Miyajima, insula japoneză sfântă plină de semnificații

TIPĂREȘTE

O altă excursie efectuată în sejurul nostru din Shin-Osaka, alături de cea de la Himeji, (vezi review “Castelul Himeji … ”) a fost la Insula Miyajima, insulă aflată la peste 350 km depărtare de Osaka.

Am plecat din Stația Shin-Osaka, la orele 07:35, cu un tren shinkansen la care rezervasem locuri, bineînțeles cu JR Pass, spre Hiroshima unde am ajuns la orele 09:05. În Stația Hiroshima urmând indicatoarele pentru Linia JR Sanyo, am luat un tren cu care, după 30 minute de mers, am ajuns la Statia Miyajima guchi. Se putea merge și cu tramvaiul, dar într-un timp dublu, circa o oră.

La ieșirea din stație o săgeată mare, galbenă, trasată pe trotuar indică drumul spre stațiile Ferry. Sunt două linii de ferry ce operează la fiecare 15 minute traversări spre insulă, Miyajima Matsudai Ferry și JR Miyajima Ferry.

Agitație mare, coadă, lume multă, dar având Pass ne-am îmbarcat rapid pe un vas JR Miyajima și în 15 minute, trecând pe lângă crescătoriile de stridii care răsăreau din ocean și urmărind Otorii, poarta roșie ce plutea pe ape, am traversat strâmtoarea Onoseto, lată de circa 500 de metri și am coborât la Terminalul Ferry JR de pe Cheile Miyajima.

Am mers la Centrul de Informare Turistică aflat în interiorul stației, unde am fost întâmpinați cu zâmbete și multă amabilitate, dar cu mai puține pliante, hărți sau ale materiale. Am ajuns aici în jurul orei 10. Precizez ora pentru a ști cu aproximație cam cât timp vă trebuie pentru vizită, mici suveniruri și o porție de stridii la grătar savurată stradal...

Am ieșit cu valul de turiști și am pășit pe insula Miyajima, întâmpinați de blajinele căprioare...

Miyajima, “Insula Altar”, numele sub care este cunoscută insula Itsukushima, o insulă muntoasă de numai 3 hectare, cu o formă aproximativ dreptunghiulară cu lungimea de 9 km și lățimea de 4 km, cu circa 2.000 de locuitori, se află în partea de vest a Mării Interioare din Japonia, la circa 850 km de Tokyo și la aproape 30 de km de Hiroshima. Este unul din cele mai pitorești locuri din Japonia, considerată insulă sacră și, cum spun localnicii, "o insulă unde oamenii și Dumnezeu trăiesc împreună".

Insula în sine fiind considerată sacră, pentru a-i menține puritatea, mulți ani oamenii de rând nu aveau voie să pună piciorul pe ea, o dovadă în acest sens fiind construcția Porții Otorii și a Altarului Itsukushima deasupra apei, permițând astfel adepților shintoismului să se închine fără să afecteze puritatea insulei.

Astăzi insula este deschisă tuturor vizitatorilor, dar menținerea purității altarului este atât de importantă încât, începând din 1878, decesele, înmormântările și nașterile nu sunt permise în Miyajima, încât femeile gravide trebuie să părăsească insula înainte de a naște, la fel și persoanele bolnave sau foarte în vârstă a căror trecere în neființă este iminentă.

Localitățile sunt mici cu case simple și magazine private, cu tonete unde se vând momiji manju, produse de patiserie în formă de frunze de arțar umplute traditional cu azuki, pastă de fasole roșie sau, modern, cu ciocolată sau brânză, se vând stridii fripte pe grătar, suveniruri și tot felul de obiecte artizanale, nelipsind shamoji, “paleta de orez”, lingură, paletă din lemn de bambus special confecționată pentru a fi folosită la prepararea și servirea orezului fiert, fără a-i afecta gustul, inventată, după cum se spune, de un călugăr care a trăit pe această insulă.

Pe insulă se află mai multe așezăminte religioase, printre care Altarul Itsukushima, cu renumita sa poartă torii roșie, plutitoare, considerat în Japonia ca Site Istoric Deosebit și înscris în Patrimoniu Mondial UNESCO, clădirea numită Senjokaku, “Sala de o mie de tatami”, Pagoda cu cinci nivele….

Ceea ce face unică această insula este marea puternic afectată de maree. La reflux apa se retrage și poarta Otorii este așezată pe uscat, în timp ce la flux apele înconjoară poarta, pătrund sub altar, dând impresia de plutire.

Este deosebit de atractivă primăvara cu dealul acoperit de cireși în floare și toamna cu frunzișul roșu-ruginiu al arțarilor, insula fiind considerată sacră, tăierea arborilor este interzisă, pădurile seculare, virgine, cu o verdeață luxuriantă abundă și astăzi în întreaga insula. Căprioarele se plimbă nestingherite printre localnici sau turiști, în religia shintoistă locală căprioarele fiind considerate sacre, ca mesageri ai zeilor.

Privind pâlcurile de căprioare mă gândeam la haitele de maidanezi din orașele noastre (nu sunt împotriva lor, am și eu doi, în țarc sau prin curte), dar… De păduri ce să mai povestim….

Alte atracții deosebite sunt Muntele Misen, considerat un munte sfânt, cu vârful lui de 535 m, cel mai înalt punct de pe insulă, ce poate fi atins mergând pe jos sau cu telecabina Miyajima Ropeway și mai multe site-uri ce amintesc de preotul budhist Kobo Daishi, cunoscut și sub numele de Kukai, Marele Maestru care a propagat școala budhistă Shingon, (în traducere Cuvinte Adevărate), Mantra hindușilor din India, savant, poet, caligraf și artist de renume.

Urmărind indicatoarele am plecat spre primul obiectiv, Altarul Itsukushima.

Am mers puțin pe lângă faleză, printre căprioare, pe o alee mărginită de imense felinare, am trecut printr-o poartă torii de piatră, păzită de cei doi lei-câini.

Dacă mergeam în continuare pe faleză ajungeam la templu, dar am mers spre stânga pe strada comercială Omote-sando, stradă pietonală și cel mai aglomerat loc din Miyajima cu restaurante și magazine de suveniruri aflate pe ambele părți ale ei.

La mulțimea de tarabe se vindeau Momiji Manjyu, Nigiri (bile de orez acoperite cu sos și pește crud sau alte fructe de mare sau baghete cu pastă de pește fierte și acoperite cu diverse condimente), stridii fripte pe grătar, la ale căror miresme nu știu cum poți să reziști, dar și tricouri, brelocuri, magneți și multe obiecte artizanale din lemn, obiecte tradiționale Miyajima.

Am trecut pe lângă o shamoji agabaritică, cea mai mare din lume, la care s-a lucrat aproape 3 ani, așezată aici în anul 1983 ca simbol pentru Insula Miyajima dar și îndemn pentru generațiile viitoare de a continua artizanatul tradițional, mergând spre Altarul Itsukushima.

Altarul Itsukushima este un altar shintoist, cel mai cunoscut dar și cel mai vechi așezământ religios din insula Miyajima, renumit pentru Otorii, poartă mare aflată în apă, în fața insulei.

Despre Altarul Principal se spune că a fost construit în anul 811. A suferit mai multe reconstrucții în urma unor incendii, cutremure sau taifunuri, forma actuală având-o din anul 1325. După perioade în care a căzut în ruină, începând cu anul 1555 altarul și-a recâștigat respectul și măreția anterioară, pe care le păstrează și astăzi.

Altarul Principal (Interior) este construit în stilulul Shinden de arhitectură japoneză și declarat a fi cel mai bun exemplu al acestei arhitecturi, Altarul Exterior aflându-se în față, pe ambele maluri. Stilul Shinden (în traducere dormitor, cameră principală) impune ca toate celelalte spații și grădini să fie aranjate în jurul Shinden, cu orientare strict nord-sud.

Am văzut, am admirat și ne-am plimbat printre principalele construcții ale Altarului Itsukushima.

Otorii, “Poarta Mare”, din lemn, roșie, plutitoare, una din cele mai populare construcții de pe insulă, mereu reconstruită, actuala poartă este ridicată în anul 1875 ca a opta poartă Otorii, domină împrejurimile și atrage privirile vizitatorilor atât de pe apă, cât și de pe uscat. Privind-o încercam să asociez cele aproximativ 60 de tone de lemn cu adevăratele-i dimensiuni, aproape 17 metri înălțime, cu o traversă lungă de circa 23 metri și pilonii principali înalți de peste 13 metri și să mi-o imaginez cum arăta când nu avea cei patru piloni suplimentari. Acoperișul din coajă de chiparos japonez și lacul vermillion, acel pigment roșu strălucitor îi desăvârșesc frumusețea.

Am intrat în altar prin partea de est ajungând foarte repede la Altarul Marodo.

Altarul Marodo, al doilea altar ca mărime în Itsukushima, dedicat la cinci zeități, are un stil arhitectural asemănător cu cel de la Altarul Principal, cu mici diferențe în detaliu. Am parcurs apoi Higashi Kairo, “Coridorul de Est”, un coridor de peste 200 metri lungime și 4 metri lățime. Între scândurile podelei sunt lăsate mici spații care atenuează flotabilitatea în timpul fluxului și prin care se scurge bolborosind apa de pe podea. Interesant este faptul că nu s-au folosit cuie la construcția podelei.

Ne-am continuat plimbarea pe lângă Agemizu-Bashi, “Podul cu Apă Curată”, deoarece, odinioară, aici se pregătea apa folosită la altar. Este un pod din lemn, construit asimetric, cu balustrada de pe partea de est mai mare decât cea din partea vestică. Alăturat se află un bazin cioplit în anul 1592 într-o piatră uriașă. Am admirat cele două scene în aer liber, Taka-Butai, “Scena Înaltă” unde aveau loc în zilele însorite spectacole date de Bugaku, “Vechea Școală de Dans și Muzică” și Hira-Butai, “Scena Deschisă”, aflată în fața Altarului Principal, unde se desfășurau ceremonii budhiste importante la care participă foarte mulți călugări. Tot aici, în stânga și în dreapta scenei, se află două mici altare și două camere pentru orchestră.

În fața lor, pe malul mării, central, se află platforma Hitasaki, loc de pozat și de admirat poarta plutitoare unde am stat la coadă pentru o poză.

Am ajuns astfel la Haraiden, “Sala de purificare”, sală de dimensiuni mari folosită pentru festivaluri lunare și, în zilele ploioase, pentru spectacolele Bugaku. Interesant este acoperișul care are partea centrală a streșinii din față tăiată și ridicată, o tehnică arhitecturală tipică utilizată în sălile templelor budhiste în perioada Heian (794 - 1185) târziu. Urmează altarul principal cu cele două săli, Haiden, “Sala de Cult” și Honden, “Sala Principală”, care venerează kami (spirite sau fenomene în religia Shinto) și sunt unite printr-un alt Haraiden, mult mai mic.

Am pornit spre partea de vest a altarului admirând Altarul Daikoku, Daikoku fiind zeul norocului, apoi Naga-Bashi, “Podul Lung”, pod închis circulației și Altarul Tenjin, Tenjin zeu important în educație și inteligență, clădire ce atrage atenția prin faptul că nu este vopsită ca majoritatea clădirilor din Altarul Itsukushima cu lac vermillion, ci lăsată în culoarea naturală a lemnului pentru a indica faptul că a fost construită într-o perioadă ulterioară (în anul 1556).

De pe Nishi Cairo, “Coridorul de Vest”, un coridor lung de aproape 200 de metri asemănător cu cel din est, ornat cu felinare am văzut Sori-Bashi, “Podul Arcuit”, o construcție impunătoare ce datează din anii 1240 care leagă uscatul de altar și care era folosită doar de mesagerii imperiali ca intrare la festivitățile importante.

Pe partea opusă, înspre mare se află Noh-Butai, “Teatrul Noh”, un spațiu simplu în care nu există cortină între scenă și public. Teatrul Noh din Miyajima, are o particularitate unică în Japonia: este construit pe mare. În mod normal, sub o scenă Noh se pune un tsubo, “vas mare plin cu apă” pentru rezonanță, însă din moment ce scena este construită pe mare, vasul nu mai este necesar. Valurile de sub scenă asigură sunetului o rezonanță clară, schimbându-i tonalitatea odată cu fluxul sau refluxul. Datând din anul 1568, teatrul are acoperișul din coajă de chiparos și nu a fost vopsit, ci lăsat în culoarea naturală a lemnului pentru a diferi de construcțiile mai vechi.

Altarul se vizitează între orele 6:30 și 18:00, ora de închidere putându-se modifica în funcție de sezon, contra unei taxe de 300 yeni. Vizita noastră a durat circa 45 de minute, de aici plecând spre Daisho-in.

Templul Daisho-in este unul dintre cele mai importante temple japoneze ale sectei shingon, prima formă de budhism, fondată în anul 806 pe insulă de către călugărul budhist Kukai, cunoscut mai târziu sub numele de Kobo Daishi, pe care voiam să îl văd, deoarece renunțasem la excursia la Muntele Koyasan de lângă Osaka. Templul fiind situat la baza Muntelui Misen a trebuit să ne deplasăm pe o alee în pantă, să urcăm niște trepte, urcuș ce a durat circa 15 minute, traseul fiind bine marcat cu indicatoare.

Am ajuns la Nio-Mon, “Poarta Nio”, poartă bogat ornată, etajată și păzită de cei doi gardieni Noi, musculoși și mânioși. Am urcat iarăși pe niște scări destul de abrupte, scări ce au pe mijloc frumoși tamburi cu cele 600 de scrieri sutra pe care i-am atins și noi pentru a avea noroc. Am trecut pe lângă Reiho-kan, “Sala Trezoreriei”, apoi pe lângă Onari-Mon, “Poarta de Onoare” și am urcat pe platoul unde se află administrația, biroul de informații și oficiul de înregistrare a sutrelor.

În dreapta apare Kannon-do, “Sala Kannon”, clădirea principală ce simbolizează legătura dintre toate lucrurile vii din natură, separate în mai multe zone diferite și dedicate, două din ele fiind mai importante. Una, aranjată în stil budhist tibetat este dedicată lui Dalai Lama pentru vizita efectuată la templu, o alta dedicată împăratului Meiji. Frumoasa clădire găzduiește în interior statuia lui Kannon Bosatsu, zeitatea templului și Gigantica Mandala de Nisip.

Mandala (imagine, simbol, instrument al contemplației), m-a impresionat prin dimensiuni, culori, dar mai ales prin minuțiozitatea cu care preoții budhiști tibetani care au realizat-o au folosit nisipul pentru a reprezenta simbolic pe Kannon Bosatsu. Nefiind atenți, plecasem din Sala Kannon fără să vedem Mandala, deși este destul de mare și vizibilă, dar se află în interiorul sălii. A trebuit să întrebăm pe cineva și să ne întoarcem, mai târziu, pentru a o vedea, ocazie cu care am făcut și câteva poze, sala fiind liberă, fotografiatul interzis. Mea culpa!...

Mai jos, în partea stângă a clădirii, se află o sală de trecere, o cale spirituală subterană întunecată ce simbolizează credința oarbă, placată cu dale de piatră ce au pe ele imagini ale zeului Kannon foarte slab iluminate. Întunericul de nepătruns, iluminarea ce dă senzația că dalele strălucesc în întuneric, întoarcerile în loc de parcă eram pe culoarele de apărare din Castelul Himeji, au făcut interesantă trecerea prin ea.

Trecând pe lângă o grădină mică și un iaz cu flori de lotus am ajuns la Chokugan-do, “Sala Imperială de Rugăciune”, păzită de Fudo Miyo-o, “Zeul Înțelepciunii Neclintit”, o imagine feroce a lui Dainichi Nyorai, “Buddha Iluminatul”, hotărât să distrugă răul. Sală adăpostește 1000 de sculpturi ale lui Fudo donate de credincioși budhiști și 33 de statui Kannon Bosatsu, pentru cele treizeci și trei de încarnări avute de el pentru a salva omenirea, conform credinței budhiste.

Am pornit pe o altă scară imensă, foarte abruptă, cu tamburi cu sutre, păzite de Tengu, “Câinele Ceresc”, o creatură legendară cu aripi și un nas lung, cu puteri supranaturale, paznic nelipsit de la locurile sfinte din munți, spre superba zonă care adăpostește Maniden, “Sala Principală de Rugăciune” unde sunt venerate trei zeități ale muntelui Misen, la care budhiștii se roagă pentru mulțumire în viața de zi cu zi, sănătate și longevitate. Nu am reușit să fac poze în interior, zona fiind păzită vigilent.

De aici am mers la Daishi-do, sala unde este venerat Kobo Daishi, fondatorul sectei budhiste Shingon și la Ichigan Daishi, sala de rugăciuni unde Kobo Daishi îndeplinește dorința celor care se roagă doar pentru o singură dorință. Este cea mai de sus clădire a templului cu vederi panoramice la mare.

Am început coborârea mergând la Peștera Henjokutsu, unde în semiobscuritate sunt amplasate principalele icoane budhiste din optzeci și opt de temple de pe prestigiosul traseu de pelerinaj din insula Shikoku, despre care se crede că au aceleași puteri binefăcătoare ca și cele de pe traseul real. Pot spune că am ieșit din peșteră cu un imens sentiment de liniște.

Vizavi de peșteră se află Hakkaku Manpuku, o frumoasă clădire octogonală în care sunt venerați cei șapte zei ai norocului. Am coborât spre ieșire trecând pe lângă Koro, “Turnul Clopotului”, care adăpostește un mare clopot căruia i-am ascultat sunetele și mergând pe lângă el spre dreapta, trebuie atenție pentru că trecerea nu este foarte vizibilă, pe o alee îngustă, am ajuns la cele 500 de statui Rakan, interesante prin expresiile fețelor, toate diferite.

Templul este deschis permanent între orele 08:00 și 17:00, fără taxă de vizitare. Vizita noastră a durat circa o oră, astfel că în jurul orei 12:15 am plecat, pe o stradă paralelă, spre clădirea Senjokaku.

Senjokaku, “Sala de o mie de tatami”, este cea mai mare clădire din Insula Miyajima, construită în anul 1587 la cererea lui Toyotomi Hideyoshi, unul din cei trei unificatori ai Japoniei în secolul 16, ca o bibliotecă budhistă pentru cântarea sutrelor. Neexistând plafon sau poartă exterioară, se crede că această construcție nu a fost finalizată niciodată. Altarul a fost un punct de reper foarte popular în Miyajima unde mulți oameni au venit să se relaxeze și să se răcorească sau să cumpere suveniruri populare, rol pe care îl are și astăzi și de care am profitat și noi.

Desculți ne-am plimbat prin marea sală de peste 1.600 metri pătrați unde se pot vedea o poartă torii bogat sculptată, mai multe mici tablouri votive, bineînțeles tradiționalele shamoji, mai mari sau mai mici, două chiar foarte mari și, atârnată de un stâlp, o bucată de lemn folosită ca dispozitiv de măsurare în lucrările de reconstrucție a porții Otorii din anul 1875.

Îmi pare interesantă ideea de a folosi urmele de intemperii de pe stâlpii și de pe scândurile din podeua aceastei clădiri nevopsite ca reper pentru determinarea vârstelor aproximative ale altor clădiri din lemn de pe insulă.

Sala este deschisă permanent între orele 08:00 și 16:30, taxă de intrare de 100 yeni pentru adulți, 50 yeni pentru copii. De aici am admirat Pagoda cu cinci nivele aflată alături.

Goju-no-to, “Pagoda cu cinci nivele”, a fost construită în anul 1407 fiind dedicată zeității Buddha al Medicinei. Pagoda înaltă de 27,6 metri a fost construită, ca întreg, în stil japonez, cu influență chineză. În anul 1945, clădirea a fost restaurată în stilul original prin acoperirea cu lacul roșu vermillion.

Apoi am privit, de la distanță, Tahoto, “Pagoda cu două nivele” și cu păreri de rău am renunțat să mergem la Parcul Momijidani-koen, sau să urcăm pe Muntele Misen. De aici încercam să cuprind cu privirea Poarta Plutitoare, Honden din Altarul Itsukushima și, în zare, vârful Misen, care sunt așezate în linie dreaptă și să-mi imaginez telecabina care urcă, templele și altarele de pe munte. Sus se află Clopotul budist, vechi de peste 800 de ani și Sala focului etern, în care Flacăra Veșnică, focul sfânt pe care Kobo Daishi l-a folosit arde chiar și acum, după aproximativ 1200 de ani și de la care s-a aprins Flacăra Păcii din Parcul Memorial din Hiroshima unde urma să mergem și noi.

Am pornit, spre Terminalul Ferry JR, tot pe strada Omote-sando, de data aceasta acordând mai multă atenție Pasajului Omotesando Shoping și nerezistând miresmei de stridii fripte. În drumul de întoarcere se vedea apa retrasă, poarta Otorii care nu mai plutea și oamenii coborâți pentru a culege diferite vietăți marine.

La orele 14:20 porneam cu ferry înapoi, spre Hiroshima cu mari regrete. Merita sa stai o zi întreagă dar timpul nostru era drămuit pentru că doream foarte mult să vedem, în aceiași zi, măcar Parcul Memorial al Păcii din Hiroshima. Altă poveste...

---

VIZUALIZĂRI: 5460 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI