'Bine ati venit in tara dumneavoastra!'

TIPĂREȘTE

Motto: “O carte are nevoie de patria ei, chiar daca norocul o poarta prin lumea intreaga.” (Grigore Vieru)

Eu cred ca e valabil si pentru oameni. Un om are nevoie de patria lui, chiar daca norocul il poarta prin lumea intreaga. De toata patria lui. Ca sa invete mai multe despre sine, ca sa se inteleaga mai bine pe el insusi.

In urma cu vreo doua luni, am participat la o manifestare stiintifica organizata la Chisinau. M-am bucurat foarte tare cand am fost invitata, mai ales ca nu fusesem niciodata dincolo de Prut. Acest prilej a inclus si un tur de oras de 2-3 ore, tur ghidat de o doamna absolut extraordinara, pasionata peste poate de meseria pe care o practica de mai bine de 40 de ani, in prezent dumneaei avand venerabila varsta de 75 de ani, pe care evident ca n-o arata! Dovedind o incantatoare excentricitate (imbracata cu o frumoasa rochie closata mov cu bulinute albe, cu palarie de soare asortata si frumos fardata), doamna ne-a intampinat la urcarea in autocar astfel: “Bine ati venit in tara dumneavoastra!” …si, asa cum se intampla de multe ori cu unele lucruri despre care stii ca au stat totdeauna sub ochii tai, dar numai dintr-o data le vezi, asa m-au izbit si pe mine aceste tulburatoare cuvinte! Da, ce ciudatenie! Am venit din tara mea, am trecut o vama si am ajuns… tot in tara mea!

Turul de oras a fost placut si interesant, am vizitat per pedes zona centrala (Catedrala, statuia lui Stefan cel Mare si Parcul Scriitorilor), apoi am dat o raita cu autocarul prin restul orasului, lucru care a fost departe de a satisface turistul din mine; am vazut biserici in care mi-ar fi placut sa intru, cladiri frumoase in fata carora as fi vrut sa zabovesc mai mult, muzee in care eram curioasa sa vad ce se afla… De aici si pana la organizarea unei excursii pe cont propriu in Chisinau n-a mai fost decat un pas! Pe de alta parte, o auzisem pe fiica mea (Istetica) zicand pe la inceputul verii ca ar vrea sa inceapa un program de vizitare a cate unei capitale europene pe an, impreuna cu prietena ei, Maria, dar nu erau hotarate cu care sa inceapa: Paris sau Chisinau?! Las’ ca va hotaraste mama! Gata, adunarea!

Am profitat de faptul ca sarbatoarea Sfintei Maria, 15 august, a picat intr-o vineri, am reprogramat si activitatile de joi si iaca 4 zile libere de vizitat Chisinaul! Maria a venit de la Constanta cu o seara inainte, iar joi dimineata, pe la vreo 10 (suntem o familie de somnorosi, ne trezim greu dimineata si avem tabieturi, mai ales in vacanta, ca de-aia e vacanta), ne-am luat ramas-bun cu tristete de la Catel, pe care l-am lasat in custodie unor prieteni si am pornit cu veselie spre Chisinau: eu (Mami), Tati (domnul sofer), Istetica, Baietel si cu Maria… Traseul Galati - Barlad - Husi - Albita - Leuseni - Chisinau, cam 280 de kilometri, ne-a oferit privelisti frumoase, asfaltul destul de bun, mai putin pe cateva portiuni pe distanta Galati - Barlad (dar foarte bun dincolo de Prut, soseaua insailandu-se spectaculos prin Rezervatia Naturala “Codrii Moldovei”); in vama maxim 15 minute, fara peripetii, iar pe la 2 jumate dupa-amiaza ne cazam deja la Pensiunea Lidia, pe Strada Armeneasca, aproape de Piata Centrala (despre locatia de cazare in general de bine, vom reveni cu detalii).

Inarmati cu aparate foto si cu mult entuziasm, am pornit in expeditie. Si, cum orice treaba serioasa se incepe cu o pauza, primul popas l-am facut la restaurantul cu specific ucrainian “Kymanek”, in traducere libera “Cumatrul”. Ne-a placut tare in vizita la cumatru’! Ne-a primit in casa lui frumos impodobita, unde era racoare si cantau veseli lautarii, ne-a omenit intai cu o visinata (el zicea ca se cheama altfel, nu mai stiu cum, dar era visinata toata ziua), apoi cu bucate alese, ce mai! gazda cum se cuvine!

Dar calatorului ii sta bine cu drumul, ne-am luat ramas-bun de la cumatru’ si… sa incepem cu inceputul! Si care ar putea fi punctul zero in Chisinau? Catedrala Nasterea Domnului, de fapt un ansamblu format din Biserica, Clopotnita si Portile Sfinte, acestea din urma asemanatoare Arcului de Triumf. Biserica are un frumos pridvor incadrat de coloane ce amintesc de templele grecesti, iar in interior te intampina in stanga Stefan cel Mare si Sfant, iar in dreapta Sfantul Cneaz Vladimir (cum spiritul meu este in general pacifist, imi place sa mi-i imaginez noaptea, cand biserica se cufunda in liniste, stand si ei la o mica sueta, asa, ca de la domnitor la cneaz…). In fata Bisericii se afla clopotnita, cu o istorie zbuciumata: intr-o noapte de decembrie 1962, comunistii au aruncat-o in aer, pe locul ei au construit o fantana arteziana, iar catedrala a fost transformata in centru expozitional; dupa 1989, clopotnita a fost reconstruita si biserica redata ortodoxiei, ca simbol al orasului. Arcul de Triumf a fost construit dupa razboiul ruso-turc pentru a gazdui un imens clopot de 6400kg, facut prin topirea tunurilor turcesti, clopot care fusese initial destinat clopotnitei, dar care s-a dovedit a fi prea greu pentru aceasta. Catedrala, Clopotnita si Portile Sfinte se afla in linie dreapta; ansamblul format de primele doua e despartit de cele din urma prin Parcul Catedralei, un loc verde si ingrijit, marginit de mici terase unde poti sa bei un suc sau sa te delectezi cu o inghetata, exista si un loc de joaca pentru copii si un mic centru de inchiriat biciclete.

Am iesit pe latura dinspre Bulevardul Mitropolit Banulescu-Bodoni (parintele spiritual al Catedralei Nasterii Domnului), ne-am delectat simturile olfactive cu parfumurile divine din piata de flori, am traversat bulevardul mentionat, apoi Bulevardul Stefan cel Mare si Sfant si ne-am indreptat spre statuia marelui domnitor, din fata Parcului Scriitorilor. Statuia are si ea o istorie tumultuoasa, practic a facut naveta de vreo cateva ori intre Chisinau si Bucuresti. In parc… ca (aproape) in orice parc: copaci, banci, chioscuri cu racoritoare, fantana arteziana, foisoare, loc de joaca pentru copii, din nou centru de inchiriat biciclete, zona wi-fi si… bineinteles, statui. Asa cum ii zice si numele, parcul cuprinde aliniate frumos, pe aleea centrala, statuile scriitorilor care au adus faima Moldovei… si ce sa vezi? Si Romaniei, asemenea! Creanga, Eminescu, Donici, Mateevici, Arghezi, Goga, Blaga, Sadoveanu, dar si “mai-tinerii” Adrian Paunescu, Nichita Stanescu, Grigore Vieru si multi altii. Cum sa nu te simti acasa?!

Am iesit din parc pe inserate, am depasit usor cladirea Parlamentului Moldovei, am mai cascat gura pe la ceva casoaie fatzoase si, deodata, ne-au cazut ochii pe alt obiectiv turistic despre care citisem ca nu trebuie ratat: “La Placinte”. Foame nu prea ne era, dar parca o placinta mai mergea!... Si dupa placinta, chiar se facu noapte de-a binelea, iar noi, obositi, dar fericiti, merseram la nani.

A doua zi dimineata, am anuntat tribul: “Nu stiu voi ce ganduri aveti, dar mie mi-e pofta de niste muzee! ” Imi amintisem una din primele mele excursii moralizatoare; acum o suta de ani, cand norocul m-a purtat in tara Sfinxului, dupa 2-3 zile de flendureala turistica (aveti ingaduinta! eram asa de tanara!!), s-a intamplat sa vizitez Muzeul de Istorie din Cairo si m-am luminat: aha, deci ca sa intelegi cat de cat un popor, trebuie sa incepi prin a afla notiunile de baza despre istoria sa! Deci, directia- Muzeul de Istorie din Chisinau!

Din vizita de acum 2 luni, parca tineam minte ca se afla undeva in spate-stanga fata de parcul Scriitorilor, pe strada 31 August 1989, dar Tati, care mai fusese si el in Chisinau cu cativa ani in urma, sustinea ca nu, in dreapta. Cum n-am niciodata incredere in simtul meu de orientare, ne-am gandit sa intrebam o tanti care matura trotuarul din spatele parcului. Aceasta nu spuse nicio vorba, dar facu un semn elocvent spre dreapta. Si-am mers, si-am tot mers, ca Fat-Frumos din poveste, si muzeul-ioc! Si-am mai intrebat vreo 2-3 oameni, dar toti dadeau neputinciosi din umeri. Iar strada 31 August s-a cam terminat… Tati, in disperare de cauza, a pornit GPS-ul, care ne-a mai invartit in loc pe cateva stradute, apoi ne-a scos - ce sa vezi? - pe strada 31 August, undeva in zona din spate-stanga a parcului!... Invatati sa luam partea buna a lucrurilor, una peste alta, ne-am bucurat de plimbare, care ne scosese in cale cladiri frumoase (Uniunea Scriitorilor din Moldova, Mitropolia, Presedintia, Restaurantul “La Taifas”…).

Ajungem deci la Muzeul de Istorie. Dar…ghinion, “vineri zi de odihna”. Adica pas! Veniti voi maine, ca noi azi ne hodinim!

Bine, hai la Muzeul de Arta, pe aceeasi strada, putin mai incolo, dupa cum ne indica GPS-ul. Am vizitat acest muzeu, care este gazduit de o frumoasa cladire a carei fatada se afla acum in renovare, cladire in care a functionat pe vremuri Colegiul de Fete “Regina Maria” (vom reveni cu detalii despre exponate). Am aflat de la o doamna care supraveghea una din sali ca mai exista un muzeu de istorie “mai frumos ca aista” pe Bulevardul Stefan cel Mare (cam pe unde ne plimbaseram noi cu o seara inainte), un targ al mierii de albine, cam tot pe acolo, dar si un muzeu de etnografie pe Mihail Kogalniceanu (“duceti-va, asa lucru maret n-ati mai vazut!”).

Ei, pai daca ziceti ca-i maret, hai si noi!... Intr-adevar!! Maret e un cuvant banal pentru acest loc, care cuprinde laolalta istorie, traditie, botanica, zoologie, etnografie, putina religie etc, etc… (vom reveni cu detalii).

Foamea de cultura fiind oarecum potolita, am revenit intr-un loc care ne impresionase pe parcursul excursiei de dimineata. Ati ghicit! “LaTaifas”. Traditional romanesc-moldovenesc, racoare, ambianta, bere rece, mancare calda. Am dat note bune… (vom reveni cu detalii).

Dupa-amiaza, program de voie. Schimbat bani (in zona centrala, oriunde intorci privirea, vezi minim 3 case de schimb valutar, 1 RON = 4-4,14 lei moldovenesti, atentie sa fie comision zero), oarece shopping de bombonele “Bucuria”, lasate cumparaturile la pensiune, platita cazarea (domnul a dorit cash, dat chitanta), apoi mers din nou in parc, copiii inchiriat biciclete, babacii zacut pe banca… Seara, cina la Restaurant “Dealurile Nistrului’, la sosea… Si iar nani.

Ziua nr3: Evident, Muzeul de Istorie! Vizita incepe de la etaj. Cum era de asteptat, dovezi ale existentei oamenilor pe aceste meleaguri incepand din paleolitic, trecem apoi prin epoca bronzului, a fierului, perioda antica, medievala, primul razboi mandial, sala de cultura spirituala… La parter – o expozitie de monede, una de arme, inca una de medalii, diorama operatiunii Iasi-Chisinau (vom reveni cu detalii, desigur). Incet-incet, incepeam sa-mi simt stomacul in gat. “Mai, sa fie! M-a dovedit istoria!” Mai era de vizitat o sectiune, cea cu sovietizarea Moldovei, dar tocmai intrasera niste neni cu camere de filmat profesionale si ne-am gandit ca, pana rezolva ei, sa luam si noi o pauza pe bancile din parcul muzeului… Pe scurt: n-am mai apucat sa ne intorcem, ceea ce a urmat e greu de descris in cuvinte!... Greata, mai multa greata, si mai multa greata si varsaturi incoercibile, cum se cheama in termeni de specialitate, adica repetate… Intai eu, apoi la cate 5 minute interval, Baietel si Maria… Mai, sa fie! 3 din 5! Asta nu prea cred ca e istoria de vina, asta cred ca se cheama toxiinfectie alimentara. M-am gandit rapid (nici n-am crezut ca-mi merg in asa hal motorasele din creier in atari situatie!) si am ajuns la concluzia ca de vina ar fi putut fi delicioasele clatite cu branza servite de gazde la micul-dejun. Singurii care au scapat au fost Tati, care nu mancase clatitele si Istetel, care le mancase si pe ale lui Tati!!! Mai intelegeti ceva! Doar ce am inteles si eu, cum ca nu intotdeauna calea de mijloc e cea mai buna…

Ne-am doftoricit cum ne-am priceput, fara sa apelam la ajutorul personalului de specialitate (unul din noi este personal de specialitate), pana cand am reusit sa ne tinem pe picioare, apoi Tati a oprit un taxi, care ne-a dus la pensiune. Dupa un somn recuperator, spre seara ne-am trezit cu oarece fomitza in burtici, mai ales cei doi care obligat-fortat compatimisera cu convalescentii si sarisera peste masa de pranz. Am iesit in bulevardul Stefan cel Mare si, la propunerea inspirata a lui Baietel, am luat-o in stanga, zona neexplorata pana atunci. Dupa 5-10 minute de mers agale (sa fi vrut, nu eram in stare sa alergam), am dat peste un alt obiectiv turistic despre care citisem anterior, si anume una din locatiile “Andy’s”. Ne-am recuperat, care cu zama de gaina, care cu coltunasi umpluti cu branza, care cu supa de ciuperci, care cu pizza…, urmate, evident, de ceva “saruri de rehidratare” (berici, sangria, cola etc). Cui pe cui se scoate, se stie! Oricum, regretul meu maxim era legat de faptul ca ratasem Muzeul de Arta nr. 2 si targul mierii de albine, iar al fetelor - rock-clubul de pe strada Puskin… (Deci ar fi musai sa ne mai ducem o tura prin Chisinau.)

Seara, cand am ajuns la pensiune, i-am explicat lu’ nenea proprietar ce ni se intamplase peste zi, precum si faptul ca incriminam cel putin un ou folosit pentru prepararea clatitelor de dimineata. El s-a jurat ca ouale cu pricina fusesera cumparate din supermarket si ca nu are nicio vina. Am fost de accord ca da, nu are nimeni nicio vina, se putea intampla oricui sa detina in gospodarie un ou nu tocmai proaspat, cu care sa faca niste clatite (delicioase, repet!), insuficient preparate termic etc, etc… Ghinion, ce sa mai! Pe scurt: daca m-as mai duce in Chisinau in scop turistic, eu tot la “Pensiunea Lidia” m-as caza, in ciuda a ceea ce ni s-a intamplat, pentru ca plusurile au fost mai multe decat minusurile (vom reveni cu detalii).

Ziua urmatoare a fost si ziua plecarii. Dupa micul-dejun (ce? credeati ca plecam nemancati? ce-i drept, nimeni nu s-a atins de ouale fierte tare), ne-am indreptat spre ultimul obiectiv “soft”, Gradina Botanica, undeva in sud-estul orasului, la recomandarea unui prieten de-al fetelor, care ne scrisese cu o seara inainte: “Luati-va cate o bere si urcati-va pe Portile Chisinaului sa priviti apusul!” (De unde sa stie, bietul om, ca la ora respectiva, mai bine de jumatate dintre noi eram un pic cam sifonati?!) Mult zis “gradina botanica”, dar ca oaza de verde si liniste e ok. Are si veverite! Si un lac inconjurat de salcii cantatoare, cu nuferi! Pansament pe neuron, ce mai! Portile Orasului sunt 2 blocuri “in trepte”, de-o parte si de alta a soselei ce vine dinspre aeroport, pe care presupun ca te poti cocota sa vezi panorama Chisinaului, activitate pe care am amanat-o deasemenea pentru o vizita ulterioara.

…GPS, comanda la mine! Spre vama Albita! GPS, cuminte, a hotarat: prin Hancesti. Drum cu oarece denivelari, dar frumos-frumos…

Cu ce te alegi dupa ce vizitezi un loc? Cu sentimentul acelui loc. Cum as putea descrie sentimentul pe care mi l-a creat Chisinau? Un sentiment sfasietor de apartenenta la acest loc, care imi apartine si caruia ii apartin. Un loc care venereaza aceleasi personalitati artistice ca si noi, poate mai mult ca noi. Care a facut din domnitorul Moldovei, Stefan cel Mare si Sfant, un puternic simbol national (il intalnesti pretutindeni, in frescele bisericilor, pe zidurile muzeelor, reprezentat ca statui in parcuri, pe ambalajele dulciurilor, in reclamele de televiziune). Cu cladiri frumoase, imbracate in calcar alb, cu parcuri verzi, umbroase (citat din doamna ghida: ”Orasul nostru este alb, orasul nostru este verde!”), dar cu trotuare pline de gropi in care poti lejer sa-ti scrantesti picioarele, daca nu esti atent. Orasul este colorat insa cu oameni, care traiesc facand lucruri normale: iti vand nuci curatate pe strada, te distreaza cu jonglerii si cu dansuri, isi pozeaza fetitele cu codite blonde in parcuri… Oameni care vorbesc o limba pe care, desi o inteleg 100%, n-as putea s-o reproduc, dar care m-a fermecat iremediabil prin naivitatea si pitorescul ei!... Moldova e un loc pe care il simt facand parte din mine, desi pana acum nu l-am cunoscut decat din povesti. In drum spre casa, m-am simtit ca dupa revederea cu copilul care mi-a fost luat de la san imediat dupa nastere, pe care l-am regasit dintr-o intamplare, pe care imi doresc sa nu-l mai pierd…

---

VIZUALIZĂRI: 5070 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI