Mănăstirea Prislop - locul pe care spiritul Părintelui Arsenie Boca nu-l părăsește niciodată

TIPĂREȘTE

Vara acestui an n-am mai petrecut-o ca altădată cutreierând poteci străine. După multă vreme, am decis ca vacanța să ne-o petrecem pe plaiuri mioritice, reînnodând astfel firul rupt al trăirilor sufletești plămădite ani de-a rândul prin legătura cu pământul natal. Și fiindcă această subită senzație de necesară întoarcere la matcă a purtat pecetea dorului, dar și a neobositei căutări de frumusețe, pace, liniște și trăire lăuntrică, am ales să fim pentru prima dată în viața noastră, pelerini în adevăratul sens al cuvântului. Adică niște călători dedicați cu deosebire actului de rugăciune și contemplare divină pe care o datorăm Creatorului nostru. O călătorie prin spațiul mănăstiresc și în genere religios, o întâlnire cu minunatele lăcașuri ale credinței noastre milenare.

Pelerinajul cu pricina a durat șase zile și s-a desfășurat întocmai ca un circuit. A cuprins un număr de 33 mănăstiri și biserici, selecționate de organizator după un singur criteriu: lăcașul să dețină o icoană sau moaște făcătoare de minuni. Deplasarea s-a făcut cu un microbuz, cazarea a fost asigurată în mare parte pe la mănăstiri, iar de ”pâinea noastră cea de toate zilele” s-a îngrijit fiecare, după buzunarul și preferințele sale culinare: fie din bucatele pregătite încă de acasă, reîntregite după câteva vizite la supermarketuri, fie din oferta câtorva restaurante sau pensiuni aflate în apropierea lăcașurilor de cult vizitate.

Programul a fost destul de obositor, dacă raportăm timpul afectat călătoriei (doar șase zile), la traseul foarte lung (aproape jumătate de țară) și numărul destul de mare al lăcașurilor peste pragul cărora am trecut. Dar a meritat! Am pus la cămara sufletului multe amintiri minunate, multe învățăminte folositoare, multe modele de viață curată, multă smerenie, dar mai ales, multă speranță! Un curcubeu de sentimente simple, dar atât de puternice, încât amintirea lor mă înfioară chiar și acum.

Iată care a fost traseul pelerinajului nostru:

-ziua 1: Pitești - Brașov - Mănăstirea Izvorul Mureșului, Jud. Harghita - Cheile Bicazului - patru mănăstiri din județul Neamț: Mănăstirea Pângărați - Mănăstirea Almaș - Mănăstirea Văratec - Mănăstirea Agapia - Iași;

-ziua 2: Mănăstiri și biserici din județul Iași: Mănăstirea Tuturor Sfinților Bucium Iași - Mănăstirea Vlădiceni - Catedrala Mitropolitană Iași - Biserica Sfântul Nectarie Iași - Mănăstirea Hadâmbu - Mănăstirea Hlincea - Mănăstirea Piatra Sfântă Bucium Iași:

-ziua 3: Cinci mănăstiri din județul Botoșani: Mănăstirea Coșula - Mănăstirea Zosin - Mănăstirea Sihăstria Voronei - Mănăstirea Vorona - Mănăstirea Popăuți Botoșani; trei mănăstiri din județul Suceava: Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou Suceava - Mănăstirea Sucevița - Mănăstirea Moldovița;

-ziua 4: Mănăstiri din jud. Maramureș: Mănăstirea Moisei - Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi Ieud - Mănăstirea Botiza - Mănăstirea Bârsana;

-ziua 5: Mănăstirea ”Sfânta Ana”Rohia, jud. Maramureș - Catedrala din Zalău - Biserica cu Lună Oradea - Mănăstirea Sfintei Cruci Oradea - Mănăstirea Sfânta Treime Bic, jud. Arad;

-ziua 6: Mănăstirea Hodoș - Bodrog, jud. Arad – Catedrala Mitropolitană din Timișoara - Mănăstirea Prislop, jud. Hunedoara - Mănăstirea Lainici, jud. Gorj.

Deși în programul de vizitare al ultimei zile mai erau incluse încă două mănăstiri (Mănăstirea Dintr-un Lemn și Mănăstirea Bistrița, ambele din județul Vâlcea), o defecțiune la motorul microbuzului (s-a fisurat capacul băii de ulei), depistată chiar în momentul plecării de la Lainici, ne-a obligat să renunțăm la acest proiect și să ne întoarcem la Pitești, cale de mai mult de 100 km., rulând cu o viteză de doar 30 km/oră. Oricum, cele două mănăstiri le văzusem de mai multe ori în anii trecuți, încât n-am socotit ratarea lor o pierdere de neconsolat. Sigur vom mai avea prilejul a le revedea cu alte ocazii. Și poate n-a fost doar o coincidență faptul că s-a întâmplat să trecem pragul a exact 33 lăcașuri sfinte, cu alte cuvinte, câte una pentru fiecare an de viață al Mântuitorului.

Contrar așteptărilor sau uzanțelor, nu voi rememora pas cu pas traiectoria traseului străbătut, ci voi aduce în atenția dumneavoastră, pe rând, câteva dintre nestematele spirituale ale acestui pelerinaj.

Și tot în afara stereotipului, voi începe nu cu primul popas, ci cu unul dintre cele de pe urmă. Motivul acestei alegeri este legat de evenimentul pe care mii de creștini țin să-l comemoreze în fiecare an printr-un pelerinaj socotit de mulți aducător de noroc, eliberator din necazuri și în orice caz, dătător de speranță pentru cei care caută venind aici, să găsească ajutor și binecuvântare pentru rezolvarea problemele lor omenești: la 28 noiembrie 1989, Părintele Arsenie Boca, supranumit Sfântul Ardealului și Duhovnicul Neamului, a plecat să-l întâlnească întru veșnicie pe Hristos. Se împlinesc așadar 23 ani de la momentul despărțirii sale de cele lumești, iar locul unde s-a stins Părintele a devenit, ca și alte vetre de spiritualitate românească, loc de neîntrerupt pelerinaj.

Mănăstirea Prislop, căci despre ea vorbim, a fost ultimul popas pământesc al Părintelui Arsenie Boca. Mormântul său simplu, plin de umilință, așa cum și l-a dorit însuși Părintele, cheamă la orice vreme credincioși din toate colțurile țării, pentru a întâlni spiritul marelui duhovnic și a se împărtăși de sfințenia lui.

Nu mai văzusem niciodată Mănăstirea Prislop, iar prima privire la intrare m-a surprins cu o senzație de neașteptată descumpănire, căci puține lucruri aici seamănă cu imaginea atât de bine întipărită în memoria mea a spațiilor bisericești bine întreținute, proaspăt renovate, puse în valoare de vădita preocupare pentru ordine, curățenie și chiar eleganță. Mănăstirea Prislop nu ne ademenește cu niciuna din aceste imagini ale modernismului monahal. Este o mănăstire simplă, încremenită în timp în mijlocul unei naturi libere, cu nimic constrânsă de omenescul nostru gust pentru transformare și cosmetizare.

După primii pași dincolo de poarta de intrare, senzația ieșirii din tipar se estompează și începi să percepi cu adevărat sensul acelei schimbări de atitudine către care ar trebui să tindem toți: să ne lăsăm în voia Domnului! Căci mai mult ca oriunde, peisajul pare aici neschimbat încă din momentul Creației, apoi mâna omului a îndrăznit să adauge cu smerenie doar câteva repere spirituale, indispensabile oricărui lăcaș de rugăciune: o biserică, o casă monahală, o clopotniță, un cimitir. Au dimensiuni modeste, sunt plasate discret, într-o perfectă simbioză cu elementele naturii milenare din jur: culmile molcome ale Munților Poiana Ruscă, bătrâna pădure de foioase foșnitoare sub briza vântului, pârâul Silvaș cu apă jucăușă printre puzderia de pietre bătute de vreme.

La vremea vizitei noastre, o zi de vară veritabilă, cu temperaturi atât de ridicate încât îți tăiau respirația, am fost surprinși de mulțimea pelerinilor: nu era zi de hram, nici de sărbătoare, dar locul forfotea de sute de pași grăbiți. Fusesem iată, în acest pelerinaj, pe la multe locuri încărcate de harul spiritualității și sfințeniei, dar nicăieri, nici măcar la moaștele Sfintei Parascheva din Catedrala Mitropolitană din Iași, nu văzusem atâta puhoi de lume.

Am îmbrăcat și eu o fustă luată la întâmplare din grămada de haine oferite pelerinilor la intrarea în mănăstire (accesul în incintă nu e permis într-o ținută inadecvată, adică pantaloni scurți și maieu la bărbați, pantaloni de orice fel și bluze cu decolteu la femei), apoi m-am alăturat celorlalte grupuri de pelerini. În urma lor, am străbătut aleea principală, plină de praf, pietriș și chiar bolovani, fără să dăm mare atenție stăreției, nici micuței biserici din partea dreaptă, cea care e dovada materială că acolo se află o vatră de credință veche de șase secole. După vreo sută de metri, drumul în pantă ușoară a început să fie mai abrupt. Am continuat să urcăm voinicește, ignorând zăpușeala și transpirația ce ne lipise eșarfele și baticurile de ceafă, cu nelipsita senzație de inconfort. Pe unele porțiuni, drumul era protejat de umbra copacilor, dar cum toată lumea căuta o oază de răcoare, e de înțeles că nu era tocmai comod să te strecori prin aglomerație și mai ales printre oameni de vârste și puteri diferite, pe măsura cărora unii urcau mai sprinteni, iar alții, dimpotrivă, făcând popasuri mai mult sau mai puțin dese. În pofida rădăcinilor groase expuse la suprafață de bătrânii locuitori necuvântători ai pădurii, arborii seculari, pe care te puteai sprijini la nevoie ca pe niște adevărate trepte, drumul pe arșiță este o mică încercare pentru orice pelerin, căci pământul bătătorit de trecerea atâtor mii de pași, a devenit pe alocuri parcă șelefuit și în orice caz, alunecos. Mă gândesc că pe vreme ploioasă panta se transformă într-un adevărat derdeluș dacă n-ai venit cu încălțări adecvate. Din fericire, o bună bucată de drum este betonată sau pavată cu dale mari de piatră, înlesnind urcarea pe această porțiune. Dar oricum ar fi, povara ascensiunii nu-i prea mare, pentru că distanța de parcurs este rezonabilă: în mai puțin de 10 minute ai ajuns sus, unde te întâmpină priveliștea micului cimitir de obște: cruci de lemn așezate la căpătâiul mormintelor aliniate perfect, pline de flori și transformate în raiul gâzelor de tot felul. Drumul mărginaș era plin de oameni, aliniați în tăcere unii în spatele altora, o coloană deloc subțire a celor care așteptau cu emoție întâlnirea cu spiritul Cuviosului Părinte Arsenie.

Mormântul Părintelui se află la nivelul cel mai de sus al pantei, chiar în margine. Sub soarele nemilos, coada ce se formase înainta încet, pentru a da răgaz celor ajunși acolo să zăbovească măcar un minut în fața mormântului, să sărute crucea și să depună ofranda de flori și lumânări pe care fiecare pelerin o pregătise. Trei măicuțe înveșmântate în straie negre asigurau ordinea în zona mormântului: preluau ghivecele sau buchetele de flori, zoreau pe cei care abuzau de timpul petrecut lângă mormânt, făceau apel la păstrarea neîntreruptă a liniștii lângă Crucea Cuviosului. Deși această tăcere în semn de respect era asumată din proprie inițiativă de toți ce se apropiau de acel loc sfânt, mai era nevoie din când în când să fie potolite și glasurile copiilor neștiutori. Dar nu numai copiii erau ținta atenționărilor măicuțelor. Cu toate că cei ce l-au cunoscut pe Părintele Arsenie Boca vorbesc de neasemuitul lui dar de a-i mustra cu blândețe pe credincioși pentru greșelile lor, iată că unele dintre urmașele sale în acest loc sfânt i-au uitat exemplul plin de iubire și uneori au un comportament neașteptat. Am fost martoră la un astfel de incident, când unei doamne mai superficiale sau poate doar mai neatente cu propria ținută, i s-a desfăcut fusta primită la intrare, i-a căzut la pământ și a rămas câteva momente în pantalonii bermude cu care era îmbrăcată. Relaxarea cu care și-a refăcut ținuta obligatorie a mâniat-o tare pe una dintre măicuțe, cea care părea să fie șefa, căci le coordona și pe celelalte. Drept pentru care a certat-o vehement pe ”contravenientă”, pe un ton vădit supărat și ridicat: ”dacă așa vrei să te înfățișezi înaintea Cuviosului Părinte, cum crezi că te vei putea înfățișa înaintea Maicii Domnului și a Tronului Ceresc? Căci este un gest de minim respect să-i semeni cât poți în îmbrăcăminte Maicii Domnului. ” au fost ultimele ei cuvinte. Ei bine, această mustrare aspră m-a descumpănit. În fond, femeia nu rămăsese dezbrăcată în urma nefericitului incident. De ce totuși a provocat așa supărare măicuței? Poate pentru că strămoșii noștri, Adam și Eva, ne-au transmis genetic ideea că goliciunea în afara Paradisului Ceresc era amintirea păcatului originar și că acest păcat ar putea fi șters prin purtarea veșmintelor. Cine știe cu adevărat care este taina?!

În sfârșit, ne-a venit rândul să ne apropiem de crucea mormântului, s-o sărutăm și să rostim în gând rugăciunea adresată Cuviosului Părinte Arsenie. Am alăturat apoi ofranda noastră de flori celor aduse de alte sute de pelerini înaintea noastră, încât mormântul și o însemnată zonă din vecinătatea lui erau pur și simplu copleșite de bogăția culorilor, formelor și miresmelor atâtor fiice ale minunatei naturi. Se spune că părintele era mare iubitor de flori, iar creștinii își amintesc de aceasta la fiecare trecere a lor pe aici.

După reculegerea din fața mormântului Părintelui Arsenie, organizatoarea pelerinajului nostru ne-a recomandat să urcăm ceva mai sus prin pădure spre peștera în care s-a nevoit o întreagă viață Cuviosul Sihastru Ioan de la Prislop. Moaștele sale frumos mirositoare au fost descoperite în peșteră după mulți ani de la moartea sa și se pare că au fost duse la Mănăstirea Tismana, unde li s-a pierdut urma. Dar peștera în care și-a trăit mare parte din viața pământească este considerată făcătoare de minuni, după cum au mărturisit creștinii ce s-au bucurat de ajutorul Sfântului. De aceea, niciun drumeț la Mănăstirea Prislop nu ocolește peștera Sfântului Sihastru Ioan.

Am urcat și noi spre acel lăcaș, pe o potecă prin pădure, binecuvântată de umbra ulmilor seculari. Pe marginea unui povârniș carstic protejat de prăpastie printr-o balustradă metalică, poteca îngustă ne-a condus la baza micii grote în care a sălășuit sihastrul. Câteva trepte naturale dăruite cu generozitate de trupul de piatră al muntelui trebuiesc escaladate pentru a pătrunde în peșteră. Se formase bineînțeles o oarecare coadă, dar cu răbdare am ajuns și noi sus.

Peștera e foarte mică și nimic nu evocă modul cum s-a nevoit acolo părintele sihastru. De proveniență mai recentă pare a fi mica zonă cu icoane și suportul pentru lumânări. Vreo două vaze pentru depunerea florilor completează acest decor simplu, dar sfânt. Credincioșii se închinau în fața icoanelor, aprindeau lumânări, făceau fotografii sau filmau, apoi părăseau în tăcere peștera, coborând cu mare grijă treptele alunecoase ale muntelui spre a reveni la mănăstire. Așa am făcut și noi.

Pe drumul de întoarcere am mai zăbovit câteva momente în vecinătatea mormântului Cuviosului Părinte Arsenie, reluând rugăciunea de suflet cu care venisem aici. Nu știam multe amănunte din viața părintelui, dar știam că a dus o viață plină de încercări, care l-au călit pe drumul greu al dobândirii harului duhovnicesc. Și că acel har îl revarsă din plin asupra celor ce-i cer ajutorul, așa încât nu-i de mirare de ce atât de mulți români îl iubesc și se roagă lui. Abia la întoarcerea acasă am purces la a afla mai multe despre viața Părintelui Arsenie Boca, iar ceea ce am citit, documentarele pe care le-am văzut, mi-au sporit credința că părintele a fost un român cu suflet mare. Doar așa se explică de ce urmele sale nu s-au șters, ci s-au adâncit, nu numai în imaginile pictate de el, în scrierile sale, în predici, în profețiile lui prefăcute deja în realitate, ci mai ales în conștiința oamenilor. Mulți se întreabă de ce părintele nu a fost canonizat, căci minunile din viața celor ce i s-au rugat justifică deplin apartenența sa la spectrul sufletelor sfinte. La Mănăstirea Prislop am aflat că părintele însuși a cerut cu umilință să nu i se pună vreodată cunună de Sfânt, pentru că sfințenia e un dar al lui Dumnezeu pe care toți cei ce cu credință adevărată, probată prin fapte, o pot dobândi și nu trebuie să fim trufași pentru aceasta. Oricum, chiar din postura de Părinte Duhovnic al Neamului, așa cum îl numesc mulți, Părintele Arsenie Boca își ține cuvântul și dincolo de viața pământească. Oare nu ne-a promis el înainte de moartea sa pe care a profețit-o: ”Eu mă duc, dar de acolo, de unde oi fi, am să vă ajut mai mult ca acum...”? Și iată, peste tot sunt mărturii despre neuitarea Părintelui pentru poporul român. Citiți dacă vă încearcă curiozitatea sau dorul cunoașterii măcar acest articol:

secretele--sistemului.blo ... senie-boca.html

sau urmăriți un inspirat documentar despre viața Sfântului Ardealului, aici: razbointrucuvant.ro/2011/ ... 0%A028-nov-1989

Cu senzația iluminării în suflet, am reluat apoi drumul spre mănăstire. Câteva popasuri scurte la pangar, la izvorul cu apă rece și se spune, totdeauna sfântă, la biserica lăcașului, ne-au mai răpit o jumătate de oră.

Biserica, purtând dublu hram (Sfântul Ioan Evanghelistul - 8 mai și Înălțarea Sfintei Cruci - 14 septembrie) este o ctitorie veche de aproape șase sute de ani. Istoria ei de început este destul de incertă, dar izvoare scrise mai recente vorbesc despre primul ei ctitor, Părintele Nicodim, astăzi sanctificat pentru meritele sale în reorganizarea monahismului românesc pe teritoriul de azi al Ardealului. Domnița Zamfira, fiica voievodului muntean Moise Basarab, rămasă singură după moartea tatălui său și a celor trei bărbați cu care fusese cununată, și-a găsit aici alinare pentru suflet și trup, căci Domnul o împovărase și cu o boală gravă. Ea este considerată al doilea ctitor important al bisericii de la Mănăstirea Prislop, întrucât și-a donat toată averea pentru refacerea acestei vetre de credință, aflată atunci într-un grad înaintat de degradare. În pronaosul bisericii se află și mormântul domniței Zamfira, pe lângă care mulți trec fără să știe istoria acelei pietre de mormânt.

Din păcate, în incintă este interzis fotografiatul. Așa că n-am a vă oferi nici imagini ale mormântului Zamfirei, nici ale ușilor împărătești pictate de Părintele Arsenie Boca, considerat al treilea ctitor al bisericii. Părintele a fost stareț aici timp de 41 ani, apoi, din 1976, când Prislopul a devenit mănăstire de maici, duhovnicul paroh.

Așa cum am mai spus, Mănăstirea Prislop este săracă în clădiri impozante. Nici stăreția nu atrage cine știe ce atenția, iar pangarul, un chioșc mic la întretăiere de alei, nici atât: în afara cărților Părintelui Arsenie (toate volumele), a unei game destul de restrânse de icoane, cruciulițe și brățări cu însemne bisericești, nu prea ai ce alege. De fapt, ceea ce vrei să duci acasă cu adevărat, este speranța, gândul bun și recunoștința necondiționată pentru rugăciunile nevăzute ale Părintelui Arsenie Boca, aduse întru binecuvântarea noastră.

Mai presus de orice, întorcându-ne de la Mănăstirea Prislop, am purtat în gând cuvintele Cuviosului Părinte Arsenie, citite pe un fluturaș primit la poarta mănăstirii: ”Eu nu vă dau neapărat canoane, mătănii, rugăciuni și post, ci vă îndemn să vă schimbați purtările și să-I mulțumiți lui Dumnezeu pentru crucea pe care v-a dat-o. Vreau să schimb lacrimile voastre în bucurie, că mulțumind lui Dumnezeu de toate durerile și schimbându-vă purtările, vă veți bucura. O veți face?”

Cu mulțumiri anticipate, rog ilustrarea muzicală de la adresa:

http://www.trilulilu.ro/muzica-diverse/paula-seling-ridica-voi-ochii-13

---

VIZUALIZĂRI: 19159 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI