Castelul Himeji - o pasăre albă, Koko-en - nouă grădini Edo, în Himeji - Japonia

TIPĂREȘTE

În sejurul nostru din Shin-Osaka, în ultima zi, înainte să plecăm spre Kyoto, am mers în orașul Himeji, unde am vizitat Castelul și Grădina Koko-en.

Am plecat de la hotel în jurul orei 08:30, am lăsat cele două geamantane la magazia de bagaje din stație, vezi review “New Osaka Hotel” și, la ora 09:10, am plecat din Shin-Osaka ajungând la Himeji după circa 40 de minute, bineînțeles cu shinkansenul. Deși aveam locuri rezervate nu le-am mai folosit luând primul tren de mare viteză care venea în stație deoarece ne-am încadrat în timp mult mai bine decât rezervarea noastră. Trenurile vin des pe această rută care are punct final Hiroshima. Atenție doar trenurile Hikari, Sakura sau Kodama, fără Nozomi sunt prinse în gratuitatea oferită de excelentul JR Pass.

Himeji, un oraș mic, destul de tânăr, întemeiat în anul 1892, situat la peste 550 km est de Tokyo, la circa 100 km de Osaka, are o populație de aproape 550 de mii de locuitori și o suprafață de numai 534 kmp.

De remarcat că în timpul celui de-al doilea război mondial, Himeji a fost, prin importanța lui în rețeaua de transporturi feroviare și prin bazele militare din zonă, una din locațiile alese de Statele Unite pentru a fi bombardate, astfel că, într-o singură zi, în iulie 1945 au fost bombardate, incendiate și distruse peste 60% din clădirile orașului.

În centrul orașului, pe dealul Himeyama, înalt de 45 de metri, se află Complexul Castelului Himeji, cel mai important obiectiv turistic din Himeji și unul din cele mai importante obiective din Japonia și chiar din lume.

Din Stația JR Himeji, pe strada Otemae-dori, se poate ajunge la castel mergând pe jos 15-20 minute. La ieșirea din stație se vede un panou mare cu informații despre liniile de autobuze Shinki Bus și peroanele numerotate pentru fiecare autobus. Am luat autobuzul care vine foarte des și în circa 5 minute, două stații, se ajunge lângă poarta de intrare în zona castelului, aflată undeva la stânga, nu se vede din stație. Cu autobuzul am mers și noi, costul fiind de 100 yeni de persoană, plătiți la șofer la coborâre. Cel mai rapid mijloc de transport este taxiul, dar mai scump.

Castelul Himeji (Himeji-jo), cunoscut și sub numele de Hakuro-Jo, "Castelul Egretei Albe" sau Shirasagi-jo, "Castelul Stârcului Alb", din cauza exteriorului său alb strălucitor și a acoperișului în formă de pasăre care își ia zborul, este considerat cel mai spectaculos castel și printre cele mai frumoase trei castele din Japonia. Supraviețuiește și astăzi în forma sa originală, nefiind niciodată distrus în războaie, cutremure sau incendii. În timpul bombardamentul din 1945 o singură bombă incendiară a căzut undeva la ultimul nivel al castelului, dar nici aceea nu a explodat, iar marile cutremure din anii 1923 și 1995 nu l-au afectat aproape de loc.

Castelul, o imagine iconică a Japoniei, este unul dintre cele mai reușite exemple de arhitectură de castele fortificate din lume.

Începuturile castelului datează din anul 1333 când pe dealul Himeyama a fost construit un fort, fort ce a fost demolat în 1346, fiind construit în locul lui Castelul Himeyama. Remodelările din anii 1600-1609 din timpul lui Ikeda Terumasa, fiul shogunului Ieyasu Tokugawa, vezi review “Nikko”, l-au adus la forma pe care a admirăm acum. Pentru construcție s-au folosit inițial materiale de la vechea cetate Hideyoshi, apoi materiale adunate din întreaga provincie, dar necesarul de pietre a fost atât de mare încât furnizarea de pietre de bună calitate s-a redus semnificativ, constructorii fiind nevoiți să folosească pentru continuarea construcției chiar și pietre funerare.

O veche legendă japoneză spune că “aflând despre lipsa pietrelor de construcție, o văduvă bătrână și săracă, ce pregătea și vindea în oraș prăjiturele de orez, a dăruit piatra de la moara ei de mână pentru a fi montată în zid. Darul a fost primit, iar zidul în care a fost montată a fost numit Ubagaishi, adică “Piatra bătrânei văduve”. Vestea s-a răspândit în lung și în lat și din toată provincia au început să sosească tot felul de pietre, astfel încât zidul a fost finalizat”.

O altă legendă susține că “piatra a fost pusă în perete ca o vrajă pentru a preveni prăbușirea lui”. Citind această poveste mă gândeam că Meșterul Manole a zidit la Curtea de Argeș în opera lui nu o piatră, ci o femeie, care era chiar soția lui.

Mai multe clădiri, inclusiv un turn, au fost adăugate în anul 1617, fără a influența aspectul general al castelului.

Complexul castelului ocupă o suprafață de 233 hectare și cuprinde o rețea de 83 de clădiri, depozite, porți, coridoare, ziduri, turnuri și turnulețe. Valoare lui este recunoscută prin includerea castelului, în anul 1993, în patrimoniul mondial UNESCO. Cinci clădiri, Turnul Central (donjonul), trei mici turnuri (de vest, de nord-est și de est) precum și coridorul porților I, Ro, Ha, Ni, Nu sunt incluse în patrimoniul național japonez, zona din cadrul șanțului cu apă din mijlocul complexului este desemnată ca Site Istoric Special, alte 74 clădiri (11 coridoare, 16 turnulețe, 15 porți și 32 ziduri de pământ) fiind desemnate ca active culturale importante.

Am intrat în castel prin Ote-mon, “Poarta de intrare”, o poartă din lemn, nu foarte mare, îndreptându-ne spre San-no-Maru, a treia curte interioară a castelului, cu un gazon mare, cireși aliniați și o panoramă deosebită asupra castelului, accesul fiind gratuit. La capătul ei se află Hishi-Mon, “Poarta Hishi”, care marchează intrarea în zona cu plată.

Nu am mers în față pe lângă bazinul cu apă, Sangoku Bori, cum ai avea tendința ci am urcat treptele și aleea din stânga intrării pentru a vedea Hyakken Roka și grădinile de aici. Sunt mai sus indicatoare pentru vizitare, noi neavând ghid ne-am orientat din ce citisem dar și din pliantul dat la casa de bilete.

Am început plimbarea în Hyakken Roka, “Coridorul Lung”, (normal, cu pantofii în sacoșele puse la dispoziție în acest scop), o clădire lungă de trei sute de metri, cu camere așezate pe partea opusă castelului, cu sisteme de apărare complexe, guri de tragere ascunse sau zone din care soldatii aruncau pietre sau turnau peste atacatori ulei sau nisip fierbinte, ajungând la Kesho Yagura, “Turnul Cosmetic”. Se spune că acest turn a fost construit pentru prințesa Sen, din zestrea ei la căsătoria cu shogunul Honda Tadatoki. Turnul are la etajul superior trei camere, două mai mari în care prințesa se odihnea și își refăcea machiajul înainte să meargă în camera a treia, mai mică, de la a cărei ferestră prințesa se închina către Otokoyama Tenmangu, sanctuarul de pe colina Himeyama, aflat la nord-vest de castel. Camerele sunt frumos realizate, cu tavane din lemn de cedru marmorat și pereți decorați cu rame negre de lemn și diferit tapetați. Turnul și Coridorul Lung, în ale cărei camere așteptau doamnele de companie, formează zona destinată femeilor.

Situate în Nishi-no-Maru, curtea interioară fortificată de vest, turnul și coridorul formează unul din elementele sofisticatului sistem de apărare a castelului, de fapt, întreg castelul, o fortăreață în adevăratul sens al cuvântului, fiind un sistem de apărare, deosebit de complex.

Un element foarte important al sistemului defensiv al castelului este labirintul confuz de căi care duc la donjonul castelului, porțile și pereții exteriori ai complexului, care au o astfel de construcție încât să creeze confuzie în rândul atacatorilor și să-i determine să se deplaseze în spirală în drumul lor spre turnul central. Pasarelele lui, pasajele înguste, scunde și abrupte îngreunează deplasarea atacatorilor, expunându-i un timp mai îndelungat tirului apărătorilor castelului.

Cele 21 de porți, mai cunoscute fiind Poarta Hishi, Poarta Bizen și porțile I, Ro, Ha, Ni, Ho, Nu, aflate în castel, erau adevărate redute greu de cucerit, locuri în care atacatorii erau expuși loviturilor date de apărătorii ascunși.

Un rol decisiv în apărarea castelului îl aveau cele 997 locașuri de tragere aflate în donjon, în turnuri, în pereți sau în porți. Cele pentru tragerea cu arcurile au forme alungite, iar cele utilizate la tragerea cu arme de foc sunt rotunde, triunghiulare sau pătrate, fiind amplasate pentru trageri din picioare (numite tachi-zama), trageri din genunchi (i-sama) sau trageri din poziție culcat (ne-sama).

Ferestrele cu bare groase împiedicau pătrunderea inamicului și trecerea săgeților și a proiectilelor, iar ferestrele “kato-mado”, în formă de clopot, de la turnurile din vest și nord vest, împodobite cu lac negru și frunze aurite îi sporesc frumusețea.

Pereții, ziduri de pământ realizate din blocuri de argilă, îmbrăcate în alb, ipsos pentru a-i face mai ignifugi, au rol atât pentru apărarea castelului cât și pentru a-l face mai frumos. Un cunoscut perete, cel numit Abura Kabe, “Perete de Ulei”, realizat cu un amestec de nisip și pietriș de munte cu apa rămasă de la spălarea orezului și cu terci de orez, se ridică măreț și astăzi lângă poarta Ho-no-Mon, crescând frumusețea castelului.

Complexul castelului a inclus și trei șanțuri cu apă, unul dintre ele, șanțul exterior fiind acum îngropat, dar părți ale șanțului central și tot șantul de aparare interior le-am putut vedea și noi.

Ultima linie de apărare, dar și cea mai importantă clădire a castelului este Turnul Central, donjonul. Așezat pe o fundație de piatră, turnul înalt de 31,5 m are un subsol și șase etaje, dar din exterior pare a avea cinci niveluri. Cele cinci niveluri văzute din afară au semnificația preluată din filozofia chineză naturală, a celor cinci elemente principale: foc, apă, pământ, lemn, metal.

De remarcat este dotarea turnului cu facilități speciale pentru a oferi condiții bune de locuit incluzând toalete, canalizare și bucătării, facilități ce nu se regăsesc în alte castele, chiar dacă, destinația castelului era de apărare, nu de locuință permanentă. Se observă și efortul celor care au ctitorit acest castel de a-l face la fel de frumos pe cât era de fortificat. Îmbrăcarea castelului în alb se datorează ipsosului folosit atât pentru ornare cât și pentru creșterea gradului de ignifugare a clădirii. Șirurile de lucarne, acoperișurile rupte, chinezești, cu țigle plate sau rotunjite și etanșate cu ipsos, cu shachi, creaturi mitice cu cap de tigru și corp de pește, (din a căror guri, în caz de incendiu, curge apă) la colțurile principale crează un contrast minunat cu exteriorul alb de ipsos, dând castelului o frumusețe aparte.

Turnul principal este susținut de doi piloni, unul în partea de est și altul în partea de vest. Pilonul din est cu un diametru la bază de 97 cm a fost confecționat inițial dintr-un singur brad, dar, de atunci, mare parte din el a fost înlocuit. Baza pilonului de vest este dreptunghiulară cu dimensiuni de 85 și 95 de cm fiind confecționat din chiparos japonez, astăzi din doi chiparoși uniți la etajul trei. Cei doi piloni susțin grinzi imense care delimitează cele șapte niveluri ale turnului. Văzând acești măreți piloni și grinzile pe măsură, gândul mi-a zburat la Nikko, la secularii săi cedri și la imensitatea pădurilor japoneze.

Subsolul conține facilitățile speciale amintite mai sus, iar în trei din colțurile parterului se află trape pentru aruncat pietre. La etajul unu, pe pereți sunt așezate rastele pentru arme, flinte și sulițe, accesul spre acest etaj făcându-se prin patru porți duble, una interioară și una exterioară, camuflate în pereți și care se confundă cu ei.

Al doilea etaj este destinat apărării castelului: în cele patru colțuri se găsesc piese pentru amenajare de ambuscade, iar ferestrele sunt pregătite pentru lansări de pietre. Și etajul trei prezintă ferestre de supraveghere și platforme de aruncat pietre, în plus prezintă ferestre pentru evacuarea fumului produs de armele de foc.

La etajul patru se află mai multe camere mici, numite mushakakushi, adică “locuri pentru ascuns luptătoriil” din care apărătorii castelului atacau inamicii prin surprindere și-i ucideau. La ultimul etaj, etajul cinci se află ferestrele prin care în perioada Edo se admira colina Himeyama, astăzi orașul Himeji, și altarul Osakabe Shinto, astăzi mutat în turnul principal. Se pot poza mai de aproape shachi, creaturi cu corp de pește și cap de tigru.

Am admirat simțul nipon pentru frumos la construcția acestui turn, unde nodurile din grinzile de lemn au fost scoase și înlocuite cu bucăți de lemn de diferite forme, steluțe, semiluni, iar îmbinările dintre diferite piese de lemn au fost mascate cu piese ornamentale.

În cadrul plimbării am văzut mai multe porți impresionante atât prin arhitectură cât și ca elemente de apărare a castelului, pe care le-am parcurs în următoarea ordine.

Poarta Hishi, ușă din perioada Momoyama, prima poartă importantă de la intrarea cu plată, este o construcție elegantă și este unică prin faptul că una din laturile sale se sprijină pe un puternic zid de piatră. Este situată în mod deliberat departe de Turnul Principal, la intrare în Ni-no-Maru, pentru a-i face pe atacatori să meargă o distanță mare sub foc intens până să ajungă la turn.

Poarta Ha este o poartă de lemn, ca și celelalte porți, strânsă între ziduri pentru a nu permite atacatorilor să se desfășoare.

Poarta Ni este o poartă de lemn. Deși din afară nu pare impunătoare, interiorul său este deosebit de letal. Prin ea se intră într-o cameră boltită, joasă, curbată, în care apărătorii castelului puteau turna ulei fierbinte peste atacatori, iar interiorul este atât de îngust încât putea fi blocat de cadavre.

Poarta Ho construită din fier, este suficient de joasă pentru ca soldatii care încearcă să treacă prin ea să fie obligați să se aplece. Lângă ea urcând pe scări se află cunoscutul perete de ulei, Abura Kabe, iar pe zidul alăturat, undeva sus, destul de mică în contrast cu celelalte pietre se află renumita Ubagaishi, “Piatra bătrânei vaduve”.

Cele cinci Porți de apă, “Mizuichi-mon”, porți fortificate ce permit accesul în castel direct de pe apele aflate în incinta castelului, sunt porți mici, așezate între cladiri, expunând atacatorii loviturilor date de apărătorii castelului de sus, din clădirile vecine.

Poarta Nu, ultima spre zona de ieșire este una din cele mai bine apărate porți ale castelului păzește intrarea în zona de est și în curtea interioară fortificată Bizen. Are neobișnuit un coridor cu două etaje și o cale de acces în subsol pe unde atacatorii pot ajunge în curtea interioară, dar unde sunt expuși loviturilor date de apărători.

Acest sistem de apărare, considerat în anii 1600 de neînvins, a rămas însă netestat, deoarece, castelul nu a fost atacat niciodată în acest mod.

Am ieșit din complex tot prin poarta Ote-Mon spre a merge la grădina Koko-en, aflată în dreapta la circa 300 metri, mers lejer pe jos. Vizita noastră în castel a durat în jur de trei ore.

Castelul se vizitează zilnic începând cu orele 09:00 până la orele 17:00 din septembrie până în aprilie și până la orele 18:00 în restul anului, taxa de vizitare fiind de 1000 yeni, sau, bilet comun cu Grădina Koko-en, care costă 1040 de yeni. Voiam să văd neapărat grădina așa că am cumpărat de aici biletul comun.

Koko-en, “Grădina din vest de după conac”, numită uneori și Himeji Koko-en, este o grădină în stil japonez tradițional situată, la vest de Castelul Himeji, la doar câteva minute de mers pe jos. A fost inaugurată în anul 1992 pentru a comemora 100 de ani de la înființarea municipalității Himeji. Situată pe locul fostelor domenii feudale Nishi-Oyashiki, “Conacul de vest”, reședința shogunului Sakai Tadataka, casele samurailui și drumurile aferente, grădina se întinde pe o suprafață de circa 3,5 hectare și are nouă grădini diferite, separate între ele prin Tsuiji bei, garduri care înconjurau fiecare reședință de samurai, proiectate în diverse stiluri și tehnici horticole din epoca Edo, a shogunatului, (perioada anilor 1600 – 1860).

Am intrat în grădină pe poarta aflată la dreapta de Castelul Himeji și mergând pe o alee lungă am ajuns la grădina numărul 1, “Grădina Conacului”. Cunoscută și sub numele de “Grădina Reședinței Stăpânului”, este cea mai mare grădină din Koko-en, prin care ne-am plimbat pe lângă iazul de un albastru închis brăzdat de crapi viu colorați, apoi pe lângă nelipsita cascadă și trecând pe lângă Kassui Ken, un restaurant cu o vedere largă asupra grădinii și apoi mergând prin “Coridorul Acoperit”, unde ascultând tam-tamul tambururilor japoneze, de fapt zgomotul pașilor noștri care amintesc de aceste tambururi, dar și admirând priveliștile deosebit de impresionante am ajuns la Cho on Sai, “Casa de oaspeți” în interiorul căreia sunt expuși mai mulți bonsai și o machetă iluminată a Castelului Himeji înconjurat de flori de cireși. Din exteriorul ei am admirat o priveliște spectaculoasă a cascadei și a iazului.

Următoarea grădină pe care am văzut-o a fost, grădina numărul 2, “Grădina cu răsaduri, pepiniera”, unde creșteau pui de plante cultivate și mult apreciate în epoca Edo. Am ajuns prin grădina numărul 3, “Grădina Ceremoniei de Ceai”, la Souju-an, o ceainărie tipic japoneză amplasată chiar în fața Donjonului castelului, la ale cărei tentații, ceai verde și prăjituri specifice, (un ceai verde și un dulce costa 500 yeni) este greu să reziști. Ne-am continuat plimbarea prin grădina numărul 4, “Grădina Netedă cu Pârâiașe”, o grădină în stil rustic, cu ape mici și înguste, cu o atmosferă liberă și naturală, luminoasă și deconectantă ajungând la grădina numărul 5, “Grădina Copacilor de Vară”, grădina care își schimbă aspectul în fiecare anotimp, de la verdele crud al mugurilor primăvăratici la ruginiul frunzelor de toamnă, din care am admirat, încă o dată, Turnul Principal al Castelului Himeji.

Grădina numărul 6, “Grădina pinilor”, ne-a întâmpinat cu pini mai mari sau mai mici, ale căror coroane frumos aranjate demonstrau încă o dată simțul estetic al poporului japonez. Am trecut prin grădina numărul 7, “Grădina Florilor”, amenajată cu flori și plante sălbatice apreciată în perioada Edo, apoi prin grădina numărul 8, “Grădina cu Coline și Ape”, unde am văzut iazul populat cu pești viu colorați, broasca țestoasă pe malul nordic și cocorul pe cel sudic, ambele din piatră ajungând la “Grădina de Bambuși”, ultima grădină cu numărul 9, unde am admirat cele 15 soiuri de bambuși care o populează.

Cu păreri de rău că nu mai puteam rămâne în grădină, timpul și ploaia, care se pornise între timp, ne presau să ne terminăm plimbarea, am pornit spre ieșire. Plimbarea noastră a durat în jur de o oră, timp prea scurt pentru vizitare. Nu am întâlnit decît asiatici, păcat pentru că se merită văzută, dar o să explic mai bine prin poze.

Ca marea majoritate a obiectivelor turistice din Japonia și Grădina Koko-en se poate vizita zilnic între orele 9:00 și 18:00 din luna aprilie până în august și până la ora 17:00 în celelalte luni, accesul fiind oprit cu 30 de minute înainte de ora de închidere. Separat, taxa de intrare este de 300 yeni. Noi am avut biletul comun de 1040 de yeni.

Între timp ploaia se întețise, am plecat spre stația de autobuz, care, știam noi, era foarte aproape. Am traversat, dar nu găseam stația. Întrebând, cineva ne-a îndrumat în sens invers celui în care mergeam noi. Ploaia continua, umbrelele erau la datorie.

Am ajuns și în stația spre care fusesem îndrumați unde, uitându-ne pe harta din stație, ne-am dat seama că trebuia să luăm autobuzul în sens invers, deci de pe partea opusă a străzii. Ploaia continua, ceva mai tare, începuse să bată și vântul, umbrelele erau mai puțin utile, am plecat spre stația bună. Cănd am ajuns am văzut că era chiar lângă Grădina Koko-en, pe partea cu ea și cu castelul, puțin în dreapta cum ieși. Stația nu este prea vizibilă, are un indicator destul de mic.

Ce se întâmplase? Obișnuiți cu circulația, de la noi, pe dreapta, am traversat pentru a merge, pe dreapta, în sensul corect, dar autobuzul mergea pe stânga, ca la ei. Aceiași poveste am pățit-o și în Kyoto, dar ne-am descurcat. Altă amintire…...

Așteptând în stație, ploaia a devenit torent, vântul vijelie, iar umbrelele bețe inutile (nu am văzut câini prin orașele japoneze). Noroc că ploaia nu era rece ca să fie tot tacâmul. A fost singura experiență de acest fel. Japonezii aveau niște umbrele imense, transparente și fiind mai mici erau protejați. Nu era și cazul nostru. Toată această plimbare prin ploaie a durat cam o jumătate de oră.

Norocul nostru a fost că autobuzul a venit destul de repede și că, până am ajuns la stația Himeji, ploaia s-a domolit, vântul s-a potolit, iar până a venit trenul a apărut și soarele.

Stația JR Himeji este mare, etajată, cu multe magazine printre care la etaj o patiserie cu produse japoneze cu influențe franțuzești, foarte bune, organizată ca self service. Prețurile sunt convenabile raportate la Japonia. Am luat un tren shinkansen spre Shin-Osaka, unde, în jurul orei 16:30, ne ridicam bagajele pentru a merge la Kyoto.

Citisem despre castel dar nu mi-l imaginam așa. Un castel conceput pentru apărare, cu o mulțime de porți, cu coridoare scunde și alei întortocheate (chiar și astăzi când este foarte bine marcat, cei neatenți nu ajung acolo unde își doresc), cu turnuri și ziduri de apărare, are o arhitectură unică, alb strălucitor și o formă deosebită, este bogat împodobit și are dotările specifice unei locuințe. Este un castel pe care cu greu îl poți uita după ce l-ai vizitat.

Despre grădină ce să mai spun: este minunată! De fapt grădinile japoneze au fost pentru mine o revelație!

A fost o excursie reușită pe care o recomand cu drag tuturor celor ce merg în Japonia.

---

VIZUALIZĂRI: 6540 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI