserica ce poartă hramul Sfintei Cuv. Teodora de la Sihla (sărbătorit la 7 august) a fost sfinţită la 12 octombrie 1997 de un sobor de preoţi în fruntea cărora s-a aflat Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului în persoană, Sanctitatea sa Bartolomeu I.

Aspectul exterior cu totul copleşitor al bisericii este dat de cele trei turle egale ca înălţime care par a străpunge cerul. Frontispiciul pridvorului este decorat cu şapte fresce viu colorate, avîndu-l în centru pe Mântuitorul Iisus Hristos, înconjurat de Maica Domnului, Sf. Ioan Botezătorul, Sf. Voievod Stefan cel Mare şi Sfânt, Sf. Daniil Sihastrul, Sf. Cuvioasă Teodora de la Sihla şi Sf. Cuv. Ion Iacob. Interiorul foarte spaţios, susţinut de câteva coloane simetrice viu decorate atât sculptural, cât şi pictural, ne surprinde în mod plăcut prin luminozitatea sa naturală, dată de ferestrele foarte mari, prin care, parcă venind din împărăţia Domnului, pătrund din plin razele jucăuşe ale soarelui. Nu este îngăduit să faci fotografii în interior, aşa încât, după închinarea la Sfintele Icoane, am admirat pe îndelete picturile viu colorate de pe pereţi şi de pe cupole, lucrare la care am avut norocul să asistăm şi noi cu ani în urmă, când am mai vizitat mănăstirea, iar biserica se afla în stadiul aplicării picturii. Atunci am văzut că pictorii (vreo trei la momentul venirii noastre) erau şi ei călugări, foarte tineri, foarte smeriţi şi copleşiţi de importanţa muncii lor. Acum cred că se simt mândri, pentru că într-adevăr, au realizat o adevărată operă de artă!

După ce am lăsat un acatist la călugărul de servici, ne-am îndreptat spre cimitirul mănăstirii, urcând fără grabă o pantă uşoară până la marginea pădurii de brazi seculari, care înconjoară necropola. Cu tulburare în suflet am poposit lângă mormintele Părinţilor Paisie Olaru şi Ilie Cleopa, despre a căror lucrare duhovnicească în folosul obştii şi a credincioşilor din toate colţurile ţării auzisem şi citisem mult. Ca şi mormintele celorlaţi monahi care se odihnesc în acest cimitir mănăstiresc, monumentele funerare ale celor doi sunt simple şi triste. Ceea ce le individualizează faţă de celelalte sunt candelele continuu aprinse, florile ce-şi etalează culorile pe ţărâna mormintelor şi în vazele puse alături de crucile de căpătâi, dar mai ales pelerinajul perpetuu al credincioşilor.

Încărcaţi încă de emoţia întâlnirii cu acel spaţiu intens spiritual, am poposit apoi la chilia Părintelui Cleopa. Ne-am mărginit însă să privim de pe prispă, prin geamurile chliliei, acea încăpere simplă, plină de icoane, în care a vieţuit unul dintre cei mai iubiţi şi mai preţuiţi duhovnici ai bisericii ortodoxe române, începând din 1929 şi până la moarte, în 1998. Chilia era închisă şi pentru că nu era afişat vreun orar, am dedus că nu era accesibilă pentru vizitare.

Nu puteam părăsi mănăstirea fără a vedea Paraclisul Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana, despre a cărui pictură aflasem că reprezintă apogeul carierei artistice a cunoscutului pictor de biserici, schimonahul Irineu Protcencu. Din fericire, acesta era deschis, aşa încât am putut să-i admirăm pe îndelete interiorul, cu nimic mai prejos decât al oricărei biserici.

Am mai făcut câteva fotografii şi în cele din urmă am părăsit incinta mănăstirii. Petrecusem acolo doar două ore. Două ore de încântare, emoţie, pietate şi spirit cucernic! Oare nu asta simt toţi cei ce calcă pragul casei lui Dumnezeu cu Dumnezeu în suflet?

Pe drumul către următoarea noastră ţintă de călătorie, Mănăstirea Agapia, am răsfoit broşurica ce o cumpărasem de la Sihăstrie şi care conţinea sfaturi duhovniceşti rostite de Părintele Cleopa pe când era în viaţă. Folositoare învăţăminte pentru cei ce nădăjduiesc să găsească mântuirea!

Pentru a ajunge la Agapia a trebuit să ne întoarcem pe drumul pe care venisem, până la intersecţia cu DN 15B. De acolo am ajuns la Târgu Neamţ, iar după ce am străbătut vreo 4 km pe DN 15C, un drum lateral nu mai lung de 3 km ne-a adus chiar în centrul comunei Agapia . Localitatea este aşezată între culmile Subcarpaţilor Moldovei, într-un cadru natural deosebit de pitoresc, conferit de valea Topoliţei şi pădurile seculare ce o mărginesc. Deşi în zonă au apărut tot felul de construcţii noi (pensiuni, vile, case de vacanţă), se mai păstra încă stilul arhitecturii populare tradiţionale: case acoperite cu şindrilă, cu faţade prevăzute cu prispe înalte, spijinite pe stâlpi şi împodobite cu frumoase ornamente de lemn la partea superioară. Porţile de acces în curtea gospodăriei concurează cu succes cu suratele lor maramureşene, fiind la fel de înalte şi impunătoare. Decoraţiile sunt însă mai simple, uneori chiar lipsesc, iar acoperişul este şi el acoperit cu şindrilă.

Mergând 5 km mai sus pe valea Topoliţei am ajuns la Mănăstirea Agapia, ultima ţintă a călătoriei noastre din acea zi. Nu reţin exact ora sosirii noastre acolo, dar în mod cert era după ora prânzului. Pentru că prima noastră grijă a fost... să mâncăm! Am abandonat bagajele în maşină şi am intrat în singurul restaurant pe care l-am zărit, la o distanţă de vreo 500 m de mănăstire: era de fapt un han, pentru că avea şi camere de închiriat, ocupate toate, după cum am aflat mai apoi. Restaurantul, deşi afişa o firmă frumoasă la intrare, era de fapt o cârciumă de ţară mai dichisită, al cărei aer saturat de mirosul tabacului şi alcoolului se potrivea de minune cu feţele obosite de povara îngurgitării multor pahare de vin ale vecinilor noştri de masă. Ciudat a fost să descoperim printre meseni şi câteva grupuri de străini, care păreau să nu se sinchisească de acea atmosferă bahică şi stătută. Când ne-a fost adusă comanda am înţeles şi de ce: ospătarii se mişcau repede, solicitările suplimentare erau onorate ad-hoc, iar mâncarea, mâncarea era cu adevărat moldovenească! Nu ştiu ce gusturi au alţii, dar nouă, şi în special mie, bucătăria din Moldova mi se pare culmea gastronomiei româneşti. Am mâncat cu poftă şi am părăsit localul după numai o oră. Nota de plată a fost onorabilă.

Pentru că intenţionam să rămânem şi ziua următoare la Agapia, următoarea noastră preocupare a fost să găsim un loc de cazare. Cu ani în urmă, când am mai vizitat mănăstirea, am găsit găzduire la un localnic, care pe un preţ mai mult decît satisfăcător ne-a oferit şi masă în regim demipensiune (mic dejun şi cină). Credeam că aşa se va întâmpla şi acum, dar curând aveam să constatăm că venitul pe nepusă masă şi fără rezervare este atractiv numai când ai parte de surprize frumoase, altfel rişti să-ţi pui nervii la încercare... În cele din urmă, după multă alergătură şi după ce am întrebat în stânga şi-n dreapta, am fost îndrumaţi către... mănăstire. Pe moment, am fost contrariaţi: erau atâtea pensiuni şi niciun loc liber! Din experienţa noastră anterioară ştiam că mănăstirea are puţine locuri de cazare şi că acestea sunt de regulă rezervate personalului bisericesc. Iar experienţa înnoptării în vreuna din casele măicuţelor, sincer, nu prea voiam s-o repetăm, după ce cu mai bine de 20 ani în urmă am avut ocazia să „gustăm” din surprizele unei astfel de cazări: carii ce ronţăiau toată noaptea lemnul mobilierului făcând continuu un zgomot ca de ceasornic, duşumele care scârţâiau la orice pas, pat cu saltea de paie, WC în curte, obligaţia de a vorbi în şoaptă, ş. a.

La intrarea în mănăstire, o măicuţă binevoitoare ne-a explicat unde putem primi informaţii şi chiar cazare, dacă sunt locuri libere. De data asta am avut noroc: în doar 10 minute am plătit pentru două nopţi de cazare şi am primit cheia odăii în care aveam să înnoptăm. Aceasta se afla la etajul unu al incintei, accesul făcându-se prin pridvorul copleşit de ghivece şi jardiniere cu flori de toate culorile. Camera era simplă, dar primitoare, îmi amintea mult de camera de oaspeţi a bunicii mele: două paturi învelite cu frumoase cuverturi moldoveneşti, o masă, un dulap cu oglindă, două noptiere încăpătoare, o chiuvetă la care curgea o apă rece şi gustoasă ca cea a unui izvor de munte, ştergare populare şi multe icoane pe pereţi. Pe un hol ce devia din pridvor, foarte aproape de camera noastră, se afla WC-ul şi baia, unde puteai face un duş cu apă rece, pentru că exista un orar de doar două ore dimineaţa şi patru ore seara, pentru furnizarea apei calde.

După ce ne-am depozitat bagajele în cameră şi ne-am „clătit” oleacă de urmele transpiraţiei de pe drum, am pornit la investigarea zonei. Investigare e mult spus, pentru că mai vizitasem în două rânduri mînăstirea (ultima dată prin anul 2000) şi ne aminteam bine locurile de interes.

Deşi era încă devreme şi nu apusese soarele, Muzeul memorial Alexandru Vlahuţă îşi închisese uşile, orarul de vizitare fiind epuizat la ora 18, 00. Muzeul funcţionează chiar în casa cu cerdac pe care scriitorul şi-a construit-o alături de zidul incintei mănăstirii şi-n care petrecea verile împreună cu pictorul Nicolae Grigorescu. Aici sunt păstrate manuscrise, fotografii şi alte documente originale legate de viaţa şi opera scriitorului.

În jurul mănăstirii şi în afara incintei a răsărit de-a lungul timpului un întreg sat populat de măicuţe, Agapia numărîndu-se printre puţinele aşezăminte de cult din ţara noastră, în care obştea de monahi sau monahii locuieşte în afara spaţiului mănăstiresc, gospodărindu-se, cum se zice, „pe cont propriu”. Casele trec de la o generaţie la alta prin moştenire, aşa încât călugăriţele nu trăiesc singure, ci alături de tinere novice, pe care le şi pregătesc pentru viaţa rânduită de canoanele mănăstireşti. Aşa se face că unele dintre aceste construcţii au o vârstă venerabilă, datând din secolul al XIX-lea.

Am străbătut uliţele strâmte ale satului de măicuţe până aproape de albia Topoliţei, admirând îndelung casele vopsite simplu în alb, cu prispe de lemn pe balustrada cărora se răsfăţau begonii într-o risipă de culori, cu mici grădini bine îngrijite, în care legumele şi florile vieţuiau alături, ca în grădina Raiului.

În satul monahal există şi două biserici de lemn cu hramul Sf. Ioan Bogoslovul, respectiv Adormirea Maicii Domnului, care se pregăteau de slujba de seară. Am trecut pe lângă ele aruncând câte o privire înăuntru şi apoi ne-am întors între zidurile mănăstirii: voiam să vizităm înainte de începerea slujbei de vecernie, biserica Agapiei din Vale, cum mai este cunoscută vechea biserică. Spun „veche”, pentru că fost ctitorită în perioada 1642-1644 de fratele domnitorului Vasile Lupu şi de soţia acestuia şi a fost sfinţită în 1647 cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil.

Reîntâlnirea cu această bijuterie a arhitecturii religioase vechi a fost plină de emoţie. La ultima noastră venire aici, întregul complex se afla în toiul unor lucrări de consolidare, refacere şi restaurare a picturii, motiv pentru care am fost privaţi de şansa vizionării, fie şi numai parţial sau în treacăt, a minunatelor icoane şi picturi murale realizate în perioada 1858-1862 de Nicolae Grigorescu. Acum, la câţiva ani buni de la finalizarea lucrărilor, opera de nepreţuit a marelui pictor era sub ochii noştri în toată splendoarea ei: culorile erau vii şi armonioase, scenele biblice (Naşterea Domnului, Învierea Domnului, Binecuvântarea pruncilor, Iisus predicând surparea Ierusalimului, sau rugându-se în Grădina Ghetsimani, sau ducându-şi crucea spre Golgota, şi multe altele) păreau atât de pline de viaţă, încât privind mai mult timp la ele chiar aveai senzaţia că personajele sunt în mişcare. Rafinamentul şi perfecţiunea compoziţiilor picturale amintesc de capodoperele renascentiste ale lui Rafael sau Tiziano. De altfel, este cunoscut că icoana „Cina cea de taină” are ca model pictura murală omonimă a lui Leonardo da Vinci, realizată la Milano. Pe de altă parte, se remarcă amprenta propriei viziuni a lui Grigorescu asupra picturii realizate, toate figurile imortalizate de penelul său fiind de fapt portrete ale unor săteni, monahi şi altor personaje cu care s-a intersectat viaţa pictorului la un moment dat. Chiar autoportretul pictorului poate fi recunoscut în figura Sfântului Prooroc Daniil din icoana cu acelaşi nume. S-a acreditat de asemenea părerea că şi cele două personaje de pe dreapta si stânga pronaosului, un dac si un roman, sunt tot autoportrete ale pictorului. Picturi cu subiect religios purtînd semnătura marelui Grigorescu se regăsesc şi-n muzeul mănăstirii, pe care l-am vizitat a doua zi.

Curând a început slujba de seară, vecernia, la care am participat şi noi. La finalul ei ne-am întors în cameră, am cinat şi ne-am culcat. Voiam să ne trezim cât mai devreme, pentru a merge la Agapia din Deal, primul schit pustnicesc apărut în aceste locuri, încă din secolul al XIV-lea.

În dimineaţa plină de soare a zilei următoare am pornit-o într-adevăr spre Agapia din Deal (Agapia Veche, cum i se mai spune). A fost un urcuş relativ uşor prin pădure, pe un drum forestier lung de vreo 2-3 km. , adăpostit din fericire de umbra copacilor, căci soarele începuse deja să dogorească. Am ajuns chiar înainte de începerea slujbei de dimineaţă, la care am participat fireşte, şi noi. După slujbă, am trecut în revistă locurile: mănăstirea este situată pe un platou înverzit, înconjurată de dealuri împădurite, poiene, fâneţe şi livezi. Ierburile şi florile sălbatice înmiresmau văzduhul, iar liniştea din jur era întreruptă când şi când de cântul păsărilor. O atmosferă cu adevărat patriarhală şi arhaică, care te făcea să te simţi cu adevărat mai aproape de Dumnezeu! Aşezământul este înconjurat de un gard din bârne de lemn aşezate una lângă alta şi având acoperiş de şindrilă. Tot din lemn au fost construite după 1989, biserica şi câteva chilii, în mijlocul acestui perimetru îngrădit, cunoscut sub numele de „Poiana lui Eufrosin”. Vechea biserică din piatră, ctitorie a mai multor domni moldoveni din secolul al XIV-lea, a fost distrusă iremediabil în timpul unor alunecări de pământ, pe vechiul ei amplasament („Livada părinţilor”) zărindu-se doar urmele temeliei.

La ora prânzului am fost invitaţi la masă, alături de ceilalţi credincioşi aflaţi acolo, vizitatori sau enoriaşi ai sfântului aşezământ.

Ne-am întors la Agapia din Vale după ora 13, 00. Sătui deja şi cu un entuziasm dublat de o bună dispoziţie de zile mari, am hotărât să vizităm şi Mănăstirea Văratec. Am pornit aşadar pe drumul carosabil lung de vreo 7 km care uneşte Agapia de Văratec, ajustând din când în când traseul, pe scurtături. Exista şi posibilitatea parcurgerii acestei distanţe cu maşina, dar am ales varianta mersului pe jos pentru că la acel moment nu prea mai aveam rezerve de benzină (doar atât cât să ajungem la Tg. Neamţ) şi nici nu aveam certitudinea identificării vreunei benzinării prin apropiere.

Căldura devenise copleşitoare şi în ciuda umbrei oferite de pădurea ce mărginea drumul pe anumite porţiuni, am ajuns la Văratec după vreo două ore... Oboseala parcursului şi atmosfera încinsă nu ne-au descurajat: am pornit degrabă la vizitarea mănăstirii. Primul obiectiv – biserica purtând hramul „ Adormirea Maicii Domnului”-15 august. A fost construită în anul 1785 prin strădania Maicii Olimpia, o călugăriţă venită de la Schitul Durău, care şi-a sortit de bună voie viaţa şi averea pentru edificarea şi propăşirea acestui locaş. Istoria aşezământului şi a bisericii sale este la fel de zbuciumată ca şi cea a suratelor lor de la Secu, Sihăstrie şi Neamţ, astfel încât astăzi, doar zidul înconjurător ridicat pe la 1812 mai este păstrat în forma sa iniţială. Incinta mănăstirii adăposteşte chiliile albe ale maicilor şi înconjoară un frumos parc, în care printre alei pietruite, convieţuiesc arbuşti şi arbori tuia, flori şi gazon bine îngrijit.

Cam la 150 m distanţă de biserica mare şi la sud de Biserica de cimitir „ Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul” se află mormântul Veronicăi Micle, care se pare s-a sinucis la Văratec, înghiţind arsenic. Avea numai 39 ani şi se împlineau exact 50 zile de la moartea lui Eminescu. Ea însăşi poetă talentată, avea să-şi scrie propriul epitaf ce-i marchează mormântul.

Nu puteam pleca de la Văratec fără a revedea Muzeul mănăstirii, căci aici sunt adăpostite adevărate comori ale patrimoniului cultural-artistic românesc: icoane vechi (dintre care cele mai vechi şi mai valoroase sunt cele preluate de la Mănăstirile Râşca, Văleni şi Topoliţa), obiecte de cult din argint şi aur, veşminte preoţeşti, hrisoave originale, cum ar fi Evanghelia cea Mare tipărită la Mănăstirea Neamţ în 1821 şi Evangheliarul grec tipărit la Veneţia în 1811, şi multe altele. O parte din exponate, în special covoare, tapiţerii, broderii şi veşminte de cult, sunt obiecte create în atelierele şcolilor monahale care au funcţionat în incinta mănăstirii.

Ne-am întors de la Văratec pe acelaşi drum, seara târziu şi frânţi de oboseală.

A doua zi, dimineaţa devreme, ne-am strâns bagajele şi ne-am luat rămas bun de la bunele măicuţe care ne găzduiseră în casa lor. Nu înainte de a vizita şi Muzeul Mănăstirii Agapia, reînnoit şi el după renovarea din perioada anilor 1996-2004. Muzeul nu trebuie ratat, nu numai pentru minunatele exponate de patrimoniu religios, multe din ele vechi de sute de ani, cât mai ales pentru impresionanta colecţie de icoane semnate de pictorul nostru naţional - Nicoale Grigorescu.

Despărţindu-ne de Mănăstirea Agapia am privit îndelung în urmă şi am murmurat ca pe o rugăciune textul inscripţionat pe frontispiciul Bisericii „Sfânta Teodora de la Sihla”: Binecuvintează Doamne, pe cei ce iubesc frumuseţea casei tale, spre slava numelui tău! M-am gândit nu numai la mine, ci la toţi cei ce păşesc pragul aşezămintelor bisericeşti şi monahale, cu mare iubire pentru Dumnezeu şi cu mare respect pentru cei ce s-au trudit să înalţe cu jertfă şi osteneală, aceste minunate oaze de credinţă fierbinte şi capodopere de arhitectură supravieţuitoare peste veacuri.

Va urma: Circuit etapa a IV-a, ziua a noua: vizită la Iaşi; continuare traseu spre Vaslui-Bârlad-Tecuci-Focşani

---

VIZUALIZĂRI: 3494 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI