La slujbă la Prislop

TIPĂREȘTE

”Dragostea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu. ” – Pr. Arsenie Boca

Primul dintre acestea a fost Sfânta mânăstire Prislop.

Am pornit din oraş pe DJ687 (spre Călan/Valea Jiului), din care, pe la Hăjdat se face un drum la dreapta spre Haţeg - DJ687A. Acesta şerpuieşte frumos prin pădurile de pe coastele dealurilor din zonă, şi după ce trecem de coama lor, înainte de a ajunge la Silivaşul de jos, avem în faţă minunata privelişte a Retezatului cu cuşma de zăpadă albă... Ajunşi în Silivaş, o luăm iar la dreapta pe DJ687K. Sunt la fiecare dintre aceste răspântii menţionate şi indicatoare turistice (cafenii) care îndrumă călătorii spre mânăstire.

Se poate ajunge şi venind dinspre Haţeg (pe același DJ687A), evident, la Silivaşul de jos se va face la stânga.

Ultimii vreo doi km sunt pe un drum cam îngust - 2 maşini trec cam greu una pe lângă alta, e nevoie de o ieşire pe acostament cel puţin din partea unuia dintre şoferi. Şi să nu uitaţi: în zilele când se ţine slujbă, la mânăstire vin şi autocare!

Pentru amănunte şi detalii despre acest loc şi/sau despre părintele Arsenie Boca, puteţi accesa wikipedia sau saiturile de mai jos:

• ro.wikipedia.org/wiki/M%C ... 3stirea_Prislop
• crestinortodox.ro/biseric ... -sus-67792.html
• ro.wikipedia.org/wiki/Arsenie_Boca
• arsenieboca.ro

Eu vreau mai departe doar să vă povestesc despre cum amfostacolo şi eu.

Deşi am mai zăbovit pe drum, admirând 'peisajele', am ajuns la mânăstire la vreme spre a mai putea asculta o parte a slujbei. Parcările erau aproape pline (şi până să plecăm, a mai venit lume), erau chiar şi câteva autocare cu pelerini.

Intrând pe poarta aşezării, am urcat spre mânăstire, printre zecile de creştini veniţi la rândul lor să asculte cuvântul Domnului. Mica biserică este mereu neîncăpătoare, dar din fericire poiana care o găzduieşte e suficient de încăpătoare. Cel puţin pentru o zi obişnuită de duminică, din postul Sfintelor Paşti. N-aş putea spune cum o fi în noaptea de Înviere, ori chiar la 28 noiembrie, când se comemorează plecarea la Domnul a părintelui Boca... Poate totuşi vom putea reveni vreodată şi cu vreuna dintre aceste ocazii şi vă spun atunci.

Aşa cum spuneam, biserica e mică, din piatră, având pe exterior doar ceva urme ale unor picturi murale de demult. Vremea şi vremurile le-au spălat, dar mă bucur că ea a rămas - simbol al credinţei din moşi strămoşi. Iar spre a compensa acest neajuns (al capacităţii minuscule), există o instalaţie de sonorizare care redă perfect şi pentru cei ce nu au loc să intre în biserica micuţă, cuvintele preotului şi vocile măicuţelor din cor.

După asta, am vrut să văd şi eu mormântul ieromonahului şi am luat-o încet la deal, pe aleea pietruită ce poartă paşii pelerinilor spre mica poiană de mai sus de aşezământul monahal, loc de veşnică şi adevărată odihnă al tuturor celor ce au sălăşluit acolo şi au pornit spre Domnul. Deşi mai era încă zăpadă pe ici-colo, soarele încălzea mulţimea ce stătea în linişte şi reculegere la coadă, pentru a se ruga la mormântul lui Arsene Boca, încercând să caute ajutor sau sprijin din partea sa, pentru micile sau marilor lor griji, probleme, necazuri.

Fiecare aduce cu sine o floare, fie tăiată, fie în ghiveci, pe care o lasă lângă mormânt, acesta arătând ca o adevărată grădină înflorită.

Nu am cuvinte să descriu liniştea de acolo... în ciuda mulţimii, aproape niciun sunet nu tulbură liniştea poienii luminate. Poate doar uşorul susur al vântului printre crengile brazilor şi copacilor din jur...

Cum noi, mulţumim lui Dumnezeu, nu avem ceva necazuri aşa grele încât să merite să tulburăm şi noi cu rugăminţile noastre odihna bunului şi încercatului părinte, am ocolit coada şi am mers apoi şi la peştera sfântului Ion.

Cărarea de pe coasta stâncoasă a dealului (de fapt - munte, având în vedere roca scoasă la iveală), fiind şi la umbră, dar şi la adăpostul pădurii, era încă acoperită cu un strat gros de gheaţă. Şi, cu toate că am şi alunecat, tot nu am renunţat şi, mai târâş, mai agăţat de barele puse spre ajutorul pelerinilor, am ajuns până la intrarea în mica adâncitură săpată în piatră cu câteva sute de ani în urmă de un călugăr spre a-și face un loc de meditaţie unde să fie cât mai aproape de pământ şi mai departe de tumultul vieţii mirene. Şi aici lumea vine să se roage în linişte, spre a transmite divinităţii din durerile şi nevoinţele lor, doar-doar credinţa îi va izbăvi. Din cauza drumului mai greu de acces, aici nu erau aşa mulţi oameni, dar tot a trebuit să aşteptăm o vreme pentru a putea coborî, apoi iar, la urcare...

Deşi cu siguranţă că în alte anotimpuri culorile naturii sunt mult mai vii şi mai frumoase, mie mi-a plăcut acolo. Şi sper că pozele ce vi le voi arăta să vă placă şi vouă. Evident, în locurile de reculegere (biserică, mormânt, peşteră), nu am îndrăznit să fotografiez (chiar dacă nu ar fi fost semnele de interdicţie).

Am plecat de acolo cu sufletul mai uşor...

E un loc unde te duci măcar odată în viaţă şi sper că aceste rânduri vor convinge şi pe alţii să meargă acolo.

---

VIZUALIZĂRI: 11258 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI